{"id":2873,"date":"2010-05-27T07:09:28","date_gmt":"2010-05-27T05:09:28","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2873"},"modified":"2010-05-27T07:11:04","modified_gmt":"2010-05-27T05:11:04","slug":"logosul-ca-lacrimarium-schita-pregatitoare","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/logosul-ca-lacrimarium-schita-pregatitoare\/","title":{"rendered":"Logosul ca lacrimarium (schita pregatitoare)"},"content":{"rendered":"

Cam toti expertii \u00een blagologie pun \u00een valoare, unii chiar ca piesa centrala a viziunii, devotiunea lui Blaga pentru mister, misteriofilia sa definitorie si elaborata ca un scenariu cu trepte de ad\u00e2ncire. Nu-i, deci, de mirare ca poezia lui Blaga rezulta (si chiar este, nu-i doar rezultatul interpretarilor) un fel de misteriologie, cu o complexa doctrina decantata a tainelor si tainicelor. Lucrul \u00een sine nu e de exceptie si nici excesiv particularizant, tin\u00e2nd cont de faptul ca mai toti esteticienii si \u2013 fie \u00eenaintea lor, fie dupa ei \u2013 poeticienii admit o anume misteriozitate a artei. O misteriozitate traductibila sau, dimpotriva, intangibila si ireductibila. Optimismul exegetic se bazeaza, fireste, pe primul postulat; pietatea exegetica pe cel de al doilea. Gradele si calitatea acestei misteriozitati de conditie difera, dar ea \u00eensasi nu lipseste. Foarte transant reclama acest postulat, bunaoara, Ga\u00ebtan Picon, atunci c\u00e2nd declama scurt ca \u201eorice creatie este enigma\u201c. Fireste, daca arta e doar \u201eenigma\u201c, ea incita numaidec\u00e2t la dezlegare; enigma sfideaza curiozitatea si pretinde coduri de spargere. Dar daca ea se trage din conditia mai impenetrabila a \u201emisterului\u201c, operatiile decriptoare devin simple operatii descriptive. Iar daca afinitatea poeziei cu misterul merge p\u00e2na la identificare (ceea ce nu se prea \u00eent\u00e2mpla, totusi), exegeza rascoleste doar marginile. Cele doua dimensiuni sau grade de misteriozitate functioneaza, desigur, \u00eempreuna, potent\u00e2ndu-se sau doar evidentiindu-se. Ambele sunt implicite (dar pot fi si manifeste) \u00een conditia de arta ca atare. Exista \u00eensa si destule creatii \u00een care misteriozitatea e profesata ca doctrina, dincolo de spontaneitatea ei imanenta. Iar daca misteriozitatea mai e si tematizata, daca poezia se angajeaza \u00een problematica misterului sau profeseaza \u2013 si elaboreaza \u2013 cultul lui, \u00eenseamna ca exista cel putin trei inele de mister \u00een care sunt \u00eenchise si protejate unele creatii. A lui Blaga mai cu seama.
\nUn misteriofor<\/strong>
\nMai cu seama deoarece Blaga se aclama \u00eenca de la prima arta poetica \u2013 si va ram\u00e2ne apoi consecvent, aproape cu metoda \u2013 drept un misteriofor si \u00eentelege poezia ca pe un act misteriofanic. \u00censa opozitia pe care o stabileste el \u00een \u201eEu nu strivesc corola de minuni a lumii\u201c nu e at\u00e2t una \u201epersonala\u201c, c\u00e2t una categoriala. Chiar daca Blaga si-o asuma \u00een nume propriu (\u201eeu nu strivesc\u201c), el vorbeste, de fapt, mai degraba \u00een numele poetilor, al categoriei poetice a cunoasterii. Exegetii au adus aici (si au asezat-o apoi \u00een centrul poeticii) \u2013 si pe buna dreptate, mai ales ca erau obligati de Blaga \u00eensusi \u2013 opozitia dintre cunoasterea \u201eluciferica\u201c si cea \u201eparadisiaca\u201c.\u00a0 Cea dint\u00e2i, cooperanta cu misterele sau cel putin non-agresiva cu ele, nu e totuna cu ceea ce se numeste \u00eendeobste cunoastere \u201epoetica\u201c, dar poate fi asumata aici ca echivalenta. Actiunea lor, pe planul cunoasterii\/revelatiei, e sinonima. Si una si alta identifica misterul, exulta \u00een aura lui, dar nu-l devoaleaza. Omologarea celor doua nu-i chiar corecta, dar e utila mai ales pentru a evita jargonul blagian \u2013 extrem seducator, e drept, dar antren\u00e2nd interpretarea \u00eentr-un soi de tautologie, \u00eentr-un fel de inevitabil \u201eBlaga vazut prin Blaga\u201c. Daca \u201esporul\u201c de misteriozitate apartine \u201ecategoriei poetice\u201c ca atare (si nu unui poet Lucian Blaga singularizat \u00eentre toti poetii), \u00eenseamna ca poezia \u00eensasi e definita ca operatie misteriofanica. Poezia, prin urmare, nu e o explicatie a lumii, ci o \u201eincantare\u201c a ei, o vrajire suplimentara. E drept ca asa cum e enuntata aici starea de mister a lumii (\u201enepatrunsul ascuns \u00een ad\u00e2ncimi de \u00eentuneric\u201c) ea pare mai degraba o misteriozitate \u201eintelectuala\u201c (careia i se cuvenea, prin urmare, un tratament de \u201ecunoastere paradisiaca\u201c, ba chiar i se impunea asa ceva, \u00eentruc\u00e2t tine de conditia \u201eenigmatica\u201c a lumii, de zona \u00eenca \u201eneluminata\u201c). Pare a nu fi vorba dec\u00e2t de mistere invelate (dar care ar putea fi dezvelite), nu si de mistere \u201erevelate\u201c, dar care ram\u00e2n tot at\u00e2t de mistere si dupa revelare. \u00een realitate, \u00een solutia ambigua a poeziei (dincolo de declamatia cam juvenila \u00een emfaza ei) nu e vorba doar de misterele \u201eascunse\u201c \u00een \u201ead\u00e2ncimi de \u00eentuneric\u201c (usor de risipit prin sporul de lumina si prin excavare vizionara), ci si de misterele etalate \u00een plina lumina. E de admis ca la douazeci si ceva de ani misteriozitatea sa-i fi parut lui Blaga mai degraba ceva \u201eintelectual\u201c, ceva \u00eenca necunoscut, dar nu neaparat ceva \u201ede necunoscut\u201c; poetul era \u00eensa mai puternic dec\u00e2t operatorul de concepte si taina se instaleaza si \u00een lumina (pe flori, ochi, buze). \u201eVraja\u201c necunoscutului, a \u201enepatrunsului ascuns \u00een ad\u00e2ncimi de \u00eentuneric\u201c, devine mister adevarat doar corelata cu vraja celor care nu sunt \u201eascunse \u00een ad\u00e2ncimi de \u00eentuneric\u201c, ci, dimpotriva, stralucesc \u00een plina lumina. Ca-i ascuns, ca-i etalat, misterul ram\u00e2ne la fel de intangibil. Opozitia prezumata (si extrasa, fireste, din traditia alegorica) dintre \u201elumina\u201c si \u201etaina\u201c se sterge si \u201elumina\u201c devine filtru de misteriozare. Necum sa destrame misterul, ea \u00eel densifica si-l intensifica. Tainele \u201eluminate\u201c sunt mai intense dec\u00e2t cele \u00eenca necercetate. Ce face \u00eensa ca aceasta lumina, cu prestigiul si traditia ei \u201edeconspiratoare\u201c, sa devina, nu destramatoare de mistere, ci, din contra, sporitoare de taina? \u00cen sensul, fireste, mult prea explicit \u00een poezie, de intensificare si exaltare a tainei, nu de \u00eenmultire statistica a tainelor. Ce abate lumina de la misiunea ei de luminare (dedusa din alegoria cunoasterii)? Aceasta deturnare se datoreaza, dupa cum explica poetul (iarasi prea apasat), iubirii. Ea e cauza care \u201esporeste a lumii taina\u201c: \u201ecaci eu iubesc\/ si flori si ochi si buze si morminte\u201c; lumina nu e dec\u00e2t un instrument, un mod (modul, de fapt) de operare al iubirii. Dar daca iubirea e cauza eficienta a tainifierii lumii, \u00eenseamna ca tot ea e si cauza eficienta a poeziei, ca operatie de cunoastere care duce la sporul de taina. Lumina si poezia sunt doar cai de procesare a iubirii. \u00een realitate, aceasta lumina \u201epoetica\u201c e facuta din substanta sublimata a iubirii. Iar daca o asemenea \u201elumina\u201c \u201esporeste a lumii taina\u201c, nu poate fi alta dec\u00e2t ca ea \u00eensasi e o taina prin care se ridica la patrat misteriozitatea ca atare. Nu-i vorba aici de iubire ca simpla precautie nedestructiva, ca ocrotire a tainelor (caci asta n-ar aduce spor; cel mult ar conserva statu-quo-ul misterios al lumii); de tandrete fata de lume, tandrete dusa p\u00e2na la interdictia cunoasterii agresive (\u201eparadisiace\u201c), a cunoasterii ca viol de mistere. Daca iubirea \u201esporeste taina lumii\u201c e pentru ca e ea \u00eensasi taina si-i asigura luminii \u201emateria\u201c.
\nDubla \u00eenfruntare<\/strong>
\nDar daca lumina e iubire, nu-i mai putin adevarata si reciproca: iubirea e lumina. \u00een sine, dragostea e un fenomen de iluminare (de iluminare violenta, materiala: \u201elumina ce-o simt navalindu-mi \u00een piept\u201c) (\u201eLumina\u201c). Nu-i, \u00eensa, un proces de supraexcitatie, de exultanta, fie c\u00e2t de spiritualizata, ci o participatie directa la stihialitatea originara, cea care clocotea de energie genezica; e o participare la \u201eviforul nebun de lumina\u201c din origini. Iubirea are drept \u201ematerie\u201c constitutiva aceasta lumina initiala, aceasta lumina inaugurala; ea participa la inaugurarea lumii, chiar daca foloseste \u201eultimul strop\u201c din lumina genezica. \u201eUtilizarea\u201c acestui \u201eultim strop\u201c defineste iubirea ca operatie genezica si inaugurala a fiintei; nici un alt fenomen nu mai foloseste aceasta materie prima; nici macar cunoasterea nu se trage din \u201estropii\u201c luminii originare; singura iubirea mai utilizeaza direct materialul divin. Pentru ca, de fapt, de un material divin e vorba. Lumina, ca materie din care e facuta iubirea, nu e dec\u00e2t expresia fenomenalizata a Logosului. Ea se trage, asadar, din chiar substanta acestuia. Nu e un sentiment; e un miracol genezic, aproape singurul care mai strabate din \u00eenceputuri. Iubirea blagiana e concretizarea divinului \u201eFiat lux!\u201c. Nu avem aici doar o ecuatie cu doi termeni identici sau reciproc convertibili: iubirea e lumina\/ lumina e iubire; \u00een realitate, cei doi termeni sunt reductibili la cauza lor originara: Logosul. Ei nu sunt dec\u00e2t fenomenalitatea vizibila a acestuia. Iar de vreme ce iubirea porneste direct din Logos, nici nu mai e nevoie de o doctrina a misterului, caci ea nu face dec\u00e2t sa epifanizeze misterul. Lumina si iubirea, ca ipostaze ale unei relatii misterioase \u201etrinitare\u201c, nu sunt dec\u00e2t ipostazele extatice ale acesteia.
\nCu asa misiune, poetul lui Blaga ar fi trebuit sa fie o fiinta fericita: poezia e lumina, lumina e iubire, iubirea e Logos. Blaga ar fi trebuit sa fie un poet de imne. C\u00e2nd colo, deja \u201eCatre cititori\u201c, a doua arta poetica, ne vorbeste de poet ca de o fiinta sub blestem, ca de o fiinta condamnata. Cunoasterea lui, fie c\u00e2t de speciala, e o forma de tragism. Ea \u00eel rupe de tar\u00e2mul inocentei fericite: \u201esoarele si gradina cu stupi\u201c sunt \u201edincolo\u201c, nu \u201eaici\u201c, unde e \u201ecasa\u201c poetului. Opozitia e aici delicata si extrem de contrasa, dar se vede limpede ca \u201elocuinta\u201c poetului e loc infernal, loc blestemat. De unde se trage asa discriminare? Dupa cum au aratat toti exegetii \u2013 si nici nu aveau \u00eencotro altfel \u2013 blestemul poetului devine din cunoastere, din conditia lui de depozitar al tainelor si detinator al cheilor. C\u00e2ta vreme ar fi vorba de pura cunoastere, poetul n-ar avea probleme; competenta lui e definitiva; poate vorbi despre orice: \u201edespre soarta si despre sarpele binelui,\/ despre arhanghelii cari ara cu plugul\/ gradinile omului,\/ despre cerul spre care crestem\u201c etc. Drama lui Blaga nu-i, deci, ca nu stie despre ce sa vorbeasca sau ca nu-i ajunge limbajul pentru a traduce at\u00e2ta cunoastere. Drama lui \u2013 din nou una \u201ecategoriala\u201c, nu neaparat personala (dar acesta nu e dec\u00e2t modul lui Blaga de a se emfatiza ca \u201eoficiant\u201c, ca preot de mistere) \u2013 vine din conditia \u201eontologica\u201c, institutionala a limbajului ca atare. Logosul divin, din care s-ar trage, \u00eentr-o prima ecuatie, si cel poetic, e imediat faptuitor; e, fireste, un logos binecuv\u00e2ntat si binefacator. Cuv\u00e2nt si fapta sunt aici totuna; chiar si \u00een conditiile \u201eteologiei\u201c degenerescentei divine din \u201eDe m\u00e2na cu Marele Orb\u201c, puterea de instituire a acestuia e intacta: \u201eEl tace \u2013 fiindca orice vorba la el se schimba-n fapte\u201c. E at\u00e2ta energie institutiva \u00een acest logos divin \u00eenc\u00e2t \u00eensusi Divinul se sperie si se reprima: \u201eEl tace \u2013 pentru ca-i e frica de cuvinte\u201c. Nu asta e \u00eensa \u201espaima\u201c (de fapt, retinerea, reticenta) poetului \u00een fata cuvintelor. Logosul divin creeaza fiintele fericite, cele marcate cu c\u00e2te o runa indescifrabila. Fiintele care traiesc \u00een comuniune cu tainele: \u201ebaba ce-si topeste c\u00e2nepa \u00een balta\u201c, \u201epietrarul ce scapara sc\u00e2ntei \u00een margine de drum\u201c, \u201eclopotarul ce petrece mortii la cer\u201c; \u00een fine, \u201etoate turmele pam\u00e2ntului\u201c cu \u201eaureole sfinte peste capetele lor\u201c; toata lumea, afara de poet, a carui vina, al carui \u201epacat\u201c gros \u201eca un muschi stramosesc\u201c se trage din \u201etalmacirea\u201c \u201evremii si zodiilor\u201c. De fapt, si \u201ebaba\u201c (si ceilalti toti din \u201eAm \u00eenteles pacatul ce apasa peste casa mea\u201c) \u201etalmaceste\u201c zodiile, numai ca le talmaceste prin \u201efapta\u201c ei existentiala; baba traieste tainele; le aplica, le functionalizeaza, le mentine; blestemul poetului e ca le \u201etraduce\u201c, vrea sa le afle rostul, nu doar sa traiasca, inocent, sub rostul lor. N-ar fi rau (n-ar deveni blestem) daca poetul ar face doar inventarul extatic al misterelor, daca ar lista fiintele marcate cu pecetea divina: \u201eRune, pretutindeni rune,\/ cine va-nseamna, cine va pune?\/ Fapturile toate, stiute si nestiute,\/ poarta-o semnatura \u2013 cine s-o-nfrunte?\/ Crinii muntelui \u2013 subtlunari -\/ si-o duc neajunsa pe crestet.\/ Subt ceruri mumele-o poarta pe frunte\u201c (\u201eRune\u201c). Dar chiar si \u00eentr-o poezie de constatare a misteriozitatii (imnica \u00een fond) se insinueaza ceva din conditia blestemata a poetului; inventarul nu e cu totul inocent, caci survin numaidec\u00e2t \u00eentrebari ceva mai vinovate (\u201ecine va-nseamna, cine va pune?\u201c), desi \u00eenca destul de candide, fiind mai degraba \u00eentrebari retorice, \u00eentruc\u00e2t e limpede cine stampileaza toate fapturile; dar nu e deloc nevinovata ipoteza luciferica, abia insinuata: \u201ecine s-o-nfrunte?\u201c. Fireste ca e vorba de o dubla posibila (de fapt, imposibila) \u201e\u00eenfruntare\u201c: pe de o parte, \u201e\u00eenfruntarea\u201c venita din cunoastere (\u00eenfruntarea ca dezlegare a semnului misterios), pe de alta parte, \u201e\u00eenfruntarea\u201c ca revolta luciferica (\u00eenfruntarea nu at\u00e2t a semnului, c\u00e2t a semnatarului). Sunt mai multe (prea multe chiar) poezii \u00een care Blaga pune cunoasterea sub semnul blestemului, \u00een care face din ea conditie tragica si fatidica. Daca e sa caricaturizam \u00eentr-o banalitate, si pentru Blaga cunoasterea e nefericire. Dar nu aceasta e linia cu adevarat \u201etragica\u201c a viziunii sale. O asemenea linie \u2013 altminteri, foarte consistenta \u2013 tine mai degraba de ideologia poetica. \u00cen structura intima a viziunii consecinte grave are \u00eensa definirea limbajului ca lacrimarium.
\nRana din limbaj<\/strong>
\n\u00cen vreme ce logosul divin, ca logos faptuitor, e un limbaj al fericirii (fiind al comuniunii si al faptei), logosul poetic e, prin \u00eensasi conditia sa, o pura fenomenalizare a nefericirii. Cunoasterea \u00eensasi e blestemata \u00eentruc\u00e2t e nevoita sa verbalizeze (dincolo de ceea ce are ea luciferic \u00een sine). Iar cuvintele, la Blaga, sunt expresia concreta a nefericirii; limbajul nu e dec\u00e2t durere iar cuvintele date poetilor nu fac dec\u00e2t sa contamineze lumea cu durere. Ele nu sunt nici macar \u201elacrimi\u201c (care au \u00eenca putere \u201esalvatoare\u201c, eliberatoare), ci doar substitute ineficiente ale acestora, expresie a suferintei neexpiate: \u201ecuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit\/ asa de mult sa pl\u00e2nga si n-au putut\u201c. Lacrimile ca atare sunt vindecatoare; ele alina, sublimeaza suferinta; cuvintele doar o exprima, fara a o diminua. A vorbi \u00eenseamna doar a \u00eemprastia suferinta, a semana durere. Daca i-ar fi fost dat \u00een grija logosul divin sau un derivat al acestuia, poetul ar fi fost fiinta fericita si semanatoare de fericire ce se anunta la prima poetica. Dar poetului i-a fost \u00eencredintat doar acest logos al nefericirii, cel ce tine locul lacrimilor (dar nu face si treaba acestora). Nostalgia paradisului e o drama de memorie, de memorie chinuita de amintirile originare; dar durerea adevarata sta \u00een aceasta competenta funesta a proclamarii suferintei. Logosul daruit poetilor a fost stors de orice energie pozitiva, vindecatoare; el este chiar durerea. E un dar \u00eentr-adevar blestemat; nu-i de mirare ca poetul lui Blaga viseaza sa ajunga la tacere si sufera ca a fost exclus din ea.
\nCa institutie divina, lacrimile, invocate de Adam \u00een \u201eLacrimile\u201c, sunt oarecum consolatoare; macar pun un val peste efervescenta paradisiaca a lumii si alina cruzimea amintirii, domesticesc salbaticia frumusetii divine \u00eemprastiate peste tot: \u201eStap\u00e2ne, ia-mi vederea,\/ ori daca-ti sta-n putinta \u00eempaienjeneste-mi ochii\/ c-un giulgiu,\/ sa nu mai vad\/ nici flori, nici cer, nici z\u00e2mbetele Evei si nici nori,\/ caci, vezi \u2013 lumina lor ma doare\u201c. Lacrimile mai ascund din iradianta paradisiaca a lumii: \u201eSi-atuncea Milostivul \u00eentr-o clipa de-ndurare\/ \u00eei dete \u2013 lacrimile\u201c. Daca nu altceva, lacrimile sunt macar un drog de uitare, de usurare. Au oarece eficienta. Nu \u00eensa si cuvintele, care opereaza \u00een acutizarea amintirii si care doar incita rana. Pentru ca ele sunt \u00eensasi rana. Si nu o simpla rana, ci rana sacra \u00eensasi: \u201ePe mal \u2013 cu tam\u00e2ie \u00een par\/ Isus s\u00e2ngereaza launtric\/ din cele sapte cuvinte\/ de pe cruce\u201c (\u201ePeisaj transcendent\u201c). Cuvintele poetului nu fac altceva dec\u00e2t sa rascoleasca aceasta rana-stigmat, aceasta rana transpusa \u00een limbaj, devenita limbaj.
\nE drept, pe de alta parte, ca lacrimile nu sunt doar o institutie de alinare, un paienjenis sub care\/\u00een care se poate ascunde durerea frumusetii; ele n-au doar rol terapeutic, ci si rol genezic; ele sunt, \u00eentr-o alta coordonata a viziunii, substanta \u00eensasi a lumii: \u201eNoapte. Subt sfere, subt marile\/ monadele dorm.\/ Lumi comprimate,\/ lacrimi fara de sunet \u00een spatiu,\/ monadele dorm.\/\/ Miscarea lor \u2013 lauda somnului\u201c (\u201ePerspectiva\u201c). Dar cu at\u00e2t mai mult aici, pe acest plan mai metafizic, lacrimile \u00eesi vadesc rostul \u201ebun\u201c, incantatoriu. Rost care poate merge p\u00e2na la euforica lacrima divina, oric\u00e2t de adusa ea \u00eentr-un peisaj cosmic elegiac: \u201eSoarele, lacrima Domnului,\/ cade \u00een marile somnului\u201c (\u201eAsfintit marin\u201c). Lacrima divina e o lacrima de lumina, ea tine de regimul Logosului divin. Nu altfel sunt si \u201elacrimile-monade\u201c din care se va desface lumea. Conditia lacrimala a structurii si materiei lumii nu e una elegiaca; ca atribut divin si genezic, lacrimile nu sunt dureri substantializate, ci materie sublimata, apa sacra, pura. De aici si efectul terapeutic al lacrimilor daruite lui Adam. Desi omoloage, lacrimile si cuvintele sunt tot ce poate fi mai opus; caci \u00een vreme ce lacrimile vindeca ori baremi alina, cuvintele ranesc. (Desigur ca lacrimile nu-si pierd cu totul rostul de expresie a suferintei; chiar si divinitatea, pe vreme de apocalipsa, pl\u00e2nge cu tristete, nu cu euforie solara: \u201eGrele din \u00eenaltime cad cioc\u00e2rlii\/ ca lacrimi sunatoare ale dumnezeirei peste ogor\u201c, \u201eTagaduiri\u201c; sau \u201ePiezise cad lacrimi din veac.\/ Invoc cu semne uitare si leac\u201c, \u201eBoala\u201c; dar aceasta functie se reactiveaza doar \u00een peisajele agonice, de final, \u00een pastelurile apocaliptice). Tocmai pentru ca nu se poate traduce \u00een lacrimi, \u201eboala\u201c poetilor e nevindecabila: \u201ePurtam fara lacrimi\/ o boala \u00een strune\/ si mergem de-a pururi\/ spre soare-apune\u201c (\u201eC\u00e2ntareti bolnavi\u201c). Iar ceea ce duc poetii cu ei nu sunt, de fapt, cuvinte, ci rani vesnic deschise, rani-izvoare ale c\u00e2ntecului: \u201eRani ducem \u2013 izvoare -\/ deschise subt haina.\/\/ Sporim nesf\u00e2rsirea\/ c-un c\u00e2ntec, c-o taina.\u201c Avem aici o conjunctie \u00eentre cele doua poetici, \u00eentre poetica misteriofanica, asa cum apare ea \u00een \u201ePoemele luminii\u201c, si poetica lacrimala din volumele urmatoare. Dar conditia de \u201erana\u201c a cuv\u00e2ntului e explicit reafirmata; ca poetul c\u00e2nta si induce taine si cu acest limbaj, nu e dec\u00e2t sublimarea conceptului de poem-jertfelnic. E romantismul care subzista sub blagianism. Dar un romantism, \u00een felul sau, definitoriu pentru articulatia viziunii si \u2013 mai ales \u2013 a destinului poetic; si la Blaga consumat \u201e\u00eentre slava si veninuri\u201c (\u201ePlaja\u201c); si la el blestem \u201efericit\u201c: \u201ema-ncearca boala ca un c\u00e2ntec\u201c. Nu lacrimile sunt, \u00eensa, dureroase; din contra, ele sunt, nu neaparat \u201efericite\u201c, dar macar utilizabile la conturarea unui destin: \u201eDin c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd c\u00e2te-o lacrim-apare\/ si fara durere se-ngroasa pe geana.\/ Hranim cu ea\/ nu stim ce firava stea\u201c (\u201eLa curtile dorului\u201c). Lacrimile pot fi \u201epozitivizate\u201c; sau pot fi investite, prin paradox imaginativ, \u00eentr-o viziune deceptiva a euforiei vitale: \u201eCopacul meu.\/ V\u00e2ntul \u00eel scutura, Martie suna.\/ C\u00e2te puteri sunt, se leaga-mpreuna,\/ din greul fiintei sa mi-l urneasca,\/ din somn, din starea dumnezeiasca.\/\/ Cine v\u00e2ntura de pe muncel\/ at\u00e2ta lumina peste el?\/\/ Ca lacrimi \u2013 mugurii l-au podidit.\/ Soare, soare, de ce l-ai trezit?\u201c (\u201eTrezire\u201c). Acest peisaj vital e \u00eentors \u00een elegie gratie ideologiei poetice, nu datorita senzatiilor reverberate: elanul vital odata pornit e un elan spre moarte. Dar \u00een sine lacrimile sunt si aici expresie a vitalitatii. Ca (aproape) \u00eentotdeauna la Blaga, lacrimile opereaza exultant sau euforizant; nu si cuvintele, caci ele sunt adevaratul lacrimarium\u00a0 al lui Blaga.
\nDaca sunt \u201estinse\u201c, daca focul Logosului initial nu mai arde \u00een ele, \u00eenca se mai poate rosti o \u201ec\u00e2ntare\u201c; e drept, o c\u00e2ntare de durere, o c\u00e2ntare \u201ea trecerii\u201c, o c\u00e2ntare apasatoare ca o \u201epovara\u201c: \u201eCu cuvinte stinse \u00een gura\/ am c\u00e2ntat si mai c\u00e2nt marea trecere,\/ somnul lumii, \u00eengerii de ceara.\/ De pe-un umar pe altul\/ tac\u00e2nd \u00eemi trec steaua ca o povara\u201c. Asta pentru ca o asemenea \u201ec\u00e2ntare\u201c e una de tacere. E \u201ec\u00e2ntarea\u201c de tacere sub semnul careia s-a nascut poetul, c\u00e2ntarea \u00een care \u201ezapada fapturii tine loc de cuv\u00e2nt\u201c (\u201eAutoportret\u201c). Cuvintele sunt, \u00eensa, \u201elacrimi fara leac\u201c (eternizate \u00een numele satului de origine). Chiar si \u00eentr-un madrigal cum e \u201eDomnitele\u201c, cuvintele se definesc sub semn si functie fatidica; ele-si \u00eencheie drumul semanat cu suferinte doar devenind \u201emorminte\u201c (desi, desigur, nu-i de ignorat substratul sagalnic si curtean al poemului); destinul poetului blagian, dupa normativele celei de-a doua poetici, e fie sa \u00eemprastie suferinta, fie sa moara \u00een chiar clipa rostirii. E logosul blestemat care domina viziunea blagiana pe toata durata de la \u201ePoemele luminii\u201c la ciclurile post-mortem. Aparte retorismul, de care Blaga se leapada repede, prima poetica \u2013 cea a logosului binecuv\u00e2ntat \u2013 se reafirma \u00een ciclurile seninatatii finale. Dar maturitatea blagiana sta sub sanctiunea logosului ca lacrimarium.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cam toti expertii \u00een blagologie pun \u00een valoare, unii chiar ca piesa centrala a viziunii, devotiunea lui Blaga pentru mister, misteriofilia sa definitorie si elaborata ca un scenariu cu trepte de ad\u00e2ncire. Nu-i, deci, de mirare ca poezia lui Blaga rezulta (si chiar este, nu-i doar rezultatul interpretarilor) un fel de misteriologie, cu o complexa… Cite\u0219te mai mult »Logosul ca lacrimarium (schita pregatitoare)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2309,2313,2312,2311,2310],"class_list":["post-2873","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-blaga-mister","tag-lacrimile","tag-logosul-divin","tag-misteriofor","tag-poezia-lui-blaga"],"views":2934,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2873","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2873"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2873\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2873"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2873"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2873"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}