{"id":2959,"date":"2010-06-09T14:55:27","date_gmt":"2010-06-09T12:55:27","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2959"},"modified":"2010-06-09T14:55:40","modified_gmt":"2010-06-09T12:55:40","slug":"pablo-de-santis-masti-caligrafie-literatura","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/pablo-de-santis-masti-caligrafie-literatura\/","title":{"rendered":"Pablo De Santis. Masti, caligrafie, literatura"},"content":{"rendered":"

Pablo De Santis, \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c<\/em>, traducere de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Un caligraf este mai mult dec\u00e2t un servitor, dar mai putin dec\u00e2t un domn si trebuie tratat in consecinta. Sau, cel putin, asa stateau lucrurile in secolul al XVIII-lea, in Franta, dupa cum aflam din romanul scriitorului argentinian Pablo De Santis, \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c (2002). Un roman care, dincolo de amanuntul \u2013 important, desigur! \u2013 ca reconstituie convingator si palpitant atmosfera Veacului Luminilor sau ca il transforma pe Voltaire insusi nu doar intr-un personaj al unei carti, ci si intr-un actor care isi joaca pe scena epocii propriul rol, este si o fascinanta poveste a unei imposibile iubiri (intre un maestru caligraf si o femeie-papusa de o frumusete uluitoare), dar si un text incerc\u00e2nd sa creioneze o noua poetica a fantasticului livresc, pornind, subtextual, de la un amanunt pe care, fara indoiala, autorul il cunoaste perfect, daca avem in vedere chiar protagonistul pe care alege sa-l aduca in fata cititorilor inceputului de mileniu: caligraful Dalessius, cel care, la capatul unor neasemuite aventuri va ajunge in posesia inimii lui Voltaire pe care o va duce cu sine in peregrinarile lui prin porturile din Lumea Noua. Caci Pablo De Santis, ca un bun argentinian, cunoaste, evident, nu doar fictiunile lui Borges sau jocurile narative ale lui Nabokov, ci si scrierea, mai putin celebra a lui William H. Gass, cel care a publicat o carte unde scriitura insasi este definita ca m\u00e2ng\u00e2iere erotica; in \u201eWilliam Master\u2019s Lonesome Wife\u201c, textul e scris literalmente chiar pe trupul unei femei goale. Imaginea este reluata, cu multiple semnificatii, si in \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c, fiind, sa recunoastem, suficient de socanta, mai cu seama daca avem in vedere detaliul ca actiunea este plasata cu aproape trei veacuri in urma. Astfel, la un moment dat, un personaj feminin afirma nici mai mult, nici mai putin dec\u00e2t ca \u201eNu ma simt cu adevarat goala p\u00e2na c\u00e2nd nu sunt acoperita cu scris\u201c, in mijlocul unei lumi nu doar a instrumentelor de caligrafie si a cernelurilor scumpe, ci si a comploturilor si atentatelor s\u00e2ngeroase, toate av\u00e2nd, de cele mai multe ori, borgesian, desigur, legaturi mai evidente sau mai putin evidente cu c\u00e2te o carte in stare \u201ede a vorbi pe sarite despre lucrurile cele mai diferite\u201c \u2013 fara indoiala, fapt oarecum previzibil intr-un astfel de context \u2013 \u201eo carte care nu se mai termina, av\u00e2nd drept cerneala s\u00e2ngele dusmanilor.\u201c
\nInventia vietii prin scris<\/strong>
\nScris la persoana int\u00e2i, sub forma rememorarii evenimentelor petrecute cu ani in urma de catre Dalessius, romanul acesta aduce, fara indoiala, cel putin in ceea ce priveste perspectiva narativa si modul in care naratorul se raporteaza la cronologie, cu \u201eNumele trandafirului\u201c de Umberto Eco. Dar Dalessius al lui Pablo De Santis este oarecum diferit de Adso, caci implica, la tot pasul, in relatarea sa, accentuate note de autobiografie (fictionala si livresca, desigur!), totul fiind, insa, proiectat, pe fondul evenimentelor care marcau epoca si punctat de accentele acide ale pamfletelor lui Voltaire, al carui angajat de incredere ajunge t\u00e2narul. Devine evident, inca din acest punct ca, in cazul \u201eCaligrafului lui Voltaire\u201c, elementul personal-uman nu este echivalent cu viata, ci reprezinta inventia vietii prin scris. Iar scrisul devine, in acest context, veritabila oglinda critica ce trebuie sa ofere tocmai imaginea scriitorului, demersul insusi nefiind un efect mimetic al vietii, ci apar\u00e2nd in conditiile in care variatia existentiala din jurul temei fundamentale a eului int\u00e2lneste activitatea scrisului, graphia. Asadar, vom avea de-a face, in cartea de fata, cu un raspuns dat vietii, cu o analiza a acesteia, dar si cu o punere in scena a reprezentatiilor eului, cu spectacolul sau, cu o reinventare si recucerire de sine. Toate fac\u00e2ndu-se mai cu seama prin intermediul recursului la masti si la o intreaga recuzita pe care o putem numi cu adevarat teatrala, caci, dupa cum constata, la un moment dat, t\u00e2narul Dalessius, \u201ecel care scrie aduce marturie despre lucruri care nu exista, iar lucrurile care nu exista se int\u00e2mpla mai ales in teatru\u201c…Doar in felul acesta, existenta \u2013 si niciodata cea strict si exclusiv personala \u2013 poate fi transformata in scriitura. Se int\u00e2mpla asa deoarece romancierul a nazuit sa creeze si sa fundamenteze, aici, un soi de lume posibila, astfel ca unele spatii diferite tind sa se intrepatrunda, iar trecutul sa revina in prezent, prefigur\u00e2nd viitorul, intr-un mod oarecum asemanator cu modalitatea de structurare a imaginii in pictura unui Paul Klee, de exemplu.
\nIn plus, in \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c, nu eul isi impune punctul de vedere asupra a ceea ce se afla in lumea exterioara, ci dimpotriva, lumea isi impune reprezentarile ei spectaculare asupra tuturor celorlalte aspecte ale operei. Astfel ca existenta protagonistilor devine suportabila doar in ipostaza ei teatrala, iar lumea poate fi privita doar in forma sa mascata, de aceea mai toate personajele din acest roman se deghizeaza, se travestesc sau isi joaca existenta ca si cum ar juca un rol, Voltaire si Dalessius fiind cei dint\u00e2i, Pablo De Santis reusind sa demonstreze, astfel, superioritatea artificialului asupra realului, toate int\u00e2mplarile esentiale din aceasta crate fiind jocuri teatrale prin excelenta. Poate cel mai relevant exemplu in acest sens este momentul in care Voltaire le explica unor femei aflate in cautarea dreptatii cum sa-si interpreteze rolurile, in cadrul scenetei pe care o pregatesc, sceneta viz\u00e2nd propria lor existenta reala, iar t\u00e2narul caligraf constata cu uimire ca \u201eele se simteau in largul lor juc\u00e2nd pe scena, ascunse in spatele rolului de actrite, si s-ar fi considerat jignite ca cineva sa le reaminteasca faptul ca erau chiar ele.\u201c Totul se petrece ca si cum personajele ar avea un ideal suprem in atingerea pragului unei existente strict estetice, prin identificarea cu o imagine caracteristica a teatrului, fie ca e vorba despre paiata, marioneta sau clovnul de b\u00e2lci. Iar mastile lor sunt indicii ale risipirii, deoarece protagonistii, incep\u00e2nd cu Dalessius insusi si termin\u00e2nd cu constructorul de mecanisme complicate si periculoase Von Knepper, creatorul si tatal fascinantei Clarissa, fata-papusa de care caligraful se indragosteste, ori pe calaul Kolm, isi pun c\u00e2te o masca pentru a capata o identitate alternativa, pentru a-si dedubla materialitatea cu o alta. Pe de alta parte, vom int\u00e2lni, in romanul de fata, si un histrionism superior, in care toate personajele se transforma, in anumite momente, in adevarate marionete in m\u00e2na si la dispozitia autorului, cazul frumoasei Clarissa fiind, fara indoiala, intru totul relevant, ea ajung\u00e2nd sa intrupeze modelul ideal in atelierele de sculptura. Dar, spre deosebire de Dalessius, care apeleaza la jocul histrionic al travestiului (el vrea sa treaca p\u00e2na si drept cadavru \u2013 si reuseste!) din dorinta de a scapa de pericolele care il p\u00e2ndesc la tot pasul, marioneta, semnul caracteristic al celor cu care intra caligraful in contact, e exclusiv exterioritate, prabusita pe scena textului, p\u00e2na in clipa c\u00e2nd cineva va veni sa o insufleteasca.
\nMasca e totul<\/strong>
\nMastile atotprezente in romanul lui Pablo De Santis, precum si fascinatia pentru formele speculare din \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c sf\u00e2rsesc printr-o dubla operatiune, aparent contradictorie, si foarte singulara, de dezumanizare a umanului si de umanizare a inumanului. La fel ca si Ensor, dar deplas\u00e2nd accentele si pe alte coordonate, scriitorul argentinian a folosit trupul pentru a exprima, cu accente de bufonerie tragica, situatia fiintei umane in lume. Dar rasturnarea de situatie este acum definitiva, deoarece, ca intr-un sistem de corespondente perfecte, lumea textului o infatiseaza pe aceea a realitatii exterioare a Vecului Luminilor, numai ca este transmutata, inversata. In istoria artei si literaturii, de la Van Gogh la Baudelaire, modernitatea a manifestat o adevarata predilectie pentru acest gen de reprezentari si \u201eparadisurile artificiale\u201c in general. Numai ca in acest context, Dalessius nu reuseste, oric\u00e2t de mult si-ar dori asta, sa fie sau sa devina altul pe de-a-ntregul. El este, intre at\u00e2tea personaje care recurg la strategiile alteritatii, oarecum condamnat sa fie el insusi, de aici si singuratatea sa in mijlocul unei lumi de marionete. Si se stie ca in alegoria pesterii, Platon insusi compara intreaga existenta cu un teatru de umbre, fiintele din lumea noastra nefiind, considera filosoful, dec\u00e2t niste marionete in comparatie cu ideile pure si neclintite din lumea de sus, ale caror slabe imagini sunt. \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c incearca sa urmeze aceeasi schema, pentru ca pe Pablo De Santis il intereseaza nu doar ceea ce se petrece in personajele sale, ci mai ales ce se int\u00e2mpla cu si intre ele, ca intr-un extrem de bine pus la punct spectacol.
\nCititorul are, asadar, in fata, nu doar marionete, ci adevarate persoane-masca, numai ca, in anumite puncte ale textului, situatia se complica, deoarece masca e totul, sub ea nu se ascunde nici o personalitate. De aici si excentricitatea vesmintelor \u2013 sau a lipsei de vesminte \u2013 ce caracterizeaza unele personaje, caci in acest roman nu haina il face pe om, ci haina este chiar omul, atributele vestimentare (fie ele chiar si reduse la un trup acoperit cu scrisul unui caligraf) devenind astfel, treptat, elementul definitoriu, artificiul si artificialul fac\u00e2nd parte din insasi natura lor; iar masca devenind una cu chipul. Pentru ca, in fond, la Pablo De Santis, ca si la pictorii moderni, deghizarea raspunde actiunii ambivalente a individului care se cauta si se pierde, care se urmareste si-si scapa. Comica sau tragica, masca atotprezenta in \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c ram\u00e2ne un altul care adera la esenta fiintei de indata ce aceasta a imbracat aparenta lui, si pe care nu l-ar fi ales daca, inainte de a se oferi posibilitatea acestei alegeri, n-ar fi existat o anumita identitate intre modalitatea deghizarii si cel care adopta aceasta deghizare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Pablo De Santis, \u201eCaligraful lui Voltaire\u201c, traducere de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008. Un caligraf este mai mult dec\u00e2t un servitor, dar mai putin dec\u00e2t un domn si trebuie tratat in consecinta. Sau, cel putin, asa stateau lucrurile in secolul al XVIII-lea, in Franta, dupa cum aflam din romanul scriitorului argentinian Pablo… Cite\u0219te mai mult »Pablo De Santis. Masti, caligrafie, literatura<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2392,2391,2390],"class_list":["post-2959","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-caligraful-lui-voltaire","tag-pablo-de-santis","tag-tudora-sandru-mehedinti"],"views":2722,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2959","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2959"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2959\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2959"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2959"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2959"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}