{"id":2760,"date":"2010-05-20T10:27:40","date_gmt":"2010-05-20T08:27:40","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2760"},"modified":"2010-05-20T10:48:50","modified_gmt":"2010-05-20T08:48:50","slug":"scriitorii-ca-personaje","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/scriitorii-ca-personaje\/","title":{"rendered":"Scriitorii ca personaje"},"content":{"rendered":"

Addenda la Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane<\/strong><\/p>\n

\n

Respiratie bouche \u00e0 bouche<\/strong>
\nEugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan si Alex Stefanescu \u2013 aceasta a fost componenta grupului de scriitori care in 2001 a plecat intr-o vizita in China. Calatoria cu avionul p\u00e2na la Beijing \u2013 cu escala la Baku \u2013 a durat unsprezece ore. Calatorea cu noi, in cala, si un sicriu, cu un mort in el, ceea ce unora li s-a parut de rau augur.
\nIn capitala Chinei ni s-a pus la dispozitie un microbuz pe care scria, cu litere mari, \u201eoaspeti ai guvernului chinez\u201c (bineinteles, in chineza). Asa se face ca politistii din intersectii ne salutau si ne dadeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulatie. Eugen Uricaru isi dorea foarte mult sa ajungem in Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am inteles de ce). Dar autoritatile, cu o fermitate exprimata politicos, nu ne-au lasat sa ajungem acolo. Am ajuns, insa, intr-o mica localitate din apropierea Tibetului, strabatuta de p\u00e2r\u00e2uri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate si colivii cu papagali at\u00e2rnate de st\u00e2lpisori de bambus. Casele, de piatra marunta, cu acoperisuri multicolore si ferestre str\u00e2mbe, erau si ele pitoresti. Oricum (eu, cel putin), nu intelegeam nimic din stilul de viata al localnicilor.
\nIn piata centrala a micii asezari (piata patrata si oarecum asemanatoare cu cele din orasele transilvanene) existau banci de piatra, slefuite de-a lungul anilor de intemperii si poate de fundurile (de domnisoare chinezoaice, ma g\u00e2ndeam eu visator) care statusera pe ele. Acolo, in soarele de amiaza, ne-am facut reciproc fotografii. Trecatorii nu se mirau (au si ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Ii amuzau insa figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc \u201ealbi\u201c, ci \u201enasuri mari\u201c, pentru ca nasurile noastre par foarte proeminente in comparatie cu cele turtite ale lor).
\nEra o caldura umeda. In zare se vedea Muntele de Jad. Deodata, lui Cornel Ungureanu i s-a facut rau. Pam\u00e2ntiu la fata, a cazut intr-o r\u00e2na, apoi s-a lasat pe spate, lent si (aparent) definitiv, ca si cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu totii, groaznic. Eram complet nepregatiti. Nu stiam ce trebuie sa facem intr-o asemenea situatie.\u00a0 Exact in acel moment de inactiune deznadajduita din partea noastra, de undeva, nu stiu de unde, si-a facut aparitia o femeie frumoasa, cu par lung, care a luat repede si energic primele masuri de resuscitare a celui cazut. Pe mine m-a trimis sa procur o bucata de zahar. Ceilalti au primit si ei ceva de facut. Necunoscuta \u2013 care vorbea franceza \u2013 s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu si a inceput sa-l sarute (asa am crezut in primul moment, astfel inc\u00e2t mi-a trecut prin cap sa lesin si eu), de fapt, sa-i faca respiratie artificiala bouche \u00e0 bouche. In numai c\u00e2teva minute prietenul nostru si-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut sa o sarbatorim la un restaurant sau macar sa-i oferim un buchet de flori, s-a facut nevazuta.
\nAm aflat, ulterior, ca era nu o z\u00e2na, ci o t\u00e2nara din Franta care tocmai terminase facultatea de medicina si calatorea singura prin tari indepartate ca sa-i ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a ramas tuturor in suflet ca un parfum de flori de liliac.
\nLa intoarcerea in Rom\u00e2nia, Cornel Ungureanu a scris si a publicat o carte cu titlul A muri in Tibet.
\nMagister ludi<\/strong>
\nLaurentiu Ulici stia sa se joace. Nu ma g\u00e2ndesc numai la jocurile propriu-zise \u2013 bridge, sah, table, pocker \u2013 la care nu (prea) avea egal in lumea scriitoriceasca, ci si la g\u00e2ndirea lui combinativa, la practicarea curenta a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.
\nIntr-o vara, la mare, Laurentiu Ulici statea pe terasa si ma admonesta c\u00e2nd ma vedea indrept\u00e2ndu-ma catre mare cu cearsaful de plaja in m\u00e2na:
\n\u2013 Ce faci, dom’le?! De asta ai venit la mare, ca sa mergi la plaja?!
\n\u2013 E o exceptie, ii spuneam. Numai azi. De m\u00e2ine imi revin.
\nEra un om fundamental bun. C\u00e2nd se supara devenea, ca toti oamenii cu adevarat buni, comic. Supararea lui era neverosimila, nu i se potrivea, parea un exercitiu actoricesc.
\nIn biroul lui de presedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau sa-l viziteze, unii dintre ei at\u00e2t de enervanti inc\u00e2t altcineva in locul lui i-ar fi dat imediat afara, nu pe usa, ci pe fereastra. Dar Laurentiu Ulici avea rabdare cu ei si continua sa-si indeplineasca multiplele obligatii in mijlocul peroratiilor si vociferarilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
\nEra amuzant sa-l asculti dezvolt\u00e2nd teorii \u2013 literare sau politice \u2013 cu o inepuizabila placere a constructiei fanteziste de idei. Fiecare discutie cu el era si un joc, in care lui ii revenea rolul de magister ludi.
\nMi-aduc aminte o imprejurare in care si-a folosit aceasta capacitate de a demonstra orice, chiar si contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipa inainte.
\nIntr-o primavara, a organizat un concurs de sah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat si pe mine, intruc\u00e2t de multe ori, int\u00e2lnindu-l, ii declaram, provocator, ca joc mai bine dec\u00e2t el. Voia sa-mi demonstreze, practic, ca e invincibil, asa cum sustineau multi scriitori (indoctrinati, bineinteles, tot de el). A facut rost si de bani pentru premii, de la o firma al carei proprietar era mare iubitor de sah. Si ne-a anuntat ritos:
\n\u2013 S-au inscris in concurs saizeci de scriitori. Si vor fi trei premii: unu, doi si trei. Fara ex equo, fara mentiuni.
\nUnii dintre participanti au protestat. Suma pusa in joc era destul de mare si se g\u00e2ndeau ca n-ar fi fost rau sa ajunga c\u00e2te ceva la c\u00e2t mai multi dintre ei. Dar presedintele Uniunii Scriitorilor a ramas neclintit in hotar\u00e2rea lui.
\n\u2013 Un concurs serios inseamna premii putine si mari. Nu am venit aici sa impartim ajutoare sociale.
\nEram de aceeasi parere.
\nConcursul s-a desfasurat corect, dupa toate regulile unui campionat de sah. Eu am iesit pe locul patru, iar Laurentiu Ulici \u2013 pe locul cinci. Imediat, presedintele ne-a convocat pe toti in sala de mese si ne-a anuntat:
\n\u2013 Organizatorii au hotar\u00e2t sa ofere cinci premii.
\nS-au auzit proteste vehemente, bineinteles, mai mult in joaca. Treptat, insa, s-au stins, pentru ca organizatorii \u2013 adica Laurentiu Ulici si at\u00e2t \u2013 n-au cedat presiunilor.
\nDupa ce mi-am luat plicul cu bani, i-am spus lui Laurentiu Ulici in particular.
\n\u2013 Nu-i frumos ca ai revenit asupra hotar\u00e2rii initiale.
\n\u2013 Am facut-o pentru tine, ca sa primesti si tu un premiu.
\n\u2013 In cazul asta de ce nu te-ai limitat la patru premii?
\n\u2013 Ca sa nu-si dea lumea seama ca pe tine te-am avut in vedere!
\nP.S. I-am atras atentia si asupra faptului ca, potrivit rezultatelor concursului, joc mai bine dec\u00e2t el. Laurentiu Ulici mi-a explicat ca ma insel, intruc\u00e2t, conform unei complicate teorii a probabilitatii, pe care a si dezvoltat-o in fata mea (si din care, de fapt, n-am inteles nimic), este mult mai greu sa ajungi pe locul cinci dec\u00e2t pe locul patru.
\nAcasa la Constantin Noica<\/strong>
\nIn 1972, in calitatea mea de redactor la revista Tomis\u00a0 din Constanta, m-am dus la Bucuresti, cu scopul de a obtine o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filosof in locuinta lui dintr-un bloc cenusiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era in halat si papuci si avea in cap o basca ponosita. Sotia lui, cu parul incaruntit si nevopsit, g\u00e2rbovita, dar iluminata de amabilitate si bunacuviinta, a intrat repede in bucatarie si s-a intors cu un ceai. P\u00e2na la v\u00e2rsta aceea (25 de ani) nu bausem ceai dec\u00e2t c\u00e2nd fusesem bolnav. Licoarea adusa de sotia lui Noica nu avea nimic comun cu statul in pat, cu termometrul si aspirinele. Era un lichid magic, te facea sa te g\u00e2ndesti la versurile lui Emil Brumaru: \u201eCeaiuri scazute p\u00e2na la esenta\/ Trandafirie-a lucrului in sine.\u201c
\nConstantin Noica m-a intrebat cu ce ma ocup. I-am raspuns, fara emfaza, ca fac critica literara.
\n\u2013 Dar cunoasteti greaca veche si latina?, m-a interogat el in continuare.
\n\u2013 Aproape deloc. Stiu ceva latina… i-am explicat eu.
\n\u2013 Trebuie neaparat sa va intrerupeti activitatea de critic literar si sa o reluati abia dupa ce veti invata bine aceste limbi clasice.
\n\u2013 Asa am sa fac, i-am raspuns eu, convins de contrariul. Stiam \u2013 dinainte de a veni la Bucuresti \u2013 ca Noica pretinde intelectualilor umanisti sa cunoasca greaca veche si latina si ca in principiu avea dreptate, dar stiam si ca n-as fi gasit timp in biografia mea pentru o astfel de indeletnicire.
\nApoi am trecut la scopul vizitei mele. I-am spus c\u00e2t de mult ne dorim noi, cei de la revista Tomis, sa ne dea un articol. Si i-am mai explicat ca ne aflam in mare criza de timp si ca il rog sa ne ofere \u2013 daca se int\u00e2mpla sa aiba in casa \u2013 un text gata scris, nepublicat in alta parte.
\n\u2013 Ar fi minunat, am adaugat eu. M-as intoarce la Constanta ca un invingator, cu manuscrisul dumneavoastra drept trofeu. Poate fi un articol oric\u00e2t de scurt, desi ne-am bucura sa aiba c\u00e2t mai multe pagini. Dar poate fi si o scurta insemnare…
\n\u2013 Un text nepublicat?!, s-a mirat Noica.
\nIar eu am crezut ca pretentia mea i se parea absurda.
\n\u2013 Uitati-va aici!, a continuat el, arat\u00e2ndu-mi un raft din biblioteca. Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate.
\nRaftul era ocupat in intregime de dosare (asezate vertical, asemenea cartilor) pline de manuscrise. Iar Noica m-a invitat sa-mi aleg, explic\u00e2ndu-mi ce fel de texte se afla in fiecare dosar.
\nM-am asezat jos, pe covor, si am inceput sa aleg. Int\u00e2rziam asupra fiecarui manuscris. Nu ma mai saturam sa citesc paginile scrise de filosof. As fi ramas acolo ani intregi…
\nIata si un pensionar…<\/strong>
\nLa un examen cu Serban Cioculescu, un coleg al meu de facultate a vorbit despre un manuscris al lui Eminescu si, ca sa epateze, a precizat numarul de inregistrare al manuscrisului de la Biblioteca Academiei Rom\u00e2ne. Era, bineinteles, un numar fictiv: 2684. Serban Cioculescu l-a corectat tacticos:
\n\u2013 Manuscrisul la care va referiti are numarul 6541.
\nInt\u00e2mplarea s-a petrecut in 1969. Profesorul era pe atunci si director al Bibiliotecii Academiei, unde petrecea mai mult timp dec\u00e2t in propria lui casa. Citea neobosit carti de data recenta si incunabule, examina, uneori cu lupa, manuscrise, litografii, harti, hrisoave, diferite alte documente. Era un erudit de moda veche, cu o serioasa cultura clasica.
\nAu trecut anii. In 1974 ma aflam la Constanta si urmaream, la televizor, o ancheta facuta pe strada de un reporter care voia sa demonstreze ca firmele unor magazine sunt inadecvate sau absurde. Ajuns cu explorarea pe Calea Victoriei, el s-a oprit in fata unui magazin de stofe, Electa.
\n\u2013 Poftim, stimati telespectatori, a pufnit el sarcastic, in microfonul cu fir lung, conectat la un car al Televiziunii parcat in apropiere (pe atunci nu existau microfoane fara fir), \u201ee-lec-ta\u201c! Nici macar \u201eelectra\u201c! Dar sa aflam opinia trecatorilor, pentru ca, nu e asa, ei sunt cei care se impiedica zilnic de asemenea denumiri.
\nPrimul trecator consultat era un zugrav cu o salopeta patata de var si vopseluri:
\n\u2013 Stiti cum se numeste magazinul acesta?
\nZugravul, usor speriat, ca la orice int\u00e2nire cu un reprezentant al unei institutii de stat din acea vreme, a ridicat repede privirea si a silabisit:
\n\u2013 E-lec-ta.
\n\u2013 Ce inseamna asta? Ce fel de produse se v\u00e2nd aici?
\n\u2013 … Pai, cred ca… aparate electrice, becuri, cabluri.
\n\u2013 N-ati ghicit. In magazin se gasesc… stofe.
\nR\u00e2z\u00e2nd primul, reporterul i-a dat de inteles necunoscutului ca poate sa r\u00e2da si el, ceea ce s-a si int\u00e2mplat.
\nAu mai fost intervievati, in acelasi mod, doi trecatori p\u00e2na c\u00e2nd reporterul l-a oprit, din int\u00e2mplare, pe Serban Cioculescu insusi, care iesise probabil tocmai atunci de la biblioteca si se indrepta spre casa.
\n\u2013 A!, a exclamat atunci cu satisfactie reporterul care in mod evident nu il cunostea pe Serban Cioculescu, iata si un pensionar. Buna ziua, tovarase. Imi permiteti sa va intreb ceva?
\n\u2013 Sigur, a raspuns afabil Serban Cioculescu.
\n\u2013 Vedeti ce nume are magazinul din fata noastra?
\n\u2013 Da, Electa.
\n\u2013 Ce cuv\u00e2nt o mai fi si asta?!
\n\u2013 \u201eElecta\u201c, i-a raspuns \u201epensionarul\u201c cu o rabdare de pedagog, este participiul verbului latin \u201eeligo\u201c, la feminin. La masculin are forma \u201eelectus\u201c si inseamna ales, de foarte buna calitate…
\nReporterul a ramas nauc. Secventa care a urmat, filmata intr-un studio al Televiziunii, fusese adaugata la montaj. St\u00e2nd pe un scaun, la un birou, reporterul se chinuia sa z\u00e2mbeasca, explic\u00e2nd telespectatorilor:
\n\u2013 L-ati recunoscut, fara indoiala, pe istoricul literar Serban Cioculescu. Sa fim insa sinceri, nu oricine poate avea cultura sa… etc.
\nUn meci de fotbal arbitrat
\nde Ana Blandiana<\/strong>
\nSi-o poate imagina cineva pe Ana Blandiana arbitr\u00e2nd un meci de fotbal? Presupun ca nu. Si totusi un asemenea meci a avut loc.
\nEra in 1983, in primele zile ale lui iunie. Alaturi de numerosi alti scriitori, ma aflam la Onesti, la \u201eZilele culturii calinesciene\u201c, organizate ca in fiecare an de Constantin Th. Ciobanu. Ca sa ne scoata la soare dintre zidurile cladirilor intre care participam la interminabile dezbateri (captivati de aceste dezbateri, intrutotul libere, uitam sa ne mai uitam la ceas), primarul orasului ne-a propus sa jucam un meci de fotbal pe stadionul orasului. Sa-l jucam noi, scriitorii, nu sa ne ducem ca spectatori la unul jucat de altii! Propunerea a produs animatie si\u00a0 fost acceptata, tocmai pentru ca era traznita.
\nPe stadion ni s-a pus la dispozitie echipament real, din acela folosit in meciurile oficiale, inclusiv ghete cu crampoane. Ana Blandiana, care de la inceput a anuntat ca vrea sa fie arbitru, a primit binecunoscutul costum negru si un fluier. Nicolae Manolescu si-a constituit o echipa puternica, chem\u00e2ndu-i sa joace alaturi de el pe Laurentiu Ulici, Mircea Martin, Radu Calin Cristea si Ion Bogdan Lefter (ultimii doi, tineri si agili, membri ai Cenaclului de luni). Echipa din care faceam eu parte ii mai cuprindea pe (mai putin sprintenii) Mihai Zamfir, Dan Culcer, Ovidiu Genaru si Bogdan Ulmu.
\nCa sa nu jucam in fata unor tribune goale, ceea ce ar fi fost dezolant, primarul avusese grija sa aduca, cu concursul unei s de eleve de liceu, instruite sa aplaude c\u00e2nd ar fi fost cazul. In timp ce ceilalti se chinuiau sa se imbrace si sa se incalte, trag\u00e2nd de c\u00e2te o m\u00e2neca sau sarind caraghios intr-un picior, eu m-am furisat la fete si le-am rugat \u2013 spre amuzamentul lor \u2013 sa scandeze, c\u00e2nd am sa le fac semn: \u201eIn materie de sex\/ Cel mai bun este Alex!\u201c
\nNu ma pricepeam deloc la fotbal, spre deosebire de Nicolae Manolescu, capabil sa alerge si sa dribleze aproape ca un profesionist. Totusi, c\u00e2nd a inceput jocul, am inceput sa ma agit cu mult zel. Drept urmare, incerc\u00e2nd sa-l deposedez pe Nicolae Manolescu de balon, l-am faultat grosolan. Imediat Ana Blandiana a fluierat si a dictat lovitura libera… in favoarea mea!
\nNicolae Manolescu a inceput sa protesteze:
\n\u2013 Este de neconceput! Alex m-a lovit pe mine, nu eu pe el.
\n\u2013 Nu conteaza!, a spus hotar\u00e2ta Ana Blandiana. Alex a scris mai frumos despre cartile mele dec\u00e2t tine. Iar daca mai protestezi, te dau afara de pe teren.
\nNicolae Manolescu fierbea de indignare. Tocmai atunci, cu un sadism care nu-mi este caracteristic, le-am facut semn fetelor din tribuna. Si ele au inceput sa scandeze:
\n\u2013 Im materie de sex\/ Cel mai bun este Alex!
\nNicolae Manolescu a ramas consternat. Avea, pe fata, expresia cuiva care simte ca totul se prabuseste in jurul lui.<\/p>\n

\n

(Din volumul Barbat adormit in fotoliu. Int\u00e2mplari, <\/strong><\/p>\n

in curs de aparitie la Editura Curtea Veche)<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Addenda la Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane Respiratie bouche \u00e0 bouche Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan si Alex Stefanescu \u2013 aceasta a fost componenta grupului de scriitori care in 2001 a plecat intr-o vizita in China. Calatoria cu avionul p\u00e2na la Beijing \u2013 cu escala la Baku \u2013 a durat unsprezece ore. Calatorea… Cite\u0219te mai mult »Scriitorii ca personaje<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[888,2223,2221,2222,1779,2220,1593],"class_list":["post-2760","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-constantin-noica","tag-cornel-ungureanu","tag-eugen-uricaru","tag-ion-mircea","tag-laurentiu-ulici","tag-scriitorii-ca-personaje","tag-vasile-dan"],"views":3453,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2760","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2760"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2760\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2760"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2760"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2760"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}