Pe c\u00e2t este de adevarat ca temperamentul lui G. Calinescu a fost unul instabil, fluctuant, capricios, pe at\u00e2t este de fals ca in seama lui sa fie pusa receptarea postuma a criticului. Aceasta nu este doar firesc fluctuanta, cu scaderi si cresteri de interes si perspective normal schimbatoare pe axa timpului, ci e una mortificata, intepenita intr-o permanenta fractura schizoida, ce nu poate fi imputata dec\u00e2t unui narav bastinas retardatar. Polarizarea rudimentar belicoasa este o meteahna detestabila, canibalica, nedepasita pe deplin inca, a criticii literare rom\u00e2nesti. Daca foiletonistica literara isi poate permite vehemente si chiar incandescente, temperatura exegetica ar trebui sa fie una constanta. Sa fie oare un exces de energie culturala, de hiperactivitate intelectuala, sau pur si simplu substituire interesata, narcisism, rafuiala si spirit tranzactional camuflate in restituirea \u201eclasicilor\u201c? Cert e ca atunci c\u00e2nd e vorba despre o dezbatere presupusa a conduce in mod natural catre o concluzie de echilibru, realista, se int\u00e2mpla taman pe dos. Ne impartim in zelatori si detractori si, daca nu ne dam efectiv in cap cu tomurile unui Maiorescu, Lovinescu, Calinescu, nici mult nu ne mai trebuie. In cel mai fericit caz manipulam opiniile unui critic in detrimentul celuilalt. Daca il pretuim pe Lovinescu, nu se poate sa nu-l \u201eradem\u201c pe Calinescu si viceversa, in virtutea unei disocieri de tipul galeriilor din fotbal. Logic, e din tabara adversa. Surplusul de partizanat se revarsa din pacate asupra clasicilor, folositi cu cinism, pusi, ei, sa ne rezolve idiosincraziile. Un sistem critic este perpetuu asezat in opozitie cu un altul, in loc a li se evidentia imbricatiile, capilaritatile comune, mutualismul si, da, diferentele. Pluralitatea, diversitatea, inca mai sunt asimilate in ipostaza gresita de c\u00e2mp de lupta, arena de gladiatori, parerile adverse sunt incasate ca insulte. Nu ne disociem de o idee, ci o combatem, nu apreciem, ci adulam. In general nu prea stim sa relativizam. Cum bine observa Mircea Iorgulescu, adept al unei cai de mijloc, \u201eniciodata analizate pe indelete, fara idei preconcepute, aceste raporturi au fost de obicei asezate intr-o perspectiva simplificatoare si inevitabil falsa, de opozitii merg\u00e2nd p\u00e2na la anularea unuia sau altuia din termeni\u201c. Ca o fatalitate, si astazi discutam in termeni de \u201ecalinescieni\u201c si anticalinescieni, lovinescieni si antilovinescieni, maiorescieni si antimaiorescieni. Fac\u00e2nd o astfel de impartire grosiera, ajungem \u2013 spune M. I. \u2013 \u201ea-i califica pe cei situati arbitrar intr-o himerica tabara adversa drept spirite infernale, chiar ostile culturii rom\u00e2nesti, pe care de fapt a slujit-o dupa puteri fiecare dintre personalitatile carora zelatorii, aceasta specie de subdezvoltati intelectual cu totul detestabila, le atribuie in postumitate infatisarea grotesca a unor magi sau a unor sefi de trib\u201c. O receptare barbara, primitiva, nu se stie de ce agonala.
\nPsihologia lui \u201ei-am ciuruit\u201c
\nFireste ca G. Calinescu, din cauza labilitatii sale temperamentale, are cu at\u00e2t mai putine sanse de a fi situat altfel dec\u00e2t in vesnica opozitie, nicidecum \u201ein raport\u201c. Exegeza calinesciana e, poate, cea mai ciclotimica, strabatuta de spirit vindicativ si de afecte. Admit\u00e2ndu-se, desigur, ca exista si un \u201eal treilea pol\u201c, calea de mijloc (sustinuta de o m\u00e2na de critici), receptarea sa ram\u00e2ne totusi una majoritar lirica, sentimentaloida. Sigur, nici inconsecventele intelectuale, nici accidentele biografice ale criticului nu ne ajuta prea mult in privinta asta. Daca raporturile cu criticii contemporani lui au fost judecate tot in termeni de opozitie, psihologia lui \u201ei-am ciuruit\u201c domina exegeza postuma. Daca Ileana Vrancea, in \u201eIntre Aristarc si bietul Ioanide\u201c, strecoara otravuri subtile in chip borgian, E. Negrici foloseste kalasnikovul \u201edemistificator\u201c. Inevitabil, adulatorii reactioneaza cu chiote isterice. Nici acestia nu aduc vreun serviciu posteritatii lui G. Calinescu. Dimpotriva, filocalinescienii, adulatorii inflexibili si fanatici s-au pus stavila reeditarii \u201eIstoriei\u201c \u2013 ne aminteste Mircea Iorgulescu, sub pretextul ca aceasta ar fi fost revizuita sub inr\u00e2urirea vremurilor nu tocmai favorabile ideologic, ceea ce ar fi dus la alterarea lucrarii. Iata cum adulatorii se pot transforma in detractori involuntari, intarind, ei, ingros\u00e2nd peste limitele reale, ideea tranzactionalitatii, a oportunismului, a cedarii la presiuni politice, suspect\u00e2ndu-l pe Calinescu ca si-ar fi mutilat propria carte, c\u00e2nd cel mai simplu gest ar fi fost sa confrunte cele doua editii. In plus, \u201ese sparie g\u00e2ndul\u201c la enormitatea interzicerii accesului larg la o asemenea lucrare, in eventualitatea de a nu fi fost restituita publicului. Trebuie amintit ca \u201eIstoria\u2026\u201c era imposibil de gasit in librarii si se procura \u201epe sub m\u00e2na\u201c. Eugen Simion, in cea mai recenta carte a sa, \u201eFragmente critice, VI\u201c, afirma, cu dreptate, ca \u201ese poate spune orice, putem sa judecam oricum pe G. Calinescu, dar nu ne este ingaduit, tineri sau v\u00e2rstnici, sa nu observam ca istoria nu s-a purtat deloc bine cu G. Calinescu, el n-a avut istoria pe care geniul sau o merita. Sunt putini intelectuali in istoria culturii rom\u00e2ne care sa fi fost asa de umiliti cum a fost inainte si dupa 1945 G. Calinescu\u201c.
\nUn plan ambitios si dificil
\nUn \u201eechilibru intre extreme\u201c incearca sa stabileasca Andrei Terian, in a sa stralucita monografie, \u201eG. Calinescu. A cincea esenta\u201c (Cartea Rom\u00e2neasca, 2009). Desi o carte de debut, aceasta reprezinta nu doar un eveniment editorial al anului, ci unul al intregii literaturi rom\u00e2ne. Spirit polemic, cu un apetit remarcabil pentru speculatia de idei, cu un bagaj conceptual robust si cu o intuitie critica rafinata, A. Terian face un tur intelectual de forta, erudit si de o tensiune iesita din comun, oferindu-ne un spectacol critic de exceptie. Stralucirea ideii nu include insa si infailibilitatea. Monografia poate st\u00e2rni adeziuni, dar deopotriva, daca nu enervari, atunci macar delimitari ferme, cum orice carte buna poate si trebuie sa st\u00e2rneasca. Tocmai din acest motiv se citeste pe nerasuflate. Fac\u00e2nd o subtila asimilare a monografistului cu obiectul monografiei sale, Paul Cernat, in cronica sa in doua episoade din \u201eObservator cultural\u201c, constata o evidenta: \u201eDe la \u00abViata lui Mihai Eminescu\u00bb (1933) incoace, nici un critic al actualitatii noastre literare nu a mai debutat in volum at\u00e2t de substantial\u201c.
\nMiza lucrarii este combaterea prejudecatilor predispuse sa reduca profilul critic calinescian la c\u00e2teva clisee (critic creator, impresionist, subiectiv), prin parcurgerea scrierilor sale pe firul unei g\u00e2ndiri, daca nu unitare, atunci coerente, legitim\u00e2nd un sistem articulat pe \u201enuclee teoretice si metodologice suficient de bine inchegate pentru a scoate din uz primul set de reprezentari\u201c. Dincolo insa de miza strict calinesciana, ca \u201easpecte limitrofe\u201c, sunt vizate polemic doua locuri comune ale criticii noastre care, fie vorba intre noi, ar putea fi contrase intr-un corp comun, ele nutrindu-se din aceeasi substanta. Int\u00e2i \u201eprejudecata ingenuitatii reflexive\u201c, \u201eiluzia ca, pentru a fi un bun practicant al meseriei sale, un critic nu are nevoie de cine stie ce sclifoseli teoretice, ci doar de acel simt miraculos pe care, faute de mieux, ne-am obisnuit sa-l numim \u00abgust\u00bb\u201c, apoi, pe de alta parte, \u201eprotocronismul rezidual caracteristic criticii noastre, indeosebi prin convingerea ca, desi noi, rom\u00e2nii, am fi reusit sa ridicam interpretarea textelor literare la niste cote europene sau chiar mondiale, occidentalii refuza inca \u2013 din diverse motive s\u2026t sa ne recunoasca meritele care ni s-ar cuveni\u201c.<\/p>\n
Acest \u201eprotocronism rezidual\u201c ar veni din dispretul pentru comparatistica si sursologie, din int\u00e2rzierea asimilarii noilor \u201eperspective, idei si concepte\u201c, precum si din \u201eocultarea anumitor directii ideologice ori a unor intregi spatii critice\u201c, fapt ce a condus la un fel de suficienta autohtona si la amagirea unor presupuse originalitati, prioritati, unicitati. Se vede limpede ca autorul, in privinta metodologiei, este mai degraba discipol al lui Adrian Marino, dec\u00e2t al conducatorului tezei sale de doctorat. Un plan ambitios si dificil, mai ales in privinta posibilitatii reale a spulberarii \u201estereotipului criticului \u00abcreator\u00bb\u201c instituit, socoteste cel mai proaspat exeget, tocmai de catre receptarea din directie pozitivista pe care, in mod obstinat, el o judeca depreciativ. \u201ePozitivistilor\u201c (I. Balu, D. Micu, Melania Livada, Viorel Alecu, Marin Bucur, F. Mihailescu si, nu in ultimul r\u00e2nd, Ov. S. Crohmalniceanu) li se imputa nu doar impunerea stereotipului de mai sus, ci si titlurile lucrarilor acestora, ce \u201enu pacatuiesc prea mult prin originalitate si inca si mai putin prin spirit critic\u201c. Las\u00e2nd la o parte importanta exagerata acordata titlului unei lucrari, tocmai lipsa de originalitate critica poate uneori garanta sau macar tempera \u201eprejudecata ingenuitatii reflexive\u201c, pozitivismul reprezent\u00e2nd, prin sobrietatea funciara a discursului, perspectiva poate cea mai ferita de naravul exuberantei aflate la limita suprainterpretarii. Asta cel putin in ceea ce priveste lucrarea lui Ov. S. Crohmalniceanu, cu titlu anost, ce-i drept (\u201eLiteratura rom\u00e2na intre cele doua razboaie mondiale\u201c), dar in mare masura oferind o perspectiva reactiva si competitiva. La Crohmalniceanu, A. Terian este deranjat nu at\u00e2t de reprezentarea \u201e\u00abcreatorului\u00bb capricios si inspirat care domina critica noastra de opt decenii incoace\u201c, c\u00e2t de consacrarea acestei imagini a lui G. Calinescu drept \u201eo categorie aparte, care s-ar opune celorlalte tipuri de critica: \u00abde directie\u00bb, foiletonistica, universitara etc.\u201c, desi ea nu este \u201eimuna la conceptele, metodele si directiile vremii sale\u201c. Totodata, constat\u00e2nd lipsa de interes a exegezei fata sistemul critic calinescian, oric\u00e2t de polimorf ar fi acesta, \u201efiresc ar fi fost ca exegetii sai sa reconstituie aceasta configuratie inainte de a-i aprecia consistenta, pertinenta si eficienta\u201c, criticul isi propune sa faca el reconstructia organizarii sistemului calinescian, in functie de cele trei etape, nu de creatie, ci de \u201eidealuri succesive\u201c pe care le-a strabatut Calinescu: \u201especifismul, clasicismul si realismul socialist\u201c. In privinta celui din urma e importanta si justa precautia de a nu \u201epleda pentru sinceritatea absoluta a directorului \u00abNatiunii\u00bb\u201c, dar nici pentru \u201eipocrizia sa ireductibila\u201c, fiindca \u201eestetica interbelica a lui Calinescu prezenta ea insasi anumite puncte de contact cu doctrina marxista\u201c. Exegetul delimiteaza cu prudenta o arie strict estetica de interferenta cu ideile de st\u00e2nga (Hegel, Taine), dar se poate vorbi chiar si de o anume simpatie politica de st\u00e2nga (aspect ocultat in genere de critica), mai plauzibila in orice caz dec\u00e2t \u201egenuflexiunea facuta marxismului\u201c de catre Lovinescu, cum tendentios si absolut eronat insinueaza N. Manolescu, referindu-se la initiatorul celei de-a doua batalii canonice.
\nG. Calinescu si close-reading-ul rom\u00e2nesc
\nIn privinta precursoratului calinescian, autorul face o ampla si foarte acribioasa confruntare cu critica literara anterioara, insa nu lipsita de implicari partizane. Acestea vin, probabil, la nivel subliminal, din tipica indragostire a monografului de subiectul monografiei sale. La nivel constient, partizanatul e un impuls de nestavilit, el fiind combustibilul vital pentru un motor critic ce depinde intim si decisiv de sc\u00e2nteia de aprindere polemica. Dar, trebuie spus din capul locului, acest partizanat este unul productiv, constructiv, aflat la antipodul atitudinilor exegetice tribale evocate la inceputul acestui articol, iar autorul reuseste sa sara in ultimul vagon al celui de-\u201cal treilea pol\u201c. Demonstratia este, tocmai din acest motiv, captivanta si incitanta. Lectura urca, rapid si neabatut, de la liniaritatea erudita la trepidatia seismogena. Bine camuflate apriorismele in \u201eadevaruri fara tagada\u201c, consolidate cu afirmatii si valorizari categorice, ele ar putea usor trece neobservate. Bunaoara constatarea ca G. Ibraileanu ramasese \u201eprizonierul unei viziuni sociologice asupra artei\u201c ne poate lesne determina sa respingem cu m\u00e2nie aceasta viziune, daca n-am realiza ca infierarea unor astfel de alternative critice tine de un cliseu postcomunist, asumat oarecum volitional si tactic de autor, unul, sa recunoastem totusi, la fel de intolerant ideologic si neargumentat precum comunismul insusi, si, daca am uita ca in g\u00e2ndirea vremii, viziunea sociologica era cea mai inaintata si mai sincrona cu g\u00e2ndirea europeana, aflata in posesia unui set de instrumente si tehnici conceptuale operante, din care \u201egustul\u201c, ridicat la rang de metoda, lipsea. Sa nu uitam totusi ca unul din obiectivele enuntate in preliminariile lucrarii este combaterea \u201eprotocronismului rezidual\u201c, vinovat de \u201eint\u00e2rzierea asimilarii noilor \u201eperspective, idei si concepte\u201c\u201e si de \u201eocultarea anumitor directii ideologice ori a unor intregi spatii critice\u201c. Autorul, c\u00e2nd se contrazice, opereaza c\u00e2t se poate de constient (am vazut functionarea motorului polemic), dar isi ia precautia de a se invalui in sofistica de inalt nivel, se bizuie pe puterea de acoperire a comentariului stralucit si subtil filigranat. Animat de vointa secreta de a-si favoriza obiectivul monografic, impulsionat de un scop nobil de altfel: necesara reintemeiere a posteritatii exegetice a lui G. Calinescu, are nevoie de o anume depreciere a ambiantei critice premergatoare si, vom vedea, contemporane lui. In plus, cum indeobste si in mod firesc, in privinta modelelor catalitice, exegeza l-a situat pe Calinescu in siajul lui Iorga (in privinta epicizarii, a felului in care urmareste infiriparea si evolutia literaturii rom\u00e2ne in timp, includerea acesteia in \u201emarea\u201c istorie) si a lui Lovinescu (prin consimtirea la estetic in paguba culturalului), monograful simte nevoia zdruncinarii acestei perceptii, nu doar din motive speculative, dar, posibil, si dintr-un impuls de a-si inventa dificultati de infr\u00e2nt pentru a-si cuceri astfel, in exegeza, un teritoriu al sau, intr-un cuvint de a-si energiza o demonstratie care, in lipsa dopajului si momelii provocatoare, risca sa fie sortita unei eventuale si fatale hibernari, nu tocmai neobisnuita in iarna criticii noastre. Din fericire, teritoriul este deja cucerit, cu asupra de masura, dar uneori intr-un raspar cumva programatic si uneori nejustificat nimicitor. Asa se face ca \u201eIbraileanu ram\u00e2ne cel mai important precursor rom\u00e2n al lui G. Calinescu\u201c, \u201eadversar al esteticului\u201c, cum insusi autorul il considera cu vreo doua sute de pagini mai in amonte, al carui sociologism ram\u00e2ne \u201epunctul forte\u201c, cum acelasi autor apreciaza. E evidenta aici punerea in primejdie a principului estetic, oricum am lua-o, esential pentru criticul celei de-a cincea esente. Atunci, la fel de bine se poate spune ca adevaratul precursor al sau e Gherea, \u201efondatorul sau, daca nu, marele precursor al close-reading-ului rom\u00e2nesc\u201c. Tot asa de bine s-ar sustine ipoteza originii spontanee, direct din spuma marii. Demonstratia precursoratului lui Ibraileanu nu este prea convingatoare, dar se citeste cu deplina participare.
\nC\u00e2teva inadvertente
\nIntr-o privire sinoptica asupra criticii traditionale rom\u00e2nesti, A. Terian pare ca depl\u00e2nge normativitatea ei exercitata prin \u201eforta ordonatoare a metodei\u201c, aceasta fiind \u201ecvasi-generala inainte de Calinescu\u201c. Desigur ca asa fusese, de la Maiorescu incoace, nu se putea altfel intemeia o critica rom\u00e2neasca! Nu ridici casa fara temelie. Critica literara nu poate fi insa periodizata dupa principiul inainte de Calinescu (i. C.) sau d. C., aceasta n-ar oferi dec\u00e2t o perspectiva simplist teleologica, darwinista, asupra unor metode critice complementare ce au actionat si actioneaza intr-un fel de sincretism metodologic, fiecare din ele necesara, fiecare din ele galvanizanta pentru spatiul rom\u00e2nesc. E drept, critica normativa este totusi cea care a impus cadenta in mersul literaturii, a facut scoala, a \u201einventat\u201c mari scriitori in chiar timpul actiunii sale. Asta nu inseamna ca ar fi de rang neaparat superior tipului de critica profesat de Calinescu. Aceste tipuri se pot judeca mai degraba in termeni de complementaritate dec\u00e2t de concurentialitate. G. Calinescu nu este o etapa in evolutia speciilor criticii, o veriga din lant, ci un instrument nou, potrivit pentru acel moment al simfoniei, in orchestra judecatii de valoare. Accept\u00e2nd totusi viziunea evolutionista, sa ne intrebam ce anume aduce nou Calinescu? Ce opune el opresiunii \u201efortei ordonatoare a metodei\u201c? Nici mai mult nici mai putin dec\u00e2t close reading-ul, in opinia lui A. Terian. E iarasi mult spus ca dualismele junimismului si \u201egeneralismul\u201c lui Maiorescu ar fi \u201eexercitat o constr\u00e2ngere tiranica asupra dezvoltarii literaturii noastre\u201c; din aceasta \u201econstr\u00e2ngere\u201c, sa nu uitam, au iesit totusi Eminescu, Caragiale, Slavici! O alta forma de retardare, pe l\u00e2nga normativitate, este, pentru t\u00e2narul autor, ideologizarea actului critic, materializata in critica de directie, viz\u00e2ndu-l fara echivoc pe E. Lovinescu, dar si intreaga critica de p\u00e2na la\u2026 Calinescu: \u201eNu e suficient ca un critic sa imparta operele pe caprarii; el trebuie sa aiba si un \u201edeget de lumina\u201c care sa ne arate ca \u201epe-aici e drumul\u201c\u201e. In evidenta ironie se anticipeaza si desluseste parti pris-ul ce va insoti reconstructia calinesciana, binisor segregationista si anexionista, a cercetatorului. Si la toate acestea se mai adauga o pacoste \u2013 in viziunea sa \u2013 a criticii traditionale: istorismul cladit pe mitul progresului (evolutionist sau revolutionar). Mai in gluma, mai in serios, te si intrebi, la un moment dat, de ce toti acesti domni si-au pierdut vremea cu asemenea anacronisme si n-au trecut din prima la close reading! Sau, de ce nu, direct la deconstructivism, dar, fireste, dispens\u00e2ndu-se, pe c\u00e2t se poate, de \u201eforta ordonatoare a metodei\u201c!<\/p>\n
Daca insa critica traditionala pacatuieste prin terorismul ideologizarii, a metodei, normei si directiei, spre sf\u00e2rsitul studiului, c\u00e2teva sute de pagini mai la vale, procesul de polarizare ideologica in functie de doctrine si metode a c\u00e2mpului literar ii apare t\u00e2narului monograf drept semn de \u201enormalizare\u201c. Mai mult, normalizarea se lasa asteptata si dupa ’89, \u201ec\u00e2nd o asemenea polarizare int\u00e2rzie sa se produca.\u201c Ceea ce ne lipseste inca este \u201eo polarizare ideologica (dar nu una pur politica, ci una cu aplicare in spatiul literaturii) si, mai ales, o polarizare metodologica\u201c, ceea ce reprezinta \u201eo carenta a criticii noastre\u201c. Cum ar veni, ce pentru critica traditionala era ciuma, pentru cea actuala ar fi muma. Dar n-am avea altceva de facut dec\u00e2t sa imprumutam de la \u201eantici\u201c acea odioasa \u201eforta ordonatoare a metodei\u201c si penuria metodologica ar disparea. Am lua de la cei vechi, caracterizati, cum se vede, de un exces de metoda, si am da la cei mai tineri, aflati la str\u00e2mtoare. Un fel de haiducie literara ar rezolva lucrurile. Las\u00e2nd gluma la o parte insa, punerea in aceeasi ecuatie a metodei (in exces sau in nevoie) cu presupusa superioritate a citirii sub lupa, folosirea ca argument a ideii de close reading in contrast cu aspectul metodologic, provine dintr-o opozitie falsa, de aceeasi sorginte cu cea imputata lui Crohmalniceanu. Poate fi opus close reading tipurilor de critica \u201ede directie\u201c, foiletonistica, universitara? Aparte conflictul dintre, pe de o parte, vocatia lui Terian, preponderent normativa, aplecata catre teorie si conceptualizare si, de cealalta parte, substanta inefabila a ceea ce gresit se numeste \u201eimpresionism\u201c calinescian. O postura in contre-emploi. Asa se face ca autorul, desi depl\u00e2nge lipsa de polarizare metodologica in critica noastra, totusi, cu scopul nobil de a-si servi eroul monografiei, ajunge sa glorifice o modalitate critica (close reading), in detrimentul metodei in sine. Cele doua nu se exclud insa, din simplul motiv ca provin din paradigme diferite.
\nLovinescu vs. Calinescu:
\nmeciul secolului
\nEpisodul cel mai palpitant, dar si mai vulnerabil, \u201epunctul cheie\u201c al lucrarii, dupa spusele criticului cu iz de premeditare, este insa, de departe, \u201econfruntarea\u201c, cum era de asteptat cr\u00e2ncena, dintre E. Lovinescu si Calinescu. Aici, de fapt, intram in plin razboi. Dupa ce autorul indeplineste o Haka ritualica de intimidare intelectuala (maniera utilizarii rezervei documentare e delectanta prin finetea manipularii si deopotriva prin ritmul de film politist), porneste ofensiva finala. Evidentierea calitatilor precum si aspectelor subrede ale celor doua sisteme critice e ca un joc de goluri si plinuri. Asta daca subrezeniile sunt chiar subrede si il crezi pe A. Terian pe cuv\u00e2nt, puterea sa de persuasiune fiind remarcabila; at\u00e2ta doar ca jocul de goluri si plinuri este afurisit de reversibil si oric\u00e2nd unul poate deveni celalalt, fireste, printr-o pledoarie inversa si subtila precum a lui A. T. Bunaoara \u201ecomplexul Calinescu\u201c se poate transforma iute in \u201ecomplexul Lovinescu\u201c. De aici incolo, cele doua sisteme critice se tin intr-o inclestare epopeica, de viata si de moarte, p\u00e2na la capatul demonstratiei. Noroc ca suntem avertizati, prin tehnicile de amorsare, cu cine tine Terian, altfel tensiunea ne-ar ucide. Rivali in viata, cei doi mari critici sunt, iata, sortiti de-a pururea rivalitatii exegetice. Int\u00e2i de toate sunt asezate in formatie toate piesele dintre care, din interbelic p\u00e2na azi, s-au forjat zdravene clisee critice, si tocmai pe forta lor apoftegmatica se bazeaza, cu abilitate de arte martiale, monograful: revizuirile, in toate aspectele lor (de la vulgarizarea autorevizuirii la denuntul inconsecventei judecatii de valoare) si incapacitatea de a prevedea durabilitatea operei lui Caragiale. Aici se cuvine o paranteza. Tocmai capacitatea de revizuire pe fata face ca seful \u201eSburatorului\u201c sa-si repare nedreptatea, si o face raspicat, testamentar. Din pacate ori textul acesta e cvasi necunoscut, ori cititorii specializati au trecut cu usuratate sau obtuzitate peste autocorectia lovinesciana. Este regretabil ca in continuare se reitereaza automat, fara unda de dubiu, ideea de nedreptate facuta dramaturgului. Se cuvine asadar, astazi, sa tinem cont totusi de ultima valorizare lovinesciana, singura de luat in seama, dat fiind caracterul ei testamentar, aceea din volumul al doilea la \u201eT. Maiorescu si contemporanii lui\u201c (Casa Scoalelor, 1944, p. 212). Afirm\u00e2nd valoarea efemera a \u201eElectoralelor\u201c si \u201eCopiilor de pe natura\u201c, ale lui I. Negruzzi, Lovinescu le opune opera lui Caragiale: \u201ePentru a intepeni, \u00abElectoralele\u00bb lui n-au mai asteptat insa schimbarea moravurilor politice, pe c\u00e2nd \u00abScrisoarea pierduta\u00bb traeste si astazi. Trainicia, durata, nu sta asa dar, in materie ci in tratarea ei; altfel e fram\u00e2ntata pasta vremelnicului in \u00abScrisoarea pierduta\u00bb sau in \u00abMomente\u00bb si altfel in \u00abCopiile\u00bb lui \u00abde pe natura\u00bb. Sap\u00e2nd mult mai ad\u00e2nc, Caragiale a dat o expresie de arta, unica, materialului vulgar si trecator\u2026\u201c Sa nu mai vorbim de concizia sobra si patetismul retinut din vorbele: \u201eintre cei patru pilastri (Eminescu, Creanga, Cosbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului rom\u00e2nesc se intinde reteaua unei intregi literaturi reprezentative: departe de a pasi in pragul Europei cu m\u00e2inile goale, pasim nu numai cu posibilitatile unui suflet original, si ca fond si ca forma, ci si cu afirmatii categorice, solidare intre ele, dar diferentiate in cromatica literaturii noastre\u201c. Mai limpede de at\u00e2t nu se poate.
\nO alta bomba cu fragmentare: Lovinescu se face vinovat de a-si fi \u201e\u00absculptat\u00bb propria \u00abmasca\u00bb\u201c. Si nu oricum, ci \u201eIntr-o proportie mai mare dec\u00e2t oricare altul dintre criticii nostri, autorul \u00abMemoriilor\u00bb si-a construit propria imagine in jurul unui imperativ \u00abmoral\u00bb. Eticismul e o trouvaille pe care Lovinescu o afiseaza inca din 1909\u2026\u201c Mai mult, \u201ein volumul secund al \u00abIstoriei literaturii rom\u00e2ne contemporane\u00bb (\u00abEvolutia criticei literare\u00bb, 1926), \u00abmoralitatea\u00bb \u2013 sau, mai mai bine zis, absenta ei \u2013 devine unul dintre principiile forte in judecarea si declasarea rivalilor\u2026\u201c acuz\u00e2ndu-i ca \u201eactioneaza in \u00abcaste organizate\u00bb\u201c. Apoi, in \u201eMutatia valorilor estetice\u201c acesta afirma, pasamite \u201esententios ca \u201eelementul esential al autoritatii (critice) e de natura pur morala, iar publicul simte de-a dreptul daca critica este o functie a carierei, a ascensiunii sociale, a \u00abcombinatiilor\u00bb ori expresia sincera si independenta fie a unui imperativ artistic, fie numai a unei constiinti ce vrea sa se lamureasca pe sine\u201c. Si ca \u201einadecvarea\u201c lovinesciana sa fie desav\u00e2rsita, acesta se foloseste de \u201eMemorii\u201c pentru a se rafui cu \u201ecompetitorii sau indezirabilii\u201c.
\nAdevarul critic insa, cu at\u00e2t mai abitir cel metacritic, nu se poate bizui doar pe scheme normative sau genuflexiuni estetice. Daca imoralitatea poetului sau prozatorului nu patrunde in opera dec\u00e2t in forma distilata estetic, asupra criticului planeaza in mod natural suspiciunea rafuielii, tranzactionalitatii, parvenirii. Si pe buna dreptate, pentru ca, spre deosebire de poeti si prozatori, actiunea criticului face si desface ierarhii din care el insusi face si-si face parte. E de aceea absolut necesar sa-si dovedeasca buna credinta prin consecventa si curaj in a rezista presiunilor \u201ecastelor organizate\u201c, iar adevarata imunitate nu se dob\u00e2ndeste dec\u00e2t prin moralitate. Componenta morala a actului critic nu este doar una facultativa, ci e coloana lui vertebrala. Daca te uiti in jur, la moravurile criticii literare contemporane, buna parte alcatuita pe gasti si monopoluri chitite pe vointa de putere, pe carierism, acum mai mult dec\u00e2t oric\u00e2nd, ideea morala se recomanda in prim plan, ca singura solutie de asanare, altfel \u201ecompetenta critica\u201c la care va face referire autorul nostru, nu doar ar fi pe deplin neputincioasa, dar chiar ar disparea. Unde mai pui ticalosia grasa si delatiunea de rit nou, postcomunist, la care se dedau unii reprezentanti ai tagmei scriitoricesti! C\u00e2t despre rafuiala cu \u201ecompetitorii si indezirabilii\u201c in memorii, cu ce este aceasta mai imorala dec\u00e2t rafuiala din cogeamite istorii literare? Macar moralitatea lui Lovinescu \u2013 privilegiul posteritatii \u2013 este deja dovedita prin opera. Indiscutabil, metacritica face casa buna cu moralitatea ca singur garant al credibilitatii si pasaport al deontologiei care, in privinta artistului absolut nu conteaza, in cea a criticului in schimb, este obligatorie. Credibilitatea merge foarte str\u00e2ns cu deontologia, ele fac\u00e2nd temeiul competentei. Sustine A. Terian ca \u201e\u00abmoralitatea\u00bb ajunge sa se dizolve fara rest in competenta critica in sensul mai larg al termenului: nu doar ca nu exista nicio modalitate de a distinge \u00abimoralitatea\u00bb de simpla incompetenta, dar nici nu are rost sa ne batem capul cu asa ceva, de vreme ce oricum singura virtute a unui critic ram\u00e2ne aceea de a comenta bine operele literare, indiferent de pre-judecatile \u00abomenesti\u00bb care s-ar ascunde in spatele judecatilor sale\u201c. Sa zicem ca asa e, totusi, simpla incompetenta se poate lesne distinge de imoralitate. Ne-am fi putut insusi, poate, aceasta profesiune de credinta a amoralitatii actului critic, daca si A. T. si-ar fi asumat-o, dovedind dezinteres pentru aspectul moral, referindu-se strict la competenta critica lovinesciana. Apoi, \u201ea comenta bine operele literare\u201c tine de forma, uneori frivola, nu de continutul actului critic. Splendoarea autarhica e un invelis ce tine mai cur\u00e2nd de pavoazarea actiunii critice.
\nDesfasurarea \u201eostilitatilor\u201c este g\u00e2ndita, cum spuneam, dupa principiile romanului politist si tactica suspansului. Procedeul e cel al \u201eocultarii\u201c finalului, astfel inc\u00e2t criminalul sa nu fie descoperit de cititor dec\u00e2t cu voia autorului. Fireste, lucrul presupune o retorica specifica. Astfel, catre finalul \u201econfruntarii\u201c, autorul conchide cu naduf jucat, care transmite subliminal necesitatea unei justitii autoinscenate de tipul \u201en-am avut incotro, probele m-au obligat sa recunosc faptasul\u201c: \u201enu este deloc usor sa alegem intre Lovinescu si Calinescu. Si oricum, alegerea noastra (oricare ar fi ea) nu ar avea de ce sa se transforme intr-o optiune exclusiva. In definitiv, Lovinescu si Calinescu sunt nu doar alternative sau modele complementare, ci si dovezi indenegabile ale celui mai inalt nivel pe care l-a atins critica rom\u00e2neasca in prima jumatate a secolului trecut\u201c. Doar ca unele sunt mai indenegabile dec\u00e2t altele. Chiar asa, de ce sa \u201ealegem\u201c, de ce o \u201eoptiune exclusiva\u201c? Simplu. Fiindca \u201edovezile sunt indenegabile si modelele sunt complementare tocmai prin faptul ca ele sunt diferite.\u201c Si pentru ca \u201ecritica de interpretare a lui G. Calinescu e superioara criticii de incadrare a lui E. Lovinescu: era firesc sa se int\u00e2mple astfel, dat fiind ca G. Calinescu vine in critica noastra dupa E. Lovinescu\u201c. Lasam la o parte faptul ca nu se intelege de ce critica de incadrare ar fi inferioara celei de interpretare, de ce n-ar fi ambele perpetuu necesare si chiar confluente. Mergem insa pe linia acestui rationament, astfel devine mai mult dec\u00e2t logic si evident faptul ca Laslo Alexandru ii este superior lui Calinescu fiindca nu face critica de incadrare si vine dupa Calinescu. Pentru superioritatea lui G. C. cu adevarat hotar\u00e2toare insa e \u201emaniera de inscriere a propriului sistem in istoria criticii noastre literare\u201c. Maniera nu ne este precizata, deducem doar ca e descrisa pe parcursul intregii carti, totusi suntem convocati sa credem fara a cerceta, un adevar de necombatut: \u201etrebuie spus ca G. Calinescu ii este, in ansamblu, superior lui Lovinescu: nu doar ca modul sau de a concepe critica literara este mai evoluat dec\u00e2t acela al rivalului sau, dar si erorile sale sunt mai mici; sau, in orice caz, mai justificabile in context\u201c. Cum sa-l combati dec\u00e2t ripost\u00e2nd: ba, nu!? N-avem insa stiinta sa fi aparut vreun aparat de masurat erorile critice, cu at\u00e2t mai putin un justificoscop. Figurile retorice, \u201eindenegabil\u201c, \u201etrebuie spus\u201c, \u201ein orice caz\u201c, prin invocare ritualica, sunt marturia manierei superioare \u201ede inscriere a propriului sistem in istoria criticii literare\u201c. Ele inlocuiesc, la nevoie, argumentele. Astfel ca, in urma concluziei, accepti totul ca pe o fatalitate, daca esti mai slab de inger: \u201eprin noutatile pe care le-a adus in raport cu precursorii sai, prin actiunea lui in contextul epocii noastre interbelice si, nu in ultimul r\u00e2nd, prin impactul pe care s\u2026t l-a avut asupra posteritatii, G. Calinescu ram\u00e2ne cel mai important critic al literaturii rom\u00e2ne\u201c. O singura nedumerire: trec\u00e2nd peste faptul ca aceleasi argumente pot fi intoarse taman pe dos, adica in favoarea lui Lovinescu, nu se prea intelege daca, dupa Calinescu, se mai poate ingadui sa apara in literatura rom\u00e2na un \u201ecel mai important critic al literaturii rom\u00e2ne\u201c, locul nefiind, cum se vede, vacant. Sau se poate conta pe o pensionare anticipata? Ce facem apoi cu ceilalti \u201ecei mai importanti critici\u201c?!
\nSi, daca tot veni vorba de posteritate, aflam, cu amuzament, in fraza de inceput al capitolului imediat urmator, ca \u201eAdevarata posteritate critica a lui G. Calinescu incepe abia dupa moartea sa\u201c! Fidel optiunii de mai sus, tabloul posteritatii critice a lui Calinescu se desfasoara in aceeasi maniera, cu buni si rai. Tusele sunt energice, detaliile vibrante. Ca sa nu ne pierdem in amanunte, despre posteritatea esentiala a marelui critic, dupa spusele lui N. Manolescu, \u201eunicul nostru critic literar care a avut geniu\u201c, carora le \u201ecorespunde la milimetru o judecata a lui Eugen Simion: \u201eIn literatura rom\u00e2na (dintre critici) numai G. Calinescu a avut geniu\u201c.
\nA. Terian avanseaza ipoteza ca \u201es-ar fi putut ca maestrul insusi sa fi vazut in cei doi discipoli ceva din aceasta facultate miraculoasa, dat fiind ca, cu putin timp inaintea mortii, autorul \u00abVietii lui Mihai Eminescu\u00bb si-a marturisit, pe cale orala, increderea in fortele celor doi potentiali succesori\u201c. Dincolo de gratia supozitiei testamentare \u201epe cale orala\u201c si de meritul incontestabil al celor doi importanti critici, se pare ca revenim de unde am pornit. Incerc\u00e2nd sa spulbere cliseul criticii artiste, si reusind sa demonstreze cu mare acuratete existenta unui sistem critic calinescian coerent, monograful ne readuce in fata aceleiasi invariante: componenta creatoare, \u201egeniala\u201c a actului critic. Combat\u00e2nd mitul \u201ecriticului creator\u201c, al celei de-a cincea esente, ideea artisticitatii e data afara pe usa ca sa intre pe fereastra. Instabilitatea judecatii e consecinta alegerii unei mize imposibile, c\u00e2ta vreme creativitatea calinesciana este punctul forte, amprenta \u2013 vrem, nu vrem \u2013 irepetabila a scrisului calinescian. Argumentul creativitatii ar fi trebuit luat ca aliat, nicidecum ca inamic in, de altfel, categorica si definitiv demonstrata existenta a unui sistem critic flexibil articulat.
\nCel mai bun lucru scris despre G. Calinescu p\u00e2na azi
\nExcelent este capitolul despre realismul socialist, nu at\u00e2t ca etapa de creatie c\u00e2t ca \u201eideal succesiv\u201c. Este pentru prima oara c\u00e2nd, in critica rom\u00e2neasca, se abordeaza cu seriozitate si fara patima acest aspect delicat al scrisului calinescian, si asta cu un simt al masurii ce inlatura fara pas absolut orice interferenta deformatoare. Un tur de forta remarcabil si un act de extrema salubrizare a receptarii marelui critic. Examenul este intreprins cu echilibru si face ordine categorica, in haosul si m\u00e2zga intrebuintarii ca pretext a cazului sau, in diverse ciorovaieli politice triviale si iacobinisme rudimentare. Ii datoram celui mai recent exeget o restituire fara cusur, saturata documentar, onesta.
\nSe pot spune inca multe lucruri despre monografia \u201eG. Calinescu\u201c, mult prea multe ca sa incapa aici, majoritatea bune, desi rezervele cordiale ocupa o buna parte din spatiul acestui articol; proportia acestora da insa masura de gradul incandescent de incitatie, de tensiunea provocarii intelectuale pe care o atinge aceasta lucrare de exceptie. Indiferent daca, punctual, impartasim sau nu opiniile lui A. Terian, in totalitatea demersului, monografia este cel mai bun lucru ce s-a putut scrie despre G. Calinescu p\u00e2na acum. Erudita fara parada, minutios documentata, ager condusa prin hatisul de dificultati pe care le presupune o astfel de abordare, ea se impartaseste dintr-o valoare vehementa, categorica, spectaculoasa. Daca mai pui inteligenta critica iesita din comun a autorului, poti fi sigur ca, daca A. Terian si-ar propune o monografie Lovinescu, atunci cu siguranta ca il va scoate, cu argumente la fel de abile si credibile, pe acesta campion. Pentru ca, in fond, am\u00e2ndoi sunt, fiecare in felul sau campioni, alaturi de altii, si fiecare din ei l-ar merita din plin pe Andrei Terian drept exeget. Cartea da seama despre statura incandescenta a reconstructiei calinesciene, incep\u00e2nd cu articularea sistemului critic si sf\u00e2rsind cu analiza stralucita a potentialului transnational al actiunii critice a autorului \u201eIstoriei literaturii rom\u00e2ne\u2026\u201c. Spiritul polemic, temperamentul critic ironic-pasional si solidaritatea asumata pe fata cu eroul monografiei imprima lucrarii un ritm alegru, si fac ca densitatea ideatica a ambitioasei constructii critice sa poata fi concurata doar de agerimea si tinuta demonstratiei. In A. Terian critica si istoria literara rom\u00e2neasca si-a gasit un constructor de mare calibru pentru lucrarile de larga portanta. Si fiindca, desigur, nu se va opri aici, orice viitoare aparitie va fi un eveniment. Cu adevarat captivanta aceasta monografie, cel mai stralucit si mai incitant debut critic, de la G. Calinescu incoace.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Pe c\u00e2t este de adevarat ca temperamentul lui G. Calinescu a fost unul instabil, fluctuant, capricios, pe at\u00e2t este de fals ca in seama lui sa fie pusa receptarea postuma a criticului. Aceasta nu este doar firesc fluctuanta, cu scaderi si cresteri de interes si perspective normal schimbatoare pe axa timpului, ci e una mortificata,… Cite\u0219te mai mult »G. Calinescu si a cincea esenta<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1943,30],"class_list":["post-2389","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-critica-literara-romaneasca","tag-g-calinescu"],"views":3785,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2389","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2389"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2389\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2389"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2389"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2389"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}