Incerc\u00e2nd sa pun ordine in biblioteca mea, cum spuneam intr-un articol anterior, am dat peste un numar vechi din Caiete Critice (nr. 2\/1990), in care se discuta despre rezistenta prin literatura in cadrul unei anchete la care participa, intre altii, Sorescu, Doinas, Cristian Teodorescu, Marta Petreu, Bedros Horasangian, Mircea Cartarescu etc. Uitasem, completamente, de ea si, c\u00e2nd recitesc azi raspunsurile date de acesti scriitori din doua generatii, constat ca ei g\u00e2ndesc, cu mici diferentieri, cam in acelasi fel situatia literaturii rom\u00e2ne sub comunism. Suntem, sa nu uitam, in primele doua luni dupa revolutia anticomunista si comunitatea scriitoriceasca este inca relativ unitara. Nu incepuse inca razboiul pe care il putem numi azi, provizoriu, razboiul de 20 de ani al literaturii. Ar trebui sa str\u00e2ngem intr-o zi intr-o carte aceste texte ce mi se par, din multe puncte de vedere, semnificative pentru mentalitatea scriitorului rom\u00e2n la sf\u00e2rsitul unei lungi dictaturi si inceputul unei istorii promitatoare.
\nCe remarc, recitind pe acesti autori (unii dintre ei nu mai sunt in viata), este faptul ca niciunul nu crede ca si-a pierdut timpul in perioada comunista si, in genere, nu crede ca cei aproape 50 de ani de comunism au reprezentat pentru cultura un desert. Nu aparuse inca ideea de \u201eSiberie a spiritului\u201c si procurorii nostri morali nu se dumirisera inca pe ce lume sunt si, in consecinta, nu iesira la rampa. Traiam toti, observ, cu sentimentul ca a sosit, in fine, momentul sa punem ordine in cultura nationala, reintegr\u00e2nd pe cei exilati ideologic si reprim\u00e2nd in casa comuna a literaturii pe fii risipitori din exil. Timpuri euforice, credinta ca, pentru a avea o scara reala de valori in literaura, trebuie lasat sa functioneze liber batr\u00e2nul criteriu estetic.
\nCredeti ca literatura rom\u00e2na s-a predat dictaturii sau a reusit sa i se opuna? \u2013 suna intrebarea reporterului. \u201eNu s-a predat (…) \u2013 raspunde Marin Sorescu \u2013 s-a inventat o camasa anti – glont in interiorul careia s-a dezvoltat o literatura adevarata (…). La noi a functionat o casa a mortilor aproape o jumatate de veac si in ea au inflorit talentele noastre asa cum au putut\u201c… Raspuns cinstit, raspuns drept. Sorescu este, el insusi, un exemplu elocvent de talent care, nevoit sa treaca prin \u201ecasa mortilor\u201c, a iesit invingator…
\nMai sobru, mai reticent, Stefan Augustin Doinas este de parere ca scriitorul rom\u00e2n \u201enici nu s-a predat dictaturii, nici nu a reusit sa i se opuna: ea i s-a sustras pur si simplu\u201c. Poetul explica, in continuare, ce intelege prin aceasta sustragere si, din explicatia lui, se deduce limpede ca fenomenul a fost in plan estetic fertil, pozitiv: \u201eo buna parte din literatura rom\u00e2na, prin cei mai de seama reprezentanti ai ei, a izbutit sa-si impuna operele de valoare\u201c, evad\u00e2nd \u2013 observa el \u2013 din ideologie. Doinas mai spune ceva, deosebit de important, cred, si anume ca \u201enici o revolutie nu poate sa emita certificate de genialitate\u201c. Sa zic, la r\u00e2ndul meu, ca are dreptate? Si ca multi au asteptat si asteapta inca minunea ca revolutia sa le dea talentul pe care nu-l au sau sa-i promoveze intr-o clasa c\u00e2t mai aproape de v\u00e2rful ierarhiei? Este un fenomen prea cunoscut pentru a insista. El se manifesta si azi, 20 de ani dupa ce Doinas, cu o buna intuitie, il semnala…
\nCurios, nici Mircea Cartarescu nu este departe de acest punct de vedere. Crede si el ca criteriul estetic a fost \u201echeia rezistentei in fata dictaturii\u201c si, referindu-se in chip expres la scriitorii din generatia sa (generatia \u201880), e de parere ca ei, alatur\u00e2ndu-se scriitorilor curati (precizeaza el) din generatiile anterioare, au reusit sa-si impuna opera fara mari compromisuri. \u201eCred ca niciunde in estul Europei nu s-a scris at\u00e2t de bine in conditii at\u00e2t de grele\u201c \u2013 conchide el \u2013 cu convingerea ca, in bataliile viitoare ale literaturii, c\u00e2teva idei, care ne-au ajutat sa supravietuim in trecut, vor ram\u00e2ne, si anume: \u201ecaracterul independent si opus oricarei puteri politice al literaturii, primatul criteriului estetic in discutarea operei de arta, integritatea morala a scriitorului, obsesia capodoperei, atasamentul fata de breasla\u201c…
\nExcept\u00e2nd \u201eatasamentul fata de o breasla\u201c \u2013 o idee pe care n-o inteleg prea bine (daca nu sunt atasat fata de o breasla asa de amestecata inseamna ca n-am talent sau nu pot sa scriu o capodopera?), celelalte principii sunt, in esenta, juste. Sunt, nu-i nevoie sa insist, si principiile mele. Le-am aparat de la inceput si le apar si azi, c\u00e2nd pot si cum pot, spre iritarea multor colegi de breasla (iata ca breasla este inevitabila!) care vad in autonomia esteticului o fuga din actualitate, o tradare morala etc. Sunt bucuros ca Mircea Cartarescu recunoaste, in februarie 1990, cu at\u00e2ta convingere, \u201eprimatul criteriului estetic\u201c fara de care \u2013 mai este nevoie sa adaug?, literatura devine o simpla piata de desfacere, un bazar in care gasesti de toate… Mai crede si azi in acest primat estetic indispensabil? As fi curios sa aflu…
\nN-a trecut mult dupa februarie 1990 si ideea rezistentei prin cultura a devenit, cum se stie, suspecta si chiar nociva. Ea a divizat comunitatea intelectuala si a facut in asa fel inc\u00e2t autonomia esteticului sa fie socotita o diversiune, o forma de lasitate morala si intelectuala, o tradare rusinoasa si, mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, o proba clara de nostalgie comunista… Judecata, trebuie sa spun ilogica: ideologia comunista n-a propus si n-a respectat niciodata principiul autonomiei esteticului, dimpotriva, l-a suprimat cu brutalitate indata ce a venit la putere. Este suficient sa rasfoim revistele aparute dupa 1945 pentru a vedea ca tinta principala a ideologilor de atunci este tocmai critica estetica reprezentata la noi de Maiorescu, Ionescu, G. Calinescu si, in genere, de criticii literari din a treia generatie post-maioresciana… Si atunci?
\nAsadar: rezistenta prin estetic (rezistenta prin cultura) a reprezentat sau nu o forma de opozitie fata de regimul totalitar sau doar o forma de pactizare cu regimul opresiv, o mica si profitabila evaziune din istorie? In 1990, remarc, nu eram singurul care credea ca orice opera valoroasa este o forma de rezistenta fata de opresiunea ideologica, morala si politica, o victorie, in fond, a spiritului creator in istorie. In orice istorie…
\n*
\nIn acelasi numar din Caiete Critice dau si peste interviul pe care Monica Lovinescu l-a luat in mai 1986, la \u201eEuropa libera\u201c, lui Eugen Ionescu. Uitasem de el si, c\u00e2nd il recitesc, azi, imi dau seama ca reflectiile marelui dramaturg\u00a0\u00a0\u00a0 mi-ar fi fost foarte utile in demonstratia pe care am incercat s-o fac in recenta naratiune critica T\u00e2narul Eugen Ionescu. Ispitit, prin intrebari abile, de Monica Lovinescu, dramaturgul vorbeste cu sinceritate si, as zice, cu oarecare intelepciune de scandalosul Nu si, in genere, de eseistica lui rom\u00e2neasca. Crede, mai int\u00e2i, ca in 1986 are aceleasi nelinisti ca la 20 de ani si, fapt important, nu mai considera ca literatura rom\u00e2na este prea mica pentru geniul sau european (\u201eceea ce ma indoiesc acum\u201c). O opinie care ne da curaj. Si mai importante sunt ideile lui Eugen Ionescu despre relatia dintre literatura si divinitate. Ei, bine, negationistul din Nu este convins ca \u201en-are rost sa facem literatura daca este Dumnezeu si n-are nici un rost sa facem literatura daca nu exista Dumnezeu\u201c… Este, se stie, parafrazarea vorbelor spuse de califul care a ordonat arderea Bibliotecii din Alexandria. Eugen Ionescu le-a repetat, pretinde el, intr-un dialog cu Eugen Lovinescu,\u00a0 acesta din urma total sceptic in privinta amestecului divinitatii in treburile literaturii. Eugen Ionescu a ramas insa la ideea ca literatura si arta sunt activitatile umane \u201ecele mai apropiate de dumnezeire\u201c… Splendid! O relatie pe care, fara sa am sub ochi fragmentul de mai sus, am descoperit-o recitind eseurile sale din anii ’30, turbulente, programatic injuste, \u201eneserioase\u201c la suprafata textului si foarte serioase, cu o nota metafizica in profunzimile lui…
\nAmintindu-si de tineretea sa, Eugen Ionescu confirma ideea ca, in fapt, in Nu el face \u201ecritica culturii fata de matefizica\u201c, mai exact: critica cultura din perspectiva metafizicii… Asteapta, acum, moartea cu aceeasi spaima ca la 20 de ani (\u201eastept inca, astept, astept… si poate ca are sa vina\u201c) si, in genere, \u201enu s-a schimbat absolut nimic\u201c in registrul nelinistilor, disperarilor, revoltelor sale. Doar faptul ca pe Mircea Eliade, de pilda, l-a cunoscut mai bine in Franta si a inteles \u201ec\u00e2t de mare este el in Franta si satentie!t c\u00e2t de mare poate sa fie un rom\u00e2n aruncat in strainatate; schimba lumea\u201c…
\nEste cea mai buna veste pe care o primesc in ultima vreme. Care va sa zica, un rom\u00e2n poate sa schimbe lumea… Orgoliul meu umbla azi, vorba poetului, cu sabia ridicata prin oras…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"