{"id":2809,"date":"2010-05-20T11:34:04","date_gmt":"2010-05-20T09:34:04","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2809"},"modified":"2011-11-08T19:15:03","modified_gmt":"2011-11-08T17:15:03","slug":"lumea-lui-sica","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/lumea-lui-sica\/","title":{"rendered":"Lumea lui Sica"},"content":{"rendered":"

Il tin bine minte pe Sica. De dimineata p\u00e2na seara il gaseai in fata portii, except\u00e2nd zilele c\u00e2nd \u201emergea la Combinat\u201c, asezat pe vine, cu un chistoc de tigara lipit de buza inferioara. Avea o singura intrebare pentru toata lumea care trecea prin fata lui: \u201eA picat ceva?\u201c. Indiferent de unde se intorceau cei chestionati, de la serviciu, de la film, din piata sau de pe litoral, intrebarea \u201epica\u201c implacabil: \u201eA picat ceva, vecine?\u201c<\/strong><\/em>
\nSica a traversat comunismul scrut\u00e2nd de pe vine orice posibilitate de \u201epicare\u201c, orice oportunitate de \u201ea se alege cu ceva\u201c. Salariul si indemnizatia de mama-eroina pe care o incasa sotia lui \u2013 aveau 11 copii \u2013 nu-i aduceau nici o satisfactie. Dar o fisa de 25 de bani gasita pe jos, o bucata de fier trasa dintr-un gard sau o carcasa de radio descoperita-n gunoaie il propulsau instantaneu in bratele fericirii, il catapultau la s\u00e2nul unei euforii at\u00e2t de liber exprimate, inc\u00e2t ai fi putut crede, privind retrospectiv, ca priza cocaina. Un rest de c\u00e2rnat lasat nesupravegheat pe mesele de tabla din piata \u201eCateaua lesinata\u201c il facea sa-si piarda mintile de bucurie. Un pahar de vin oferit amical de vreun vecin ii congestiona fata de satisfactie, fac\u00e2ndu-l, uneori, sa slobozeasca, spre cer, racnete de multumire. Viata era frumoasa!
\nSica a trecut cu bine si perioada postrevolutionara, dar trist, cuprins de o tristete iremediabila. Deodata, ca o lovitura de par in moalele capului, nu mai \u201epica\u201c nimic. Ultima oara c\u00e2nd l-am vazut, prin 2004, tocmai era intors din Italia. Muncise acolo 10 luni, dar era extenuat. Cu toate ca primise 1000 de euro pe luna ca sa rascheteze parchet, era deprimat cu totul. At\u00e2t mi-a spus: \u201eAstia nu-s oameni, ma, nu dau nimic, nu vezi nimic de la ei. Salariu, haleala si at\u00e2t. Iar pe strazi nu gasesti un surub.\u201c
\nAti auzit, probabil, de multe ori, glasuri sugrumate de emotie, care soptesc: \u201eM-am capatat cu…\u201c. A te capata… Sau, per a contrario, \u201eA venit cu m\u00e2na goala, boul!\u201c. Sau vaca, dupa caz.
\nA primi ceva sau a gasi, pur si simplu, ceva reprezinta, in traditia rom\u00e2neasca, cele mai mari bucurii dintre bucurii.
\nInca mai sunt r\u00e2vnite serviciile in care poti \u201eprimi\u201c ceva. Mii de mame isi vad fiii preoti, cu toate ca retributia lunara pentru o asemenea prestatie este insignifianta. Mii de tati isi vad fiicele asistente medicale. Postul caldut de director din vreo institutie publica fara vreo importanta prea mare \u2013 Biblioteca publica, Centru de creatie, Casa de cultura \u2013 este dorit, p\u00e2na la paroxism, nu gratie nivelului de salarizare, ci plajei largi de posibilitati de \u201eprimire\u201c: o punga de cafea, o sticla de vin, un banut c\u00e2t de mic, o priza sau un sac de ipsos, coli de scris, un monitor de calculator… delicii zilnice care fac, p\u00e2na la urma, viata unui rom\u00e2n de treaba. Am cunoscut un director de institutie publica caruia propria-i firma, foarte profitabila de altminteri, ii facea numai rau, ii dadea batai de cap si spaime nocturne. Dar, bunaoara, intr-o zi, c\u00e2nd a mobilizat jumatate din dispozitivul de subordonati pentru initierea procedurii de cumparare a unui sac de adeziv pentru gresie, sac din care a dus acasa vreo doi, trei pumni care-i trebuiau, a saltat usurel si fericit pe holuri, a glumit, s-a topit in caldura unei candori care-l facea sa susure numai cuvinte bune, din care Dumnezeu se desprindea net ca popularitate.
\nAm fost nu o data contrariat de adversitatea cu care eram respins, de severitatea cu care eram refuzat atunci c\u00e2nd ceream ceva. Fie ca eram indreptatit sa cer, fie ca acest drept al meu era, cumva, incert, fie ca nu aveam nevoie dec\u00e2t de o simpla lamurire, destinatarul cererii mele ma respingea vehement, neobosindu-se sa-si ascunda resentimentele. Si a trecut ceva timp p\u00e2na sa ma dumiresc ca lumea lui Sica nu-i o lume de care sa te sperii sau pe care sa o detesti, nu e vorba dec\u00e2t de niste oameni care vor si ei o \u201eatentie\u201c, o mica atentie, doar at\u00e2t. Am rezolvat probleme, in aparenta insurmontabile, d\u00e2ndu-i rom\u00e2nului ce-i al rom\u00e2nului: cu o punga de cafea am beneficiat, timp de o ora, de atentia unei postarite roscate care, cu o daruire impresionanta, a scotocit prin toata tara si mi-a gasit un colet pierdut, dupa ce, initial, imi suflase in fata un jet de aer arctic, care ma paralizase; am reusit sa-mi fac mutatia pe buletin, dupa doua saptam\u00e2ni de insuccese, oferindu-i functionarului de la ghiseu o bricheta, o dulce brichetica alba care, prin actionarea unui buton, proiecta pe suprafetele plane o chinezoiaca abia trezita din somn, fara o toala pe ea; o sticla de Coca-Cola, de 2,5 l, m-a proiectat instantaneu in topul preferatilor Registraturii unei Administratii Financiare, reusind astfel sa obtin un act adevarat care certifica, negru pe alb, ca detin o casa cu 5 camere, nu cu 7; doua ciocolate cu alune mi-au asigurat, timp de o luna, accesul la un fond de carte \u2013 destinat, de altminteri, publicului larg \u2013 sub privirile dragastoase ale unei bibliotecare ce mesteca incet, clipind des.
\nO fi spus Carl Sandburg ca omul este un animal marin, care merge pe pam\u00e2nt, vis\u00e2nd sa zboare, dar cred ca era prost orientat. Omul, de fapt, se caracterizeaza prin altceva: nu e nici mai rau, nici mai bun dec\u00e2t pare a fi. Dar, cum si asta a spus-o un alt tip care nu auzise de Rom\u00e2nia, trebuie sa fim cu bagare de seama.
\n\u201eGasitul\u201c suporta infinite nuante. Daca mergeti in cartierul Clony din Braila si priviti cu atentie casele, veti constata un lucru: toate acoperisurile sunt c\u00e2rpite cu aceeasi tabla, toate canalele stradale au aceiasi robineti, toate anexele au pe ele aceleasi butoaie de tabla, de 120 de litri, majoritatea celor care trebaluiesc prin fata portilor poarta aceleasi salopete albastre, toate gardurile sunt date cu vopsea navala. Avem de-a face cu cartier construit pe l\u00e2nga Santierul Naval Braila. Evident, cu lucruri \u201egasite\u201c. Apoi, cartierul Chercea va surprinde, in zona limitrofa Laminorului, prin abundenta constructiilor de tabla de tot felul. Un cartier construit in jurul Laminorului. C\u00e2t priveste F\u00e2naria, aflata chiar l\u00e2nga o firma italiana de confectii din fier forjat, intram in materia stuporii: case care nu se articuleaza mai mult de doi metri de la pam\u00e2nt, crapate si aflate fatal in pragul prabusirii, sunt prevazute cu regesti garduri de fier forjat, construite cu savante impletituri, intr-o risipa orgiastica de elemente decorative cu care, prin v\u00e2nzare, ai putea face o avere. Totul este \u201egasit\u201c.
\nE bine sa c\u00e2nti la biserica si sa primesti bani, mai ales c\u00e2nd sunt nunti. Un unchi de-al meu practica chestia asta de c\u00e2tiva ani. N-a parut sa-i dea vreo bucurie p\u00e2na la un moment. Dar, intr-o buna zi, s-a intors acasa, pe l\u00e2nga banii cuveniti, si cu o sacosa de mici prescuri. Era intr-o efervescenta totala, clocotea de placere. Prescurile, fabricate dintr-un aliaj indestructibil, mai dure ca piatra si mai tari ca otelul, au fost depuse de unchiul meu intr-un dulap m\u00e2ng\u00e2iat cu dragoste, cu miscari tandre si priviri infrigurate. Prescurile au mers, in cele din urma, la gunoi, dar le-au luat locul altele si altele, depuse, de unchiul meu, cu aceeasi religiozitate a bucuriei pure, in dulapul-anticamera al gunoiului. \u201eTaxele\u201c la nunti au crescut, unchiul meu incaseaza \u201ebani buni\u201c \u2013 asa-i numeste el \u2013, dar banii sunt aruncati fara prea mare satisfactie intr-un sertar. O singura intrebare, ingrijorata, gasesti pe buzele unchiului meu:
\n\u2013 De ne-o mai da prescuri, aia e, sa vedem daca ne mai da!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Il tin bine minte pe Sica. De dimineata p\u00e2na seara il gaseai in fata portii, except\u00e2nd zilele c\u00e2nd \u201emergea la Combinat\u201c, asezat pe vine, cu un chistoc de tigara lipit de buza inferioara. Avea o singura intrebare pentru toata lumea care trecea prin fata lui: \u201eA picat ceva?\u201c. Indiferent de unde se intorceau cei chestionati,… Cite\u0219te mai mult »Lumea lui Sica<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[2259,2260,2258,2261,278],"class_list":["post-2809","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-colegi","tag-colegialitate","tag-muncitori","tag-prietenie","tag-societate"],"views":2237,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2809","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2809"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2809\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2809"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2809"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2809"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}