C\u00e2nd regularizezi un sistem de scriere vechi trebuie sa fii de doua ori atent la sensuri: mai \u00eent\u00e2i la cele actuale, uzuale \u2013 apoi la cele din sistemul respectiv. Autorii care au g\u00e2ndit \u00eendelung asupra scrisului implica \u00een grafie g\u00e2ndul: trebuie cel putin sa-ti pui \u00eentrebarea daca are sens ce si cum au scris ei, \u00eenainte de a schimba ca pentru noi. Iata, de pilda, banalul odata la Eminescu. Redau prima strofa a \u201eLuceafarului\u201c \u00een forma din \u201eAlmanahul Rom\u00e2nia juna\u201c (aprilie 1883):<\/p>\n
A fost odata ca ‘n povesti,
\nA fost ca nici odata
\nDin rude mari \u00eemparatesti
\nO prea frumoasa fata.<\/p><\/blockquote>\n\u201eConvorbirile literare\u201c reiau poemul \u00een august 1883, astfel:<\/p>\n
A fost odata ca ‘n povesti.
\nA fost ca niciodata
\nDin rude mari \u00eemparatesti
\nO prea frumoasa fata.<\/p><\/blockquote>\nTitu Maiorescu pastreaza, pentru editia din decembrie 1883, forma din \u201eAlmanah\u201c, \u00een editia a II-a (1885) are la fel \u2013 dar \u00een editia a treia (1888) pune \u201eA fost o data si ca nici o data\u201c, forme pe care apoi le abandoneaza. (Nu e greu de \u00eenteles de ce abandoneaza: la reluarea termenului, \u00een vorbele fetei, are: \u201eNoi merge nici odata\u201c, deci a avut intentia sa corecteze si aici: o data, dar corectorul l-a \u00eenteles gresit si a iesit gresala \u201eNoi merge\u201c, pentru \u201eN’oi merge\u201c; de obicei \u00een vecinatatea corecturilor lui Maiorescu apar greseli tipografice noi. La editia a IV-a va fi renuntat, asadar.) Editorii de dupa el oscileaza \u00eentre niciodata si nici odata. Astazi textul este astfel, dupa Perpessicius:<\/p>\n
A fost odata ca-n povesti,
\nA fost ca niciodata,
\nDin rude mari \u00eemparatesti,
\nO prea frumoasa fata.<\/p><\/blockquote>\n\u00cen prima editie, din 1939, Perpessicius nu avea nimic dupa primul vers, \u00eempotriva \u00eentregii traditii de p\u00e2na la el, dar apoi revine la forma \u00eempodobita cu virgule \u2013 pe care o stabilise, de fapt, C. Botez (1930).
\nC\u00e2t despre manuscrise, nu ne lamuresc prea mult, laboratorul \u201eLuceafarului\u201c fiind extrem de vast. Undeva gasim \u201eA fost odata ca ‘n povesti \/ A fost ca nici odata\u201c (Mss. 2277, 132, corelat cu \u201eN’oiu merge nici odata\u201c), la fel este \u00een Mss. 2275, 39, pentru ca \u00een \u201eLegenda Luceafarului\u201c (Mss. 2261, 198, datat de poet \u201eAprilie 10, 1882\u201c) sa gasim \u201eA fost odata ca ‘n povesti \/ A fost ca nici o data\u201c, corelat \u00eensa cu \u201eN’oiu merge nici odata\u201c. Peste tot \u00een manuscrise punctuatia este alba \u2013 fie ca sunt ciorne, fie ca e lasata special deoparte (probabil, pentru a fi completata sistemic pe textul definitiv) \u2013 astfel ca autorului \u00eensusi \u00eei putem atribui sigur doar virgula din \u201eAlmanah\u201c sau punctul de \u201eConvorbiri\u201c dupa primul vers. \u00cenca o data: cine-si face iluzia ca manuscrisele rezolva cele mai multe probleme editoriale se \u00eensala: mai degraba ele dau sugestii. Pentru nici (macar) un poem eminescian nu detinem ultimul manuscris, cel dat la tipografie. Si, ca sa fim si mai linistiti \u00een privinta aceasta, trebuie sa mai stim un lucru: chiar dupa tiparire poetul intervenea asupra textului (vezi cazul \u201eScrisorii III\u201c, publicata \u00een \u201eConvorbiri literare\u201c si apoi \u00een \u201eTimpul\u201c). Am demonstrat \u00een alta parte ca, \u00een cazuri extreme, pentru greseli tipografice se \u00eentrerupea procesul de tiparire al \u201eConvorbirilor literare\u201c, se facea corectura si apoi se relua. (Exista exemplare din revista, acelasi numar, care difera: unele au gresala tipografica, altele nu o au).
\nAsadar, si \u00een privinta primelor versuri din \u201eLuceafarul\u201c tot editorii trebuie \u00eentrebati asupra vointei auctoriale.
\nCe vrea sa \u00eensemne, \u00een fond, aceasta oscilatie a formelor si a punctuatiei? Nimica toata, s-ar zice, a evoluat scrierea spre simplificare \u00een privinta formelor, nici o data, nici odata e mai usor de scris niciodata. Limba rom\u00e2na nu are un termen specializat pentru \u201ejamais\u201c frantuzesc (asa cum nici germana, de pilda, nu are) \u2013 si cred ca se \u00eencearca o creare artificiala a lui. La noi, teoreticul \u201enicic\u00e2nd\u201c n-a reusit sa se generalizeze (se refera la viitor, nu si la trecut).
\nAdverbul \u201eodinioara\u201c este, pe de alta parte, destul de complicat; dar ce substantivare interesanta de la latinescul de una hora \u2013 \u201e\u00eentr-una dintre ore\u201c, clipe, momente: vezi, de pilda, \u00eentr-o doara, simetric acestuia: in una de hora \u201e\u00eentr-o ora, clipa oarecare\u201c, \u201ela \u00eent\u00e2mplare\u201c, \u201efie ce-o fi\u201c \u2013 nu \u00eensa \u201ebunaoara\u201c, bona hora, clipa buna \u2013 pentru care vezi bonheur frantuzesc, \u201efericire\u201c, cu deosebirea ca acolo s-a creat perechea cu malheur, \u201enenoriocire\u201c, din mala hora pe c\u00e2nd limba rom\u00e2na n-a pastrat malus (noi mostenim pentru iderea de \u201erau\u201c un termen juridic: reus care \u00eenseamna acuzat; probabil ca \u201emal\u201c tracic a fost prea puternic si n-a putut fi dizlocat, vezi Dacia malvensis si at\u00e2tea toponime pe mal: Malureni, Malu Surpat, chiar Moldova, cum ne demonstreaza dl. Mihai Vinereanu, etc.,etc.; \u00een rom\u00e2neste \u201eceasul rau\u201c, combinatie slavo-latina, nu \u00eenseamna \u201enenorocire\u201c, \u201emalheure\u201c, ci \u201eghinion\u201c, tine tot de clipa, ora fatidica \u2013 si nici nu are pereche \u00eentr-un eventual \u201eceasul bun\u201c \u2013 expresia \u201esa fie \u00eentr-un ceas bun\u201c pare singulara si este, probabil refacuta pe linie culta: sa fie de bun augur, etc. \u2013 de vreme ce \u00eenseamna ceva tot \u00een legatura cu norocul: se pare ca la noi sistemul expresiilor \u2013 pereche s-a dezechilibrat, aici, din cauza refuzului lui malus latinesc, oricum raul nu se opune la bine, vezi expresia \u201ee bine rau\u201c, etimologic: e acuzat de bine, foarte bine). Neput\u00e2nd crea pereche, bunaoara a trecut \u00een zona adverbelor. Toate aceste forme sunt mascate \u00een scris, pentru ca noi scriem fonetic (si bine facem, desigur…) adica legat: doara pentru d’oara. Daca avem curiozitatea sa cautam, \u00eensa, sensul primar latinesc se pastreaza, chiar si pentru omul de cultura medie solida, nu numai pentru lingvist.
\nAsadar, formele multiple pe \u201edata\u201c rom\u00e2nesc pot sa \u00eencurce vorbitorii si se tinde spre o grafie unitara, \u201eniciodata\u201c \u00een loc de \u201enici odata\u201c, \u00eentocmai ca \u00een cazul lui \u201eoara\u201c. O panica scientista \u00eel \u00eempinge, cred, pe lingvistul rom\u00e2n sa faca din cuvinte \u2013 concepte sau sa descopere concepte acolo unde nici nu te-ai astepta ca filolog. De pilda, un bun prieten din latura aceasta a lingvistilor este convins ca \u00een cuv\u00e2ntul rom\u00e2nesc \u201enimic\u201c se afla ideea de zero absolut, de kenos din greaca. Nicidecum: nimic vine din ne si mica, (firimitura, bucata foarte mica, \u201emiette\u201c pe frantuzeste), deci nimic (nimica mai degraba) \u00eenseamna nici macar o firimitura \u00eentreaga, mai putin dec\u00e2t o far\u00e2mita. De aceea se si spune o nimica toata, adica o far\u00e2ma mica, mica de tot \u2013 deci: ceva, totusi, care se mai poate divide, nu un a-tom (se mai spune un nimic, niste nimicuri; expresiile de limba par a constientiza etimologia). Spatiul este fragmentat pentru limba \u2013 si la fel este timpul: fragmentat \u00een dati, ori (oare)… Dar lingvistul trebuie sa-si faca norma lui seculara la reforme, altfel nu mai poate explica evolutia, nu este asa?
\n…Ca sa iesim din zona aceasta a digresiunilor at\u00e2t de agreabile, vom spune simplu ca acceptam scrierea, dar cerem sa se spuna unde s-a schimbat, ca sa stim si noi, cititorii de r\u00e2nd.
\nC\u00e2t despre virgule, tot lingvistul contemporan poate spune ca ele nu fac dec\u00e2t sa ajute la recreerea atmosferei de basm, sunt binevenite… Daca ar fi asa, de ce nu pun editorii \u00eenca una, astfel: \u201eDin rude mari, \u00eemparatesti\u201c, pentru ca rudele mari sunt, doar, si \u00eemparatesti, e apozitie, n-ar fi bine sa fie punctata? Iata \u00eensa ca aici nimeni nu apoziteaza. Este vorba nu de \u00eemparati ca oamerni mari, rude mari \u2013 ci de \u00eemparatii cei mari, de marii \u00eemparati, \u00eemparatii lumii (poate chiar \u00een succesiune temporala), aceia care au imperii, nu simple \u00eemparatii ca prin basme. \u00cen recitare trebuie sa reiasa asta, deci autorul invita si la accente speciale De altfel, poemul eminesciasn \u00eencepe cu \u201ea fost odata\u201c \u2013 dar nu continua \u00een logica basmului: \u201eA fost odata un \u00eemparat si o \u00eemparateasa, si ei aveau o fata, etc.\u201c \u2013 ci se opreste la ea, la prea frumoasa fata \u2013 care era una la parinti \u2013 dar iarasi: parintii sunt de cautat \u00eentre sfinti si stele.
\nCred ca nimeni nu mai judeca at\u00e2t de simplist \u201euvertura\u201c (Lucian Costache) \u201eLuceafarului\u201c c\u00e2nd observa cum se detaseaza \u00eentre editii textul de baza, cel din \u201eAlmanah\u201c. Poetul nu creaza o atmosfera de basm \u2013 ci judeca basmul si trece dincolo de el, \u00eel depaseste catre sensuri filosofice ad\u00e2nci. Dl. Academician Alexandru Surdu ne spunea, o data la fumoarul Bibliotecii Academiei, ca \u00een deschiderea \u201eLuceafarului\u201c recunoaste definitia data de Hegel, \u00een introducerea la \u201eStiinta logicii\u201c: \u201efiinta este nimicul\u201c (cu vorbele d\u00e2nsului, din memorie \u201eDas Sein, das reine Sein (…) ist das Nicht\u201c); pot confirma ca accentua \u201eDas reine Sein\u201c exact ca \u201eO prea frumoasa fata\u201c dupa aceea. M-a urmarit expunerea, si am gasit textul \u00een traducerea lui D.D.Rosca: \u201eFiinta, fiinta pura (…) este de fapt neant.\u201c (GWF Hegel: \u201eStiinta logicii\u201c, p.62-63, passim; \u00eei cer scuze d-lui Alexandru Surdu pentru ca, desi nu am instrumentarul necesar unei abordari a chestiunii \u00een zona stricta a filosofiei, totusi scriu despre aceste lucruri \u201epe m\u00e2na d\u00e2nsului\u201c: cred ca o fac si pentru a-l readuce la Eminescu-el-\u00eensusi). Poti regasi aici formula din deschiderea basmelor rom\u00e2nesti, dar depinde cum citesti. Daca zic \u201ea fost odata ca niciodata\u201c asta \u00eenseamna ca a fost c\u00e2ndva cum n-a mai fost p\u00e2na atunci sau de atunci \u00een colo, a fost o singura data; \u00een franceza: une fois comme jamais \u2013 deci a fost, s-a \u00eent\u00e2mlat sigur doar ca nu stim c\u00e2nd. \u00cen acest sens, odata poate fi scris (si \u00eenteles) o data, o singura data, asa cum a scris si \u00eenteles Titu Maiorescu \u00een editia a III-a a sa. Daca zici, \u00eensa, ca Eminescu: odata ca nici odata \u00eenseamna ca negi clar pe odata, a fost fara nici un determinant, deci n-a fost (\u00een franceza: jamais pas jamais, \u00een greaca: topos \u2013 atopos, kronos akronos). \u201eLuceafarul\u201c vrea sa spuna ca a fost c\u00e2ndva cum este \u00een povesti, ca este posibil sa fie cum este \u00een povesti; se accentuaza \u00een recitare a fost cu sensul certitudinii: \u00eentr-adevar, ca \u00een povestile de azi a fost c\u00e2nva. Punctul din \u201eConvorbiri literare\u201c mi se pare mai ferm \u2013 si-l compar cu situatia din \u201eTe duci\u201c, versul 2: la fel, punct ferm \u00een \u201eConvorbiri\u201c (refuzat \u00een serie de toti editorii). Mai departe de aceasta constatare ferma, \u00eensa, continua: a fost cum nu e, ca nicic\u00e2ndva. \u00censa aceste \u00eent\u00e2mplari, aceasta poveste, acest mit… exista. (Basmul iese din paradox ironic, mai degraba accent\u00e2ndu-l astfel: \u201eCa daca n-ar fi nu s-ar povesti\u201c.) Exista fara sa fie, pentru ca nu a cazut \u00een timp. N-a fost nici \u00een trecut, nu va fi nici \u00eentr-un viitor oarecare: asta \u00eenseamna ca poate sa fie oric\u00e2nd, chiar acum. Mai mult: asta \u00eenseamna ca este continuu, \u00eent\u00e2mplarile acestea sunt, se petrec acum si s-au petrecut mereu si se vor petrece mereu, se nasc \u00eencontinuu caut\u00e2ndu-si…un odata al lor. \u00cen acest sens \u201eLuceafarul\u201c este actual ca traire \u2013 si ca mit, adica \u00eel traim toti si ne traieste pe toti. (Ca \u00een finalul basmului, cu \u201eSi au trait fericiti p\u00e2na la ad\u00e2nci batr\u00e2nete, si mai traiesc si azi, etc.\u201c.) \u00cencontinuu Hyperion este tentat sa coboare \u00een chip de lut \u2013 si \u00eencontinuu se abtine pentru ca nu are dimensiunea norocului, adica nu poate fi acum si aici, pentru fata aceasta prea frumoasa: ar putea cadea altunde (\u00een timp sau \u00een spatiu), ar putea gasi alta fata \u2013 dar nu pe aceasta. Va trebui sa se lase cautat de catre ea. Dar cum \u00eel va recunoaste ea \u00eentre at\u00e2tea chipuri de lut?! \u201eCe-ti pasa tie, chip de lut dac’ oi fi eu sau altul?\u201c (cu punctuatia originara) \u2013 cum altfel dec\u00e2t prin potriviri cu cineva si… invoc\u00e2ndu-si norocul propriu? Tot \u00een acest sens… povestea ne spune despre o fata care nu este dar este, n-are corporalitate, timp, exista doar \u00een mintea noastra, o \u201erealitate virtuala\u201c, un rationament..
\n\u00centr-o carte recent aparuta (Lucian Costache: \u201eMihai Eminescu. Eseuri deschise. Chipul de aer si chipul de lut\u201c, Ed. Tiparg, Pitesti, 2009) autorul \u00eel citeste pe Eminescu \u00een punctuatia si cu formele originare \u2013 si ajunge la concluzii asemanatoare. Cartea este o adevarata enciclopedie eminescologica, dl. Lucian Costache consult\u00e2nd activ, pentru analiza sa la \u201eLuceafarul\u201c, o bibliografie de-a dreptul impresionanta. \u201eUverturii\u201c poemului \u00eei dedica aproape o suta de pagini pentru o analiza filologica si stilistica exemplare. Printre sugestiile pe care d\u00e2nsul mi le ofera, o retin mai \u00eent\u00e2i pe aceasta, un citat din Tudor Vianu: \u201en-avem de-a face cu un niciodata al trecutului, nici cu unul al viitorului, ci cu un niciodata al fictiunii; formula amintita vrea sa spuna ca \u00eent\u00e2mplarea narata apartine \u00eenchipuirii, nu lumii, este estero-cosmica\u201c. L-as reciti cu mare bucurie pe Vianu, numai ca dl. Lucian Costache ma trimite la o editie noua (Junimea, 1974), pe c\u00e2nd studiul lui Tudor Vianu a aparut \u00een 1930, \u00eenaintea editiei Perpessicius, deci el n-avea cum sa citeze dupa acesta, deci s-a modernizat dupa normele noastre, de azi. Prin urmare, renunt sa refac, acum, confruntarile \u2013 si amintesc doar ca \u00een vremuri mai vechi se cita din Eminescu dupa izvoarele prime, editiile erau privite cu circumspectia necesara. (La Vianu am gasit c\u00e2teva citari chiar dupa \u201eConvorbiri literare\u201c, cu punctuatia de acolo).
\nNoi nu ne vom opri, \u00eensa, la \u201eLuceafarul\u201c. Cu odata la Eminescu ne \u00eent\u00e2lnim \u00een mai multe contexte, de pilda \u00een \u201eRugaciunea unui Dac\u201c, v. 6: \u201ePe c\u00e2nd pam\u00e2ntul, ceriul, vazduhul, lumea toata \/ Erau din r\u00e2ndul celor, ce n-au fost niciodata\u201c (C.L., 1 sept.1879; \u00een doua manuscrise anterioare: nici odata \u2013 dovada ca a studiat forma ultima, pentru tipar; la Titu Maiorescu: nici-odata \u00een toate editiile; \u00een rest, peste tot niciodata, nicaieri nu se pastreaza virgula dupa celor din C.L.) \u2013 unde surprindem acelasi context: a fi este a nu fi, \u2013 cu diferenta ca cele care \u201eerau\u201c salasluiau astfel, identice cu ele \u00eensele, \u00een increat, si \u00eesi asteptau r\u00e2ndul sa devina fapturi, chipuri, realitati. Daca facem abstractie de formele manuscrise (cum bunul simt ne cere, de altfel) \u2013 \u00een formele tiparite avem situatia clara: \u201ea fost ca nici odata\u201c \u201eLuceafarul\u201c (1883) \u2013 \u201en-au fost niciodata\u201c, \u201eRugaciunea unui Dac\u201c (1879; aici virgula eminesciana este foarte necesara, separ\u00e2nd net categorii quasiidentiuce: celor, ce \u2013 ca si cele, care \u2013 nu sunt aceleasi, acelea care, ele, ci unele \u00een comparatie cu altele). \u00cen acest sens (\u201eRugaciunea unui Dac\u201c), niciodata este \u201ejamais\u201c si arata timpul continuu, nediferentiat, de dinaintea creatiei. Nu se poate spune nici odata despre concepte care exista si doar asteapta intrarea \u00een lume.
\nTot \u00een 1879, \u00een \u201eDespartire\u201c: \u201eSa fie neagra umbra \u00een care-oi fi perit \/ Ca si c\u00e2nd niciodata noi nu ne-am fi gasit\u201c \u2013 situatie identica: nici odata de trei ori \u00een manuscrise, nici-odata la Titu Maiorescu, niciodata \u00een prima tiparitura. (Ce indiciu mai clar vrem ca \u00een manuscrise studia formele iar \u00een textul definitiv decidea?). Aici situatia ipotetica din rationament se potriveste tot cu sensul niciodata \u2013 \u201ejamais\u201c.
\nTrecem peste \u201eStrigoii\u201c: \u201e…Si fost-ar fi mai bine \/ Ca niciodata’n viata sa nu te vad pe tine\u201c, pentru ca avem o expresia, probabil calc dupa limba franceza: \u201ejamais de mai vie\u201c.
\nMai exista, \u00eensa, un context care am dori sa ne infirme afirmatiile de mai sus.
\nEste vorba de \u201eSonet (Trecut-au anii)\u201c, primele doua versuri, redate astazi astfel:<\/p>\nTrecut-au ani ca nouri lungi pe sesuri
\nSi niciodata n-or sa vie iara<\/p><\/blockquote>\nAm citat dupa Editia MLR, cu textul stabilit de Petru Cretia care explica, \u00eentr-un studiu separat, de ce prefera forma din manuscris nouri. \u00centr-adevar, se armonizeaza mai elegant \u00een vers dec\u00e2t forma clascica din Editia Maiorescu (prima tiparire; aici primul editor nu mai pune cratima ci pastreaza \u00een doua cuvinte, ca \u00een deschiderea la \u201eLuceafarul\u201c):<\/p>\n
Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
\nSi nici odata n’or sa vie iara<\/p><\/blockquote>\nForma manuscrisa uniformizeaza, mai ales, substantivele: ani si nouri, ambele nearticulate. Ram\u00e2ne, \u00eensa, dezacordul cu titlul: Trecut-au anii. Acesta apare numai \u00een prima tiparitura, manuscrisele nu-l contin. Cine l-a dat (Eminescu sau Maiorescu), trebuie ca are \u00een vedere forma articulata care se reia: anii. \u00cen manuscrisele eminesciene sunt 7 variante ale acestui sonet, toate aduse la forma \u00eencheiata, fiecare \u00een parte mult lucrata \u2013 iar textul definitiv (adica: tiparit) c\u00e2stig\u00e2nd de la fiecare c\u00e2te ceva. Nu sunt iesite dintr-un condei, este limpede ca autorul a c\u00e2ntarit \u00eendelung fiecare amanunt p\u00e2na la o forma convenabila. Or, \u00een alegerea lui Petru Cretia pentru \u201eani ca nouri\u201c, versul 2 este \u201eSi nici o data n’or sa vie iara\u201c, cum se vede \u00een Mss. 2260, 150 (descifrat de Perpessicius niciodata, legat, poate intuitiv sau neatent). Se repeta nici o data \u00een Mss. 2261, 237, de data aceasta scris si de Perpessicius astfel. Nici nu ne intereseaza oscilatia nici o data \/ niciodata \u2013 mai important este ca \u00een alte forme avem nici odata.
\nCe vrea, \u00een fond, acest poem? La Eminescu, \u201eSonetele\u201c sunt forme fixe de poezie incantatorie, cheama umbrele, evoca, amintesc de ghicitori, eresuri. Aici negatia este pusa puternic, de trei ori: nici odata, nu, iarasi. Dar \u00een forma primei tipariri persista un joc de cuvinte : nori (lungi) \/ n’or (sa vie). \u00cen fond, este o afirmatie banala: au trecut anii si nu se mai \u00eentorc. Transmisa catre norii lungi, \u00eensa, care nu au unicitate, a caror lege este sa revina si iarasi sa revina, ireversibilitatea timpului devine relativa. De trei ori se afirma ca \u201enu vine\u201c, \u00een forme tot mai categorice \u2013 \u00eentre care acel nici o data, nici macar o singura data, este foarte solid \u2013 si totusi amintirea norului care persista \u00een jocul de cuvinte… lasa loc de speranta. \u00cen profetii sau invocatii, texte divinitorii \u00een general, potrivirile de cuvinte adeveresc sau infirma; aici relativizeaza acel jamais. Sa fim atenti la accentul logic (nu la prozodie neaparat): Trecut-ai ani ca nouri lungi pe sesuri \/Si niciodata n-or sa vie iara : se accentueaza nouri, niciodata \u2013 cu nostalgie \u2013 dar: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri \/ Si nici odata n’or sa vie iara \u2013 se accentueaza anii si nici, las\u00e2nd o linie secundara de accent pe cuvintele inediat urmatoare: nori \u2013 n’or. Este, \u00een fond, \u201efilosofia\u201c acelui \u201eniciodata sa nu spui niciodata\u201c al nostru, de astazi. Si \u00een \u201eLuceafarul\u201c, c\u00e2nd spune la modul prezumtiv: \u201eN’oi merge nici odata\u201c, fata de \u00eemparat neaga categoric timpul, dar relativizeaza actiunea, lasa loc la reveniri \u2013 ca dovada: Luceafarul chiar vine iarasi cu aceeasi ruga \/ cerere. Ea nu afirma ferm: Nu merg \u2013 ci lasa \u00eendoiala: oi merge, n-oi merge (chiar negociaza, cer\u00e2ndu-i lui sa coboare pe pam\u00e2nt, etc.).
\nImportant este ca forma \u201enouri\u201c se afla \u00een manuscrisul 2260, 150, \u00een corelatie cu nici o data. Forma tiparita, nori, nu se gaseste \u00een manuscrise \u2013 dar se fixeaza \u00een editia Maiorescu pe l\u00e2nga nici odata. Jocul de cuvinte eminescian nu poate fi desfiintat prin alegerea formei manuscrise nouri, oric\u00e2t de expresiva si comoda gramatical ar fi aceasta (iar la Eminescu nouri este recurent, vezi chiar personajul \u201eToma Nour\u201c; cu at\u00e2t mai mult abaterea de aici trebuie considerata semnificativa si pastrata) \u2013 iar nici odata, rupt, raspicat, trebuie pastrat cu valoarea din \u00eenceputul \u201eLuceafarului\u201c: acolo ceva este continuu pentru ca i se neaga negatia \u2013 aici este prefigurat ca relativ pentru ca, desi montat \u00eentr-o tripla negare, totusi sta \u00eentr-o puternica legatura cu realitatea comparata. Daca ar fi zis: anii nu sunt ca norii care vin si pleaca, anii nu se mai \u00eentorc \u2013 autorul spunea un adevar simplu, sesizabil de oricine; c\u00e2nd zice ca anii sunt (trec) precum norii \u2013 e altceva, \u00eenseamna ca spera sa se \u00eentoarca \u2013 sau, precum \u00een \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u201c (din aceeasi zona manuscrisa), ca are de g\u00e2nd sa dezvolte so teorie proprie a timpului complet.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"C\u00e2nd regularizezi un sistem de scriere vechi trebuie sa fii de doua ori atent la sensuri: mai \u00eent\u00e2i la cele actuale, uzuale \u2013 apoi la cele din sistemul respectiv. Autorii care au g\u00e2ndit \u00eendelung asupra scrisului implica \u00een grafie g\u00e2ndul: trebuie cel putin sa-ti pui \u00eentrebarea daca are sens ce si cum au scris ei,… Cite\u0219te mai mult »Niciodata ca odata…<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2172,2170,91,2169,2171,2168],"class_list":["post-2685","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-luceafarul-forma-din-almanahul-romania-juna-1883","tag-mihai-eminescu","tag-n-georgescu","tag-scriere","tag-scriere-luceafarul","tag-versuri"],"views":3453,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2685","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2685"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2685\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2685"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2685"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2685"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}