In\u00a0 textul de fata nu ne intereseaza \u201eCum plasmuia Eminescu\u201c (D. Caracostea), ci cum asternea el pe h\u00e2rtie o creatie in sistemul de reprezentari scripturale al vremii sale. Va propun, stimati cititori, o relectura filologica a unui poem eminescian, pretabil discutiei intr-o revista pentru ca este scurt. Nu discutam transcrierea in sistemul ortografic actual, cer\u00e2nd de la lingvisti ingaduinta ca poezia, ea cel putin, sa ram\u00e2na a autorului, adica in sistemul grafic in care a fost fixata cu scop de catre autor.
\nAcest poem a fost publicat prima oara de Titu Maiorescu in Editia princeps (decembrie 1883; voi folosi pentru ea sigla P1, iar pentru editiile urmatoare ale lui Maiorescu siglele P2 ,P3… P11) si reluat, apoi, in \u201eConvorbiri literare\u201c din februarie 1884 (sigla: CL) \u2013 consider\u00e2ndu-se indeobste ca revista il reia dupa editie (desi redactia nu anunta acest lucru in vreo nota, cum facuse, de pilda, cu \u201eLuceafarul\u201c in august 1883, specific\u00e2nd: \u201eDupa Almanachul Societatii Rom\u00e2nia Juna\u201c). Redau textul din \u201eConvorbiri literare\u201c, urm\u00e2nd sa-l compar cu Editia princeps si alte editii.<\/p>\n
DE-O TRECE ANII…<\/p>\n
De-or trece anii cum trecure,
\nEa tot mai mult imi va place
\nPentruca\u00a0 \u2018n toat’ a ei faptura
\nE-un \u201enu stiu cum\u201c s’un \u201enu stiu ce.\u201c<\/p>\n
M’a farmecat cu vr’o scantee
\nDin clipa ‘n care ne v\u00eazum?
\nDesi nu e dec\u00e2t femee,
\nE totus altfel nu \u201estiu cum.\u201c<\/p>\n
Deaceea una-mi este mie
\nDe ar vorb\u00ec, de ar tac\u00e8;
\nDac’ al ei glas e armonie,
\nE\u00a0 si ‘n tacere-i \u201enu stiu ce.\u201c<\/p>\n
Astfel robit de-aceeasi\u00a0 jale
\nPetrec mereu acelasi drum….
\n\u00cen taina farmecelor sale
\nE-un \u201enu stiu ce\u201c s’un \u201enu stiu cum\u201c.<\/p>\n
Mai int\u00e2i titlul: dezacord in \u201eConvorbiri literare\u201c, dar\u00a0 in \u201eEditia princeps\u201c e chiar gresit: \u201eDe-ori trece anii…\u201c, pastrat si in primul vers (in Sumar, insa, corect: \u201eDe-or trece anii\u201c). In versul 2, P1 are\u00a0 \u201eim va plac\u00e8\u201c \u2013 si este posibil ca i-ul lipsa din imi (asa; nu exista semnul separat i, se nota i) sa fi fost dus de tipograf un vers mai sus, la ori \u2013 dar atentie: gresala de aici persista p\u00e2na la P4, in timp ce gresala din versul 1 a fost indreptata inca de la P2. Nu sunt sigur, insa, ca in CL titlul este gresit: \u201eDe-o trece anii\u201c poate fi expresie. Poezia urmeaza, pe de alta parte, in grupajul din revista, imediat dupa poemul \u201ePeste varfuri trece luna…\u201c si poate ca tot tipograful (revistei, de data aceasta) a comis prelungirea singularului.
\nTrecem. Mai importanta este virgula dupa versul 2, pusa in P1 si pastrata in toate editiile, inclusiv la Ibraileanu (1936) care a consultat \u201eConvorbirile\u201c si a vazut sigur ca acolo lipseste. Dar sunt nuante (sensuri) diferite. Virgula cere pauza si intelesul logic: tot mai mult, pentru ca, explica acest comparativ. Numai ca poezia nu ofera, mai jos, o cauza logica, spune ca nu se stie de ce, ca e ceva inefabil. Fara virgula, ca in CL, se citeste legat: \u201eimi va plac\u00e8 pentruca\u201c. Si iata cum apar complicatiile. P1-P11 au virgula si scriu mai departe in doua cuvinte: \u201ePentru ca\u201c (astfel preiau Ioan Scurtu si G. Bogdan-Duica) \u2013 in timp ce \u201eConvorbirile\u201c nu pun virgula si scriu legat Pentruca. Sunt doua sisteme. Ibraileanu combina: virgula \u2013 dar urmeaza cu forma legata, C. Botez la fel, Perpessicius merge neted dupa Maiorescu (virgula si forma dezlegata). Noi… cu cine votam?! Repet: nu e vorba de reguli ortografice aici, daca trebuie scris pentru ca sau pentruca \u2013 deoarece Eminescu are ambele forme si le foloseste … cum vrea el. Eliminam, asadar, cauzalitatea explicita, apasata, si pastram ca in CL, inteleg\u00e2nd, in plus, ca acest comparartiv: \u201eimi va plac\u00e8\u201c se refera la trecerea anilor, nu la intensitatea iubirii (placerii), asadar: nu imi va placea din ce in ce mai mult cu fiecare an care trece (cum vrea virgula maioresciana combinata cu forma disjuncta pentru ca) \u2013\u00a0 ci tot se va accentua in rostire d\u00e2nd sensul \u201etotusi\u201c si rezult\u00e2nd o stare pe loc a sentimentului, un acelasi al iubirii in lupta cu trecerea anilor (\u201emai mult\u201c, adica pentru fiecare an se adauga ceva inc\u00e2t trecerea sa fie compensata, timpul sa stea in loc).
\nInteresant este apostroful al doilea din versul 3. Cum se vede, in revista este larg (cu spatiu; compara cu vr\u2019o din versul 5, unde apostroful e str\u00e2ns, fara spatiu sau blanc). Astfel ram\u00e2ne p\u00e2na la Ibraileanu, care il inlocuieste cu trasurica de unire: \u2018n toat-a ei faptura. Perpessicius, in 1939, str\u00e2nge apostroful: \u2018n toat’a ei faptura \u2013 iar in 1972 pune cuvenita cratima (apostroful s-a scos din scrierea limbii rom\u00e2ne prin reforma din 1953 si s-a inlocuit prin cratima). Simtul limbii ne spune ca spatiul scurt intre cuvinte cere accentuarea termenului faptura. Spatiul larg cere, insa,\u00a0 accentuarea cuv\u00e2ntului toata \u2013 si iarasi vedem sistemul: dupa ce mai sus dorea accent in rostire pe tot \u2013 acum il reia pe termenul din aceeasi familie de cuvinte. (De aceea tot mai mult, pentru ca in toata faptura ei; glosseaza pe sensul din \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u201c:\u00a0 timpul este continuu, acelasi, un\u00a0 tot \u2013 dar si fiinta umana are in sine totul, este de asemenea un tot).
\nEste fara dubii ca in \u201eConvorbiri literare\u201c se publica un text cu organizarea sistemica a pauzelor si\u00a0 ortografiei, ca nimic nu este int\u00e2mplator sau lasat la voia (latitudinea) redactorilor, cum se zice. Diferentele dintre acesta si textul din Editia Princeps arata ca au fost surse diferite: Maiorescu a avut la indem\u00e2na un manuscris \u2013 \u201eConvorbirile\u201c au avut alt manuscris. Consecventa regulilor in revista arata ca ea a respectat manuscrisul \u2013 in timp ce inconsecventa Maiorescu arata ca acesta a lucrat pe text.
\nPentru versul\u00a0 5\u00a0 Editiile Maiorescu preiau: \u201eM’au fermecat\u201c in loc de \u201eM’a farmecat\u201c (devenit \u201eM’a fermecat\u201c in celelalte editii), si aceste comparatii aduc o oarecare lamurire. Mai int\u00e2i, fonetismul este obisnuit la Eminescu si chiar in poemul anterior din \u201eConvorbiri literare\u201c gasim: \u201eDe ce taci, cand farmecata \/ Inima-mi spre tine ‘ntorn?\u201c (iarasi: peste tot devine \u201efermecata\u201c; Eminescu foloseste ambele forme). Apoi, insa, observam ca forma cu -a creaza aliteratie: M\u2019a-far\u2013 si tine accentul simbolic la inceputul versului. Or, prin prtoteza vocalica: M\u2019au fer\u2013 Titu Maiorescu obtine acelasi efect, pastrarea accentului la inceput de vers. Solutiile fiind echivalente, este posibil ca ligatura M’au-fer\u2013 sa-i apartina tot lui Eminescu.
\nVersul lipseste din numeroasele ciorne si versiuni\u00a0 anterioare publicarii (din manuscrise) \u2013 dar sa ne aducem aminte cum crea Eminescu, din amintirile lui Ioan Slavici: \u201eIn primavara anului 1883, insa, el a inceput sa se\u00a0 indaratniceasca\u00a0 si nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte.(\u2026) Obiceiul lui era ca citea cu glas tare ceea ce\u00a0 ii placea, mai ales poeziile, si facea multa galagie cind scria, se plimba, declama, batea cu pumnul in masa, era oarecum in harta cu lumea la care se adresa. Ii bateam in perete; el stingea luminarea si se linistea, dar era de rea credinta si nu se culca. Peste citva timp, cind credea c-am adormit, aprindea din nou lampa si iar incepea sa bodoganeasca. Ma sculam atunci, ma duceam la el\u00a0 si-l rugam sa ma lase sa dorm. (\u2026) acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi ce-l cuprinsese.\u201c Nu vom lua, de aici, observatiile medicale \u2013 ci modul de lucru insusi:\u00a0 cum vedem, poetul experimenta retorica versului, rostea cu voce tare, batea tactul (nu cum doreste Slavici: \u201ebatea cu pumnul in masa\u201c, ca pentru un furios…), studia asternerea pe h\u00e2rtie a cutarei sau cutarei forme, analiza indelung poezia in acest an greu c\u00e2nd isi definitiva editia. In epoca, numai despre Ion Creanga se mai pastreaza amintirea unor at\u00e2t de intense experimente pe text (a stat o zi intreaga cu o propozitie in fata: \u201eAna are mere\u201c, in timp ce colaboratorii sai la Abecedar s-au odihnit, au mers la birt, etc.).
\nEditiile curente (dupa Perpessicius) pierd muzicalitatea (M-a fer-me-cat nici nu se poate rosti\/recita elegant in rom\u00e2neste, este aproape cacofonic).
\nTot in versul 5, Maiorescu are v’o pentru vr’o \u2013 si intelegem ca evita r-ul pentru a nu-i atrage un accent secundar si, deci, pentru a proteja inca o data inceputul versului. Vom vedea imediat de ce. In versul 6 toate editiile pastreaza apostroful larg (mai putin editiile cratimatice actuale) \u2013 indicatie de citire \/ recitare sacadata, balansata \u2013 iar in versul 7 numai Titu Maiorescu, numai in primele 3 editii, are: \u201eDe si nu e de c\u00e2t femee\u201c \u2013 care este forma din manuscrisul\u00a0 2261,81 v (databil 1882-1883). Este scris pentru a se recita silabic, sacadat. Titu Maiorescu nu putea, tocmai el, angajat in reformarea scrierii limbii rom\u00e2ne, sa puna astfel, neaparat el a respectat manuscrisul (sau i-a scapat corectura de si pentru desi, de c\u00e2t pentru\u00a0\u00a0 dec\u00e2t \u2013 pe care o va face la editia a patra). \u201eConvorbirile\u201c au respectat, insa, si ele manuscrisul lor, cu desi, dec\u00e2t. Formele conjuncte din \u201eConvorbiri\u201c indica ulterioritatea manuscrisului (variantei) pentru revista: problemele de ritm sunt rezolvate in versurile anterioare, mai ales prin clauzula M\u2019a-far-me-cat, dar si prin formele fara iotacism sc\u00e2n-te-e, fe-me-e, \/ E-to-tus-alt-fel (remarca de trei ori -e plin), iar aici se creaza serie de bisilabice.
\nLa versul 8 sunt iarasi diferente: Titu Maiorescu are: \u201eE totusi altfel, nu stiu cum\u201c \u2013 iar \u201eConvorbirile\u201c: \u201eE totus altfel nu \u201estiu cum\u201c\u201e. Editiile curente au: \u201eE totusi altfel, \u201enu stiu cum\u201c\u201e. Cine si de ce muta ghilimelele in revista, de ce nu le pune de loc Maiorescu? E greseala? \u2013 Cred ca aici \u201ecineva\u201c vrea sa evite suprapunerea peste\u00a0 expresia \u201ea fi nu stiu cum\u201c, cu conotatii privind insanitatea, vezi \u201ee cam asa\u201c, \u201ee cam nu stiu cum\u201c, etc.\u00a0 Deasupra se putea spune ca in faptura Ei e un nu stiu ce si un nu stiu cum \u2013 dar a se exprima direct despre cineva ca \u201ee nu stiu cum\u201c duce la asemenea conotatii. Astfel, schimbarea ghilimelelor se explica, dar de ce nu pastreaza si Maiorescu la fel? Mai mult, criticul pune acea virgula care apoziteaza \u201ealtfel\u201c prin \u201enu stiu cum\u201c, atenu\u00e2nd acel \u201ee nu stiu cum\u201c \u2013 dar nu anul\u00e2ndu-l. Ibraileanu\u00a0 pastreaza identic \u2013 dar, atentie, intr-un studiu separat de editia sa da de inteles ca a vazut textul \u201eConvorbirilor\u201c: \u201eAsa de pilda, ca sa dau numai un singur exemplu, ar fi publicat Eminescu \u201eDe-or trece anii\u201c, poezia aceea cu \u201enu stiu ce\u201c si nu \u201estiu cum\u201c, perfecta ca forma, dar care nu e tocmai faimoasa, ca gen?\u201c Retinerile sale estetice intereseaza mai putin \u2013 c\u00e2nd vedem cum citeaza \u2013 si cum editeaza. In fond, daca ar fi atentionat facea stiinta; in felul acesta naste doar susceptibilitate. Eminescu ar fi publicat sigur \u201eDe-or trece anii\u201c, dovada ca ea se afla in redactari diferite in \u201eConvorbiri literare\u201c si in Editia Princeps (dar… dovada ca il preocupa intens o consitituie numarul mare de variante\u00a0 anterioare, ramase in manuscrise). Aici, niciunul dintre manuscrise nu are ghilimele \u2013 dar asta nu inseamna dec\u00e2t… ca manuscrisul cu ghilimele nu s-a pastrat. Daca acceptam ideea ca a vrut sa fuga de exprersia de limba, trebuie sa ne imaginam ca cele doua forme, CL si P1, sunt echivalente: se iese din capcana fie mut\u00e2nd semnele citarii, fie apozit\u00e2nd cu virgula si elimin\u00e2ndu-le definitiv. Simetria (scrisa) a poemului cere, insa, aceste citari in fiecare strofa, deci CL ar fi ultima decizie. Este a treia oara c\u00e2nd luam in discutie echivalenta, adica posibilitatea ca poetul sa fi dat un manuscris revistei \u2013 si alt manuscris editorului, ambele av\u00e2nd, asadar, girul sau, fiind, ca sa spunem asa, variante definitive.
\nAmintim ca acea febra a creatiei, pe care Slavici o intelege ca debut al bolii de nervi, avea si o cauza reala: din 1881 poetul lucra intens la volumul sau de versuri, cum ii ceruse Maiorescu intr-o scrisoare care acum s-a publicat si care este adevaratul act de nastere al editiei princeps (se cunostea inca din 1909 raspunsul Veronicai Micle la aceasta scrisoare, cu enuntul \u201eAud ca lucrezi la volumul tau de versuri…\u201c, dar nu i s-a dat crezare\/importanta; acum, ca a aparut marturia poetului insusi, nu mai e motiv de indoiala). Cele mai multe ciorne manuscrise, variante, versiuni la poeziile ce se vor publica in volumul din decembrie 1883 dateaza din acesti ani: poetul elaboreaza piesele de legatura, dar, in acelasi timp, este preocupat si de scrierea ca atare. Ce face cu poemele mai vechi, le lasa in forma aparuta la 1870, de pilda, sau le aduce la normele actuale, de la 1883? Vedem ca el da girul \u201eConvorbirilor literare\u201c, si in volum se regasesec formele din prima tiparitura \u2013 dar in acelasi timp observam si asemenea echivalente eufonice, precum cele din cazul de fata. Daca acceptam aceste echivalente \u2013 si trebuie sa le acceptam \u2013 vom accepta si acordul lui Eminescu pentru poemele sale din 1870-1879 in forma din CL ca forma general echivalenta cu aceea a poemelor lucrate febril acum, dupa 1881. Cu alte cuvinte, intre 1870 si 1881 (reforma ortoigrafica facuta de Maiorescu impreuna cu V. Alecsandri, Lambior etc.) poetul nu vede o ruptura, o schimbare \u2013 ci sunt sisteme grafice congruente.
\nMai avem o discordanta semnificativa la versurile 9-10, pe care Titu Maiorescu le preia in primele 3 editii: \u201eDe aceea, una-mi este mie \/ De-ar vorb\u00ec, de-ar tac\u00e8\u201c, exact invers dec\u00e2t in CL (Deaceea, de ar, de ar). Este exemplu de cratima care nu creaza forme conjuncte ci indica citirea \/ recitarea silabica. Eminescu are, in finalul \u201eSatirei II\u201c (dar si in ale poeme, grafii din \u201eConvorbiri)\u201c: \u201eteama-mi e ca nu cum-va\u201c; \u201eLaudele lor de sigur m’ar mahn\u00ec peste mesura\u201c forme analitice, dezlegate, indic\u00e2nd accente retorice (puternice). In \u201eDe-or trece anii…\u201c pot fi, si acestea, forme anterioare, voite tot de poet, echivalente cu cele din \u201eConvorbiri\u201c.
\nN-avem multe lucruri de spus in chip de concluzie. G. Calinescu noteaza, in editia sa la \u201ePoeziile\u201c lui Mihai Eminescu, in nota editoriala, ca respecta normele academice pentru ca si I.L. Caragiale le-a respectat la batr\u00e2nete si pentru ca este mai mult ca sigur ca Eminescu, daca ar fi trait, le-ar fi acceptat si respectat. Argumentul este linistitor, dar nu tine cont de realitate. Desigur, Eminescu ar fi acceptat si respectat normele academice de la 1904 \u2013 pentru simplul motiv ca le accepta si le respecta pe cele de la 1881 si de dinainte de aceasta data.\u00a0 Una este, insa, sistemul ca atare \u2013 si alta este inovatia proprie, in sistem, a lui Eminescu. Felul cum face ligaturile, cum organizeaza disjoncturile si conjunctiile intre cuvinte, cum plaseaza accentele, cum pune sau elimina virgula \u2013 acestea nu deranjeaza sistemul, il completeaza. Acestea trebuiesc pastrate. In limitele timpului disponibil (pentru ca spatiu, de care ma temeam cel mai mult, acum mi se ofera…) voi incerca sa arat evolutia formelor cu apostrof in poezia lui Eminescu: foarte des folosit la inceput, cu multiple functii, spre anii t\u00e2rzii apostroful se restr\u00e2nge, poetul gaseste alte forme de atentionare a sensului ori de accentuare a muzicalitatii. El cauta consecvent echivalente \u2013 dar intr-un intreg: nu inseamna ca, daca restr\u00e2nge folosirea apostrofului ori renunta la el, putem intelege ca ar fi fost de acord cu eliminarea lui, sau a accentului grafic, din scriere.
\nUn sistem normativ este general, nu poate si nu trebuie sa intre in amanunte, in intimitatea textului \u2013 mai ales a celui poetic. Altfel \u2013 se ajunge, cum s-a si ajuns, la poezia terna, plata, la scrierea neteda, trasa la rindea, a poeziei clasice, impotriva vointei autorilor, impotriva firii limbii in general.
\nIn alta ordine de idei, acest tip de analiza filologica lamureste conditia lui Eminescu in vara lui 1883, in preziua scoaterii sale din viata civila. Se demonstreaza ca poetul si-a administrat bine opera, fac\u00e2nd completarile si arhitectura volumului pe care i-l va edita Titu Maiorescu in iarna. El a organizat volumul, el a facut un grupaj cu poeziile noi pentru \u201eFamilia\u201c \u2013 si alt grupaj, mai amplu, pentru \u201eConvorbiri literare\u201c. Diferentele sistemice dintre tiparituri atesta aceasta din plin.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
In\u00a0 textul de fata nu ne intereseaza \u201eCum plasmuia Eminescu\u201c (D. Caracostea), ci cum asternea el pe h\u00e2rtie o creatie in sistemul de reprezentari scripturale al vremii sale. Va propun, stimati cititori, o relectura filologica a unui poem eminescian, pretabil discutiei intr-o revista pentru ca este scurt. Nu discutam transcrierea in sistemul ortografic actual, cer\u00e2nd… Cite\u0219te mai mult »Forme echivalente grafic la Eminescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2437,1949,91],"class_list":["post-3044","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-analiza-filologica","tag-eminescu","tag-n-georgescu"],"views":2310,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3044","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3044"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3044\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3044"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3044"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3044"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}