{"id":2691,"date":"2010-05-12T19:52:53","date_gmt":"2010-05-12T17:52:53","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2691"},"modified":"2010-05-12T12:55:35","modified_gmt":"2010-05-12T10:55:35","slug":"%e2%80%9efavoarea-de-a-fi-poet%e2%80%9c-a-lui-ioanid-romanescu","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/%e2%80%9efavoarea-de-a-fi-poet%e2%80%9c-a-lui-ioanid-romanescu\/","title":{"rendered":"\u201eFavoarea de a fi poet\u201c a lui Ioanid Romanescu"},"content":{"rendered":"

Poet prolific (a publicat in trei decenii peste douazeci de volume de versuri), Ioanid Romanescu (1937-1996) marturisea inca din cartea de debut, \u201eSinguratate in doi\u201c (1966), o mare disponibilitate afectiva si stilistica. Sentimentalul frondeur putea sa-i dedice o poezie lui Esenin, scriind: \u201enu sunt eu o fire-ngenuncheata\u201c si proiectandu-se, intr-un vis al mamei evocate, ca \u201eumbra inalta\u201c, semn timpuriu al unui orgoliu de poet ce se va permanentiza in scrisul sau. <\/strong><\/em><\/p>\n

Printre clisee inca neevitate, dintre care nu lipsesc lacrimile, chiar lebedele unui continent exotic ori caderile in genunchi in fata iubitei, domina ipostaza unei subiectivitati agitate, efervescente, expansive: \u201ede-atata dragoste mi-e groaza sa nu incendiez orasul; \/ cand te astept, respir agonic de parca-as inghiti triunghiuri\u201c… Ceva din spiritul nesupus al unor Geo Dumitrescu ori Tonegaru se prelungeste intr-o poezie alimentata si de o dinamica a fanteziei tot mai productiva pe parcurs, postura visatorului ce acorda credit mai degraba propriilor reverii decat realitatii prozaice va fi o constanta a viziunii sale.
\n\u201eUn aer mereu deschis\u201c<\/strong>
\nDiscursul poetic promite de pe acum sa se constituie, astfel, ca scenariu in diverse variante al punerii in situatie lirica a eului care-si proclama \u201evocatia lumii si obsesia ei\u201c, dispozitia dialogal-colocviala, in numele unei sinceritati funciare. De aici, marea frecventa a poeziilor despre poezie si capacitatile ei de impact asupra unui public presupus, gesticulatia persuasiva, tinuta interogativ-retorica a subiectului ce se vrea mereu implicat, responsabil de calitatea spuselor sale, de o etica a scrisului. Dar si de o estetica a lui, caci numeroasele sale carti vor asocia mereu obsesia autenticitatii, a adevarului despre sine si lume, cu convingerea ca poezia ramane totusi o stare de exceptie, ca ea inseamna distilare si purificare a cuvantului; iar autorul ei e, in fond, un idealist adesea deceptionat de ceea ce numim indeobste \u201ereal\u201c. \u201ePoezia, inainte de a se afla pe sine, afla ce se petrece\u201c, \u201eactul de a scrie nu e decat \/ ultima forma \/ a luptei (poeziei) pentru existenta\u201c, ea intampina lumea cu un \u201eaer mereu deschis\u201c; intoarsa spre subiectul rostitor, ea ar fi marturia autentica a faptului trait \u2013 \u201ece testament pot eu sa las \/ decat acela scris cu viata mea?\u201c. Insa \u201eviata\u201c aceasta va fi scrisa, cumva, intotdeauna cu majuscula, modestia afirmata a subordonarii fata de ceilalti fiind compensata imediat de o anume constiinta a \u201eregalitatii\u201c eului: \u201esunt marele supus, stapanitorul \/ unei coroane dinauntru \/ pe care o restitui si imi inchid ecoul\u201c, \u201eeram orgoliul sferei transparente \/ in care singur diametru stam\u201c \u2013 se spune in \u201ePresiunea luminii\u201c (1968), iar \u201efavoarea de a fi poet\u201c (v. \u201eFavoare\u201c, 1972), ce numeste tot un regim ale exceptiei, e alaturata unui soi de constiinta a autosuficientei: poezia \u201eare tot ce-i trebuie\u201c, iesind de sub orice servitute.
\nMai stangaci exprimata in primele volume (din \u201ePresiunea luminii\u201c, ca si din \u201eAberatii cromatice\u201c \u2013 1969, \u201ePoeme\u201c \u2013 1971, ori chiar din citatul \u201eFavoare\u201c, nu se poate retine aproape nimic, in afara catorva versuri izolate, mai expresive), aceasta constiinta prinde consistenta in cartile urmatoare. In \u201epoemele de dragoste\u201c din \u201eBaia de nori\u201c (1973), insasi tematica invita la ipostazieri \u201etransfigurate\u201c ale eului (\u201eEu mire al zapezii al cantecului \/ si al nasterii cantecului, \/ mire al propriei mele priviri, al luminii \/ in lumina\u201c, \u201esunt insumi \/ cantecul \/ nascandu-se\u201c \u2013 zice un poem, ca pe vremuri Labis din \u201ePrimele iubiri\u201c), la o stare de \u201ebeatitudine\u201c, de visare inscenata \u2013 \u201eSufar de cea mai frumoasa asteptare (o complicatie \/ a reveriei, cunoscuta sub numele de hel\u00e8nie)\u201c, subiectul insusi se defineste in registru fantezist drept \u201ecal verde de pe perete\u201c, \u201echiar poezia mea e un cal verde\u201c, isi vede capul \u201edus pe brate-n cer\u201c, se simte \u201eescortat\u201c de poem pana acasa si inchis de el \u201eintr-o iluzie\u201c, nelipsind nici poza aristocratica a visatorului care se simte acasa doar in propria insula: \u201eDuceti-ma acasa, pantofilor! \/ am starea de lene de conte \u2013 \/ iar sunt impuscat cu poezie \/ imi circula sub frunte nedefinitul glonte \/\/ duceti-ma acasa, salupelor! \/ pana la insula \u2013 acasa! \/ ca niste mirese cuvintele\/ de gura mea se rusineaza\u201c… Cu asemenea fandari rostandian-tonegariene, in care poezia e intampinata galant ca \u201eDoamna Poezie\u201c, se autoreprezinta un personaj exaltat, dar care isi si joaca sincer exaltarea, adesea retras in propria lume launtrica: \u201eSterge-ti ochii suflete acum \/ de cerul adunat inauntru \/ afara se aud variatiuni pe o tema-ngropata \/ sunt cel mai mare poet singur\u201c…
\n\u201eGeografia histrionului\u201c
\nDe ceea ce Marian Popa a numit foarte potrivit \u201egeografia histrionismului\u201c si \u201eegotismul\u201c lui Ioanid Romanescu tin, asadar, toate aceste inscenari ambigue, si grave si usor autoironice, unitare in fond, caci \u2013 cum spune criticul \u2013 intrunind doua \u201easpecte complementare\u201c: \u201eun anumit gust pentru jocul nu rareori cinic, jucat cu jovialitatea sarcastica a unui egotist\u201c si forta \u201eemanand dintr-un suflet grav, definit de compasiune pentru lume, de bunatate si bunacredinta, de suferinta filosofica\u201c (v. \u201ePostfata\u201c la antologia de autor \u201eDemonul\u201c, Ed. Cartea Romaneasca 1982, p. 163). Nota sentimentala e mereu prezenta (\u201esunt un poet cu inima\u201c \u2013 se scrie in \u201ePoet al uriasilor\u201c, 1973), ca si obsesia puritatii lirismului, aproximata in imagini, usor conventionale, ale decantarii si cantecului: \u201espre voi \/ vin sa beau roua de pe aripile privighetorii\u201c. Ipostaza subiectului este consecvent conturata in registrul inalt, de ecou romantic necenzurat, al \u201esinguratatii inalte\u201c, poetul e \u201efratele palid al noptii\u201c (\u201eLava\u201c, 1974); altadata \u201eo cazemata pentru flori si candoare\u201c sau ratacitor \u201eprin lumi imaginare\u201c (\u201eParadisul\u201c, 1975), iar un volum din 1977 se intituleaza \u201eEnergia visului\u201c si evoca \u201efosnetul altor lumi\u201c ori striga entuziast: \u201eTraiasca poezia si marii visatori!\u201c; peste un an, se vede cantand \u201ein limba unui dumnezeu-artist\u201c (\u201eTrandafirul salbatic\u201c). Chiar in registrul dominant deceptiv din \u201eFlamingo\u201c (1984), se mai defineste ca \u201erentier al iluziei\u201c…
\nRamasa sub semnul \u201eMagiei\u201c (e titlul cartii din 1982), lirica lui Ioanid Romanescu capata acum un aer mai accentuat reflexiv, sapiential, stilizandu-si gestica pana la un soi de contemplatie hieratica si aproximand, in locul concretelor, umbre, irizari, semne epurate ale trairii, in versuri de mare finete a desenului si sugestiei: \u201eToate pragurile de sus au capatat o bizara stralucire \/ din loviturile fruntii tale\u201c, \u201epoate ca drumul umbrei de pasare in zbor \/ maine va fi o scriere straveche\u201c. Cliseele poetizante nu sunt, totusi, ocolite, si ele tin tot de regimul inalt-romantic al Cugetarii: \u201ecatedrala a haosului \/ vietii mele\u201c, \u201ehohot al Logosului\u201c, \u201eseminte ale hazardului\u201c…
\nTreptata distantare de ceea Marian Popa numise \u201egeografia histrionismului\u201c, care ramane, totusi, partea cea mai reprezentativa si convingatoare a scrisului lui Ioanid Romanescu, se poate observa si intr-o carte precum \u201eOrpheus\u201c (1986). Culoarea sapientiala, solemn-reflexiva, a discursului acopera, insa, o imagine a poetului \u2013 si Orfeu este unul \u2013 ce se mentine in brazda increderii in imagintia creatoare ca fundament al \u201ecantecului\u201c. Din pacate, abstractiunile si marile notiuni poetico-mitologice paraziteaza majoritatea versurilor in care se filosofeaza emfatic pe tema cantecului \u201eesenta a firii\u201c, a fiintei eterne\u201c si a \u201esensului\u201c care a existat \u201einainte de a fi existat Universul\u201c s.a. m.d.
\n\u201eUn ideal matriarhat al artei\u201c<\/strong>
\nUnul dintre volumele cele mai implinite ale lui Ioanid Romanescu este, insa, \u201eScoala de poezie\u201c (1989). Precedata de reflectii asupra inspiratiei controlate (poesc) de tehnica, cu respingerea principiala, insa, a \u201eartei ca joc\u201c si a \u201ecomplicatiilor estetice inutile\u201c, a kitschului si a manierismelor, si accentuind pe miza unei comunicari cat mai complexe a ideii lirice, \u201emasina poetica\u201c expusa de autor nu are, totusi, nimic exterior-demonstrativ. Poetul ramane in continuare convins ca \u201edincolo de poezie nu exista nimic\u201c (cum ne spune poemul inaugural), dar cartea se vrea \u201enu o lectie de virtuozitate, nu o ilustrare a mijloacelor poetice sacralizate de esetetica si, de altfel, robite unui fals elitism, ci o redescoperire a spiritului genuin al poeziei, din perspectiva teoriilor actuale\u201c; printre aceste \u201eteorii\u201c nu e omis nici \u201epostmodernismul\u201c, intampinat, insa, cu rezerve si cu propunerea unui \u201ehipermodernism\u201c ca \u201emodernism eliberat de canoane, cu o mai mare priza la real\u201c. Diversele forme de poezie incercate pretutindeni, ca si procedeele de constructie sunt resorbite in materia meditativa a unui discurs mult mai concentrat, de o sobrietate asigurata de cenzurarea retoricii exterioare si de distanta autoimpusa, deloc ironica, fata de variantele unei arte combinatorii care-si refuza excesele si mizeaza mai ales pe echilibrul dintre ideea poetica si expresie. De la motive de mitologie greaca la ecouri dintr-un cantec african, de la sonet (unul singur) la orientalul pantum, poemele devin aici spatiul de gratie al unor ecuatii formale de o remarcabila sugestivitate: muzele grecesti stiu \u201ece sa pretinda pentru cantec \u2013 \/ un ideal matriarhat al artei\u201c, ca sa reconstituie lumea reala, aztecilor \u201ele trebuia o imaginatie \/ in stare sa provoace memoria\u201c, \u201eca spatiul dintre doua versuri \/ mi-apare Styxul\u201c, in \u201eimperiul cartilor\u201c se simte \u201eo prevestire sau numai aburul \/ pana departe al memoriei difuze\u201c, \u201elumina contine culorile \/ dar nu vopseste ochii nimanui\u201c… Artizanatul scriptural nu e niciodata considerat in sine ca joc al mecanismului textual, ci translat din nou spre orizontul unor stari de spirit, al melancoliei visator-contemplative, al unei \u201etranse\u201c: \u201eAtatia ani \u2013 scriind \u2013 nu privisem \/ niciodata mana care scrie \/\/ tarziu, cand in sfarsit intamplator \/ am observat cum tremura, \/ semana atat de mult cu mana \/ pe care o sarutam, a mamei, \/ incat am stins luminile \/ si-am adormit in patul meu de lacrimi \/ ca-ntr-un mormant ramas descoperit\u201c (\u201eTransa\u201c).
\nO foarte inalta idee despre poezie si subiectul liric afiseaza Ioanid Romanescu in \u201eDilatarea timpului\u201c (1991), anuntata in Addenda \u201eScolii de poezie\u201c, unde imprumuta dictiunea clasica, solemna a versului, dupa ce a pus ca motto cartii o maxima din Publicus Syrus: \u201eNon est beatus, esse qui se non putat\u201c (\u201eNu e fericit cel ce nu se socoteste astfel\u201c). Discursul se construieste, ca atare, in stiutul regim al fanteziei si al himericului, cu anume grad de constientizare, acum, a conventiei adoptate: \u201eUrias imi apare totul \u2013 doar mintea \/ unui romantic nebun ar putea s-o cuprinda \u2013 \/ Mater Deorum! Infinitezimalul insusi \/ vazut prin ale mortii ocheane \/ imi deveni obsesie \/…\/ urias imi apare totul \u2013 pana si \/ inexistentul \u2013 \/ iar aceasta forma a dementei \/ dorinta de a recompune \/ lumea sau paradisul \/ ma neantizeaza\u201c. Poetul se chiar supune, insa, acestei cam emfatice puneri in scena a eului posedat de ideea armoniei originare a lumii, preia masca romanticului, i se identifica, fara a mai pastra pe parcurs minima distanta \u201ecritica\u201c necesara, si facandu-si chiar un program din inmultirea mastilor ca substitute mai credibile ale realului: \u201esunt obosit \u2013 mai greu decat carnea \/ atarna mastile pe mine \u2013 \/ dar nu renunt, \/ chiar daca intr-atat multiplicat \/ nu mai pot sa inspir nimanui incredere\u201c. Este, aici, un fel de anacronism asumat, de sfidare a starilor de spirit \u201ecritice\u201c si a limbajelor poetice actuale, carora le prefera o conditie cumva clandestina \u2013 \u201ecomunicarea in ascuns \/ cu nenascutii si cu zeii\u201c.
\nFamilia neoromanticilor<\/strong>
\nSi in aceasta etapa a scrisului sau, poetul regaseste familia catorva dintre confratii neoromantici moldoveni, din clasa unor Mihai Ursachi ori Dan Laurentiu, in parte chiar Cezar Ivanescu, care sunt si ei \u201eslujitorii unui chin frumos\u201c, cum va spune mai tarziu un poet echinoxist. In acest tip de ipostaze, va putea declara, de pilda, ca \u201ede azi pentru de-a pururi sunt patruns \/ de a lui Zenon iluminare\u201c, sau: \u201evulnerabil si totusi indiferent \/ esti singurul sfidand infinitul\u201c; sau: \u201euneori imi vin semnale \/ din lumi pe care le credeam pierdute\u201c; si inca, declamand patruns de increderea in valoarea proiectiilor fanteziei: \u201eeterna e roua gurii atinse de patima \/ daca naste cantecul etern \/\/ cele ce au sens in alt infinit, imaginar, \/ exista pentru ca existam noi \/\/ si pururi inexistent ramane \/ realul care niciodata nu ni se dezvaluie\u201c.
\nE, se vede usor, o atitudine tipica pentru o buna parte a poeziei \u201eneomoderniste\u201c, care cauta mai degraba distilarile, puritatea starilor si a cuvintelor chemate sa le comunice, marturisindu-si dezinteresul fata de \u201erealul\u201c desigur impur si opac. Cuplul indragostit poate fi vazut plutind \u201edeasupra abiselor\u201c, band \u201edin \u201a aceeasi otrava\u201c in vantul ce se balbaie venind \u201edinspre oracol\u201c… Cate un ecou eminescian apare firesc, in frumos cizelate versuri elegiace de dragoste: \u201esunt nopti in care nici macar in vis \/ nu te mai vad, nu te urmez, nu te mai cant \u2013 \/ parandu-mi-se cum ca am murit de mult, \/ sunt nopti in care plang pe sub pamant\u201c. Alteori, se poate cere, faustic, eternizarea clipei de iubire (\u201eda-mi clipa de acum, eterna\u201c), pe cand \u201einsusi Dumnezeu plange in singuratate\/…\/ cand stinse de lacrimi sunt stelele toate\u201c, iar fiinta iubita e invocata sub semnul idealitatii: \u201efii tu oglinda ideala!\u201c
\nCu un asemenea instrumentar poetic, nu e greu de cazut in cliseu si intr-un soi de filozofare abstract-conventionala: \u201eO, zeu al timpului, ne iarta! \/ prin bezna clipelor nefaste…\u201c, \u201esi ce stapan din haos ai vrea sa se arate\u201c; \u201eeram de fapt o singuratate \/ a suferintei de sine, \/ o continua prabusire-n abisul \/ orbitei divine \/…\/ Nu atat cantecul insusi, \/ cat ideea noastra despre cantec \/ era esenta unei religii \/ mai puternice decat orice forta\u201c etc. etc. In loc sa manevreze liber conventia poetica, poetul se lasa prins adesea, cu un fel de ciudata inocenta, in capcana ei…
\nDespre \u201eegotismul\u201c lui Ioanid Romanescu s-a vorbit nu numai o data. Mai toata poezia lui e intemeiata liric pe orgoliul afisat al unei subiectivitati accentuate, privind de sus lumea comuna: tot o reminiscenta romantica, usor desueta astazi. Dar insufletita de un patos real, de un soi de franchete a atitudinii, fie si mediata de un pronuntat gust al inscenarii. Cum observa si Eugen Simion, \u201eImaginatia lui Ioanid Romanescu este inepuizabila in a inventa noi dovezi in favoarea poeziei ca valoare suprema in ierarhia bunurilor spirituale\u201c, adaugand si ca: \u201eveselia si laudarosenia ascund o drama ce este profunda si iremediabila, drama traita numai de creatorul care ia in serios utopia artei\u201c. (v. \u201eScriitori romini de azi\u201c, III, Ed. Cartea Romaneasca, 1984, p. 247). Cel ce asociase foarte devreme poezia cu \u201emarii visatori\u201c ramane, desigur, pana tarziu, un poet le reveriei inalte. \u201eUrania\u201c, cartea sa din 1992, e o buna ilustrare a acestui neoromantism retoric, ce recicleaza teme ale solitudinii orgolioase, de traditie, la noi, eminesciana: \u201eDin inaltimile singuratatii, \/ de unde nimeni nu mai priveste in juru-i \/ pentru ca totul poate fi inteles si iertat \/\/ asemeni umbrei de nor mereu in schimbare \/ tarasca-se parerea ca ai fost pe pamant, \/\/ daca tie insuti real iti apari e de-ajuns \/\/ cu atat mai norocoasa prabusirea \/ de care nu vor afla \u2013 \/ pulbere cereasca nu va ramane \/ pe locul atins de lumina\u201c. Dintr-o asemenea superioara perspectiva, a celui \u201eales\u201c, lumea de jos pare marunta si meschina (\u201ece umilinta, ce mizerie, ce jale, \/ sa visezi numai lucruri reale!\u201c), viata e o \u201ecrunta parodie\u201c, \u201eaproape stinsa e credinta\u201c, adevar pare doar visul evocat dintr-un trecut indepartat, cand \u201ema urmau tacut \/ cei insetati de absolut\u201c. \u201eBoala mea se numeste iubire de lux \/ corabie ce nu-i a tuturor, \/ vreau diamantul din noroi, \/ vreau paradisul de care sa mor\u201c \u2013 se mai spune undeva, semnalandu-se aspectul estetizant al viziunii. E o stare de spirit ce se agraveaza in pragul incheierii, inainte de vreme, a operei, in volumul \u201eNoul Adam\u201c (1994), unde constiinta izolarii mandre in spatiul ideal(izat) al Poeziei e unicul remediu contra asediului unei lumi in care \u201efocul spiritual se confunda \/ cu mana de lucru\u201c. Prin contrast, subiectul poetic care crede ca a fost \u201eproiectat pentru altceva\u201c isi descopera mai mult decat altadata visul ca pura utopie, se vede alergand dupa \u201ehimera\u201c ori in chip de \u201efantoma rezemata de propria-(i) cruce\u201c, nemaistiind cum sa-si apere \u201ecopiii\u201c ori \u201efratii vitregi\u201c de \u201eura atator, \/ de prostimea cu privirile bovine\u201c. Sunt marcile unei stari de criza acuta a \u201eidealului\u201c, in care \u201efirele acelei memorii ancestrale s-au rupt\u201c si nu mai apar decat \u201erare clipe inalte\u201c: \u201ecel care stia eram eu \u2013 disparutul, \/ prea departe sa mai fiu inteles \u2013 \/ obosit, culcat langa un trandafir salbatic, \/ priveam printre spini stelele\u201c. Credinta in ideal, in iluzia frumosului, in absolut, e atinsa de aripa elegiei, fara a fi, insa, tradata in esenta. Pana la urma, poetul ramane consecvent cu sine in lumea unde le pare \u201eabsurda multora insasi perfectiunea\u201c. Marile notiuni poetico-filosofice (Logos, \u201ecapatul ontic\u201c, Cuvantul, Noaptea, Neantul, Unul), nu pot fi nici aici evitate in cateva texte, ca de altminteri in mai tot scrisul poetului.
\nDin numeroasele carti de versuri ale lui Ioanid Romanescu nu sunt insa putine nici poemele cu adevarat rezistente, prin nonconformismul lor cumva rasturnat: al unei constiinte obstinate in credinta ei in destinul de exceptie al poetului si al poeziei, infruntand degradari mai vechi ori mai noi ale relatiei dintre real si imaginarul liric. Este, in versurile sale cele mai inspirate, o sinceritate a confesiunii adesea remarcata, tradusa frecvent in expresia colocviala, un patos al angajarii etice a scrisului, al mizei existentiale a poeziei, de pe pozitiile unei fronde boeme, \u2013 creditabile in ciuda gustului marcat pentru punerea in scena a starilor lirice, caci o asemenea \u201eteatralitate\u201c e consubstantiala trairii autentice. Starile de \u201enervozitate\u201c, turbulentele discursului nu interzic siguranta grafiei imaginii, caci asemenea stari agitate se transmit fara sa provoace grave deplasari de linii in ordinea discursiva, \u2013 o anumita eleganta se conserva chiar si in gesticulatia nonconformista. Cotidianul \u201eom obisnuit\u201c care se vrea poetul (\u201enu mai scriu frumos, versurile mele nu mai sunt memorabile\u201c) coexista, in momentele sale cele mai bune, tocmai cu expresia ce se tine minte.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Poet prolific (a publicat in trei decenii peste douazeci de volume de versuri), Ioanid Romanescu (1937-1996) marturisea inca din cartea de debut, \u201eSinguratate in doi\u201c (1966), o mare disponibilitate afectiva si stilistica. Sentimentalul frondeur putea sa-i dedice o poezie lui Esenin, scriind: \u201enu sunt eu o fire-ngenuncheata\u201c si proiectandu-se, intr-un vis al mamei evocate, ca… Cite\u0219te mai mult »\u201eFavoarea de a fi poet\u201c a lui Ioanid Romanescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2176,2175],"class_list":["post-2691","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-ioanid-romanescu","tag-neoromantici"],"views":5820,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2691","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2691"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2691\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2691"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2691"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2691"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}