{"id":2372,"date":"2010-04-22T09:54:46","date_gmt":"2010-04-22T07:54:46","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2372"},"modified":"2010-04-22T09:57:07","modified_gmt":"2010-04-22T07:57:07","slug":"gabriela-negreanu-%e2%80%93-totul-sau-nimic","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/gabriela-negreanu-%e2%80%93-totul-sau-nimic\/","title":{"rendered":"Gabriela Negreanu \u2013 totul sau nimic"},"content":{"rendered":"

Addenda la Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane<\/strong><\/p>\n

Gabriela Negreanu s-a nascut la 6 iulie 1947 la Bucuresti. A urmat liceul la Botosani si Calarasi. In 1970 a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Rom\u00e2na a Facultatii din Bucuresti. Timp de cincisprezece ani (intre 1970 si 1985) a fost redactor la Editura Albatros. A incetat din viata la 22 octombrie 1995 la Bucuresti si a fost inmorm\u00e2ntata la Cimitirul Straulesti II.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

N-am inteles-o niciodata pe Gabriela Negreanu, ca om. Desi am fost colegi de facultate si prieteni, desi am lucrat ani la r\u00e2nd in aceeasi cladire sumbra, Casa Sc\u00e2nteii, desi am ajuns sa polemizam, adica sa ducem sinceritatea p\u00e2na la paroxism, n-am comunicat niciodata cu adevarat cu ea. Avea exigente pe care nu le putea indeplini nimeni si care ma intimidau. Iar daca totusi incercam sa ma ridic la inaltimea aspiratiilor ei morale sau literare, declara brusc ca vrea de la oameni cu totul altceva, de exemplu sa zboare sau sa calatoreasca in alte epoci.
\nAm cunoscut-o inca din 1965, la Bucuresti. Din cauza ei era sa ratez examenul de admitere la facultate. Asteptam sa intru la proba orala si deodata, pe hol, si-a facut aparitia o fata frumoasa \u2013 bruneta, cu ochii albastri si cu o expresie de fiinta in veci nesupusa \u2013 care, dupa un schimb de replici conventionale (de unde esti? ce-ai facut la \u201escris\u201c etc.), m-a angajat intr-o discutie despre Fichte (de care nici macar nu auzisem). Avea acest obicei, sa ridice vertiginos si sfidator miza oricarei discutii. Era ca matca unui stup de albine care se inalta foarte sus in vazduh pentru a constata daca se gaseste vreun tr\u00e2ntor capabil sa se tina dupa ea. Tot discut\u00e2nd, n-am auzit c\u00e2nd am fost chemat sa intru la examen si am fost dat absent. Noroc ca tatal meu, prezent acolo si mai atent dec\u00e2t mine, m-a gasit urgent si i-a convins pe examinatori sa ma scuze.
\nExaminarea se facea in ordine alfabetica. Dupa mine, cu S, a intrat Gabriela, cu V (pe atunci, fiind inca nemaritata, se numea Vasilache) si s-a prezentat stralucit. Am devenit am\u00e2ndoi deodata studenti ai Facultatii de Limba si Literatura Rom\u00e2na si intre noi s-a legat o prietenie literara trainica, dar si furtunoasa. Gabrielei ii placeau alcoolurile lirice tari, voia mereu de la cuvinte ceva nemaivazut si nemaiauzit. In prezenta ei ma simteam iremediabil un Sancho Panza, in timp ce pe ea o vedeam ca pe un Don Quijote feminin pierz\u00e2ndu-se undeva in zari calare pe un cal de h\u00e2rtie.
\nEra si multa poza in atitudinea ei. Avea o inclinatie spre bravada. Dar gesturile teatrale nu erau doar teatrale: exprimau strident dorinta nerealizabila de altceva, disperarea, dispretul fata de somnolenta semenilor.
\nEra din Calarasi si imi povestea ca trecea Dunarea inot, prin locuri periculoase, pe unde nici barbatii cei mai curajosi nu se incumetau sa treaca. N-am crezut-o. Si ca sa ma convinga, numai ca sa ma convinga, a spart cu pumnul (ne aflam pe strada) vitrina imensa a unei farmacii. Cioburile s-au revarsat pe trotuar cu un huruit asurzitor, s-a adunat lume, farmacistii au luat-o ostatica pe Gabriela, iar ea, cu m\u00e2na siroind de s\u00e2nge, ma intreba obsesiv daca in sf\u00e2rsit o cred.
\nAsemenea gesturi ma speriau, nu le priveam cu superioritatea stupida a unui om \u201eechilibrat\u201c si nici acum nu le privesc asa, dar pur si simplu ma simteam depasit de situatie. Gabriela nu era prietena, pe atunci, numai cu mine, ci si cu Doina Bujor, George Arion, Dorel Cristea si multi altii. Eu nu pot vorbi insa in numele lor, nu stiu cum si-o reprezentau ei, povestesc numai ce-a ramas in amintirea mea.
\nTin minte ca o data, la Inviere, m-a obligat sa ma sui impreuna cu ea in clopotnita Mitropoliei ca sa auzim de aproape dangatul clopotelor. Si l-am auzit indeaproape: eu inspaim\u00e2ntat, cu degetele in urechi, convins ca o sa-mi plesneasca timpanele, ea extaziata, ca sub influenta unui drog.
\nStia si sa se joace, dar o facea cu gravitate. Intr-o buna zi, la facultate in pauza dintre doua cursuri, ajutata si de alte fete, s-a apucat sa ma fardeze si sa ma imbrace cu o haina de blana si cu o caciulita adecvata si a executat totul cu at\u00e2ta seriozitate inc\u00e2t la sf\u00e2rsit aratam ca o cucoana gigantica. C\u00e2nd a intrat sa-si tina cursul Romul Munteanu, n-am reusit sa ma demachiez repede…
\nIn anul doi de facultate am fost exclus din UTC intr-o sedinta publica (nu mai conteaza acum din ce cauza) si, in opozitie cu numerosii mei acuzatori improvizati, Gabriela mi-a luat (inutil) apararea. Apoi a fost pedepsita pentru acest gest de curaj. Parca o vad si o aud tin\u00e2ndu-si discursul. Pentru ca un discurs a fost, un discurs incendiar. Tinuta intelectuala ii dadea Gabrielei autoritate, complex\u00e2ndu-i pe tovarasii de la prezidiu.
\nDupa terminarea facultatii, Gabriela a lucrat multi ani la Editura Albatros. Se stie ca a facut lucruri bune acolo, ca a sustinut o literatura inteligenta si nonconformista, ca a devenit treptat unul dintre cei mai stimati editori ai tarii. Pe vremea aceea, insa, eu ma g\u00e2ndeam la ea nu numai cu admiratie, ci si cu compatimire. Arata ca o fiinta captiva. Era palida si nervoasa, se inraia din cauza presiunilor carora incerca sa le reziste. Lung si chinuitor a fost dresajul Gabrielei nu numai pentru Gabriela, ci si pentru dresorii de la Consiliul Culturii si de la \u201epartid\u201c si nici nu s-a incheiat cu rezultatele scontate.
\nGabriela era sf\u00e2siata intre simtul datoriei \u2013 voia sa fie o sotie desav\u00e2rsita, o mama desav\u00e2rsita, o salariata desav\u00e2rsita \u2013 si dorinta ei innascuta de libertate si aventura. Nazuia in continuare sa ajunga la mari inaltimi, acolo unde inca n-a ajuns nimeni, chiar si c\u00e2nd bratele ii erau trase in jos de sacose cu alimente obtinute cu greu. Tinea sa-si pastreze locul in editura (pe care, de altfel, p\u00e2na la urma l-a pierdut), sa ram\u00e2na o persoana respectabila in sensul conventional al cuv\u00e2ntului, dar tinea in acelasi timp sa fie ea insasi, sa nu se supuna unor reguli care deveneau de la o zi la alta mai prostesti si mai gretoase.
\nCred ca atunci s-a rupt ceva in sufletul ei.
\nGabriela Negreanu a fost interesata inca din facultate de Paul Val\u00e9ry din care si-a facut p\u00e2na la urma un model. O fascina gradul inalt de intelectualizare al textelor lui (cel putin asa declara), dar si mai mult conta pentru ea \u2013 cred \u2013 seninatatea acelor texte, care ii provoca o sf\u00e2sietoare nostalgie. A publicat destul de frecvent poezii si eseuri. Poeziile ei nu m-au cucerit niciodata, mi se parea ca poeta este prea voluntara in raport cu cititorul, ca il biciuieste cu neologisme repros\u00e2ndu-i implicit o presupusa lene a g\u00e2ndirii. Dar nu puteam sa nu observ ca tot ceea ce scria Gabriela, si poezii, si eseuri, se remarca printr-o inteligenta violenta, prin generarea unui fel de electricitate lingvistica, printr-un elitism declarat si sfidator, cu efect tonic pentru cititorul masochist.
\nMai mult dec\u00e2t orice mi-au placut raspunsurile date de ea la o rubrica de \u201ePosta redactiei\u201c sustinuta la un moment dat in Luceafarul. Gabriela Negreanu ii convoca pe toti corespondentii la o competitie pretinz\u00e2nd eforturi supraomenesti, infernala, parca isi propusese pur si simplu sa scoata sufletul din ei. Iar bietii corespondenti, unii dintre ei cu o pregatire precara, acceptau provocarea, atrasi tocmai de aceasta exigenta nemiloasa. Eram sigur, citind acele raspunsuri competente si intransigente, formulate lapidar, si usturatoare ca o taietura de brici, ca si eu, care aveam de bine, de rau, un statut de profesionist al scrisului, as fi cazut la examenul saptam\u00e2nal din Luceafarul.
\nGabriela devenise ciudata. C\u00e2nd ma int\u00e2lneam cu ea imi vorbea de o organizatie secreta care ii furase textele si i le valorifica in tari indepartate sau despre existentele ei anterioare, pe care pretindea ca si le aminteste. In momente cu totul nepotrivite (de exemplu la o aniversare a absolvirii facultatii, in prezenta mai multora dintre fostii nostri colegi) acuza asistenta ca traieste mediocru si ca ar fi mai bine sa-si puna capat zilelor dec\u00e2t sa se scufunde in continuare in proza vietii.
\nNu stiu ce-a facut Gabriela dupa Revolutie. M-am instrainat de ea (desi o consideram si o consider in continuare un fel de ruda de s\u00e2nge). Auzeam din c\u00e2nd in c\u00e2nd zgomotul de explozie al c\u00e2te unui articol publicat de ea (de pilda articolul in care condamna la scena deschisa, in termeni energici, cu o mobilizare intelectuala demna de o cauza mai buna, un pretins imperialism al francofoniei) si simteam o str\u00e2ngere de inima. Ii vedeam, in imaginatie, s\u00e2nger\u00e2nd pumnul cu care spargea vitrine de data aceasta abstracte. O si int\u00e2lneam uneori, cu totul int\u00e2mplator si fugitiv. Ne straduiam am\u00e2ndoi, silnic, sa simulam comunicarea, ca sa evitam o cearta interminabila si istovitoare. In ultima vreme se ingrasase si mi-era ingrozitor de mila de ea, mai mila dec\u00e2t de mine, care stiu ce inseamna sa fii gras. Gabriela cea de altadata era parca intemnitata intr-o Gabriela mare si greoaie. Ii mai recunosteam numai privirea.
\nPentru ca in cele din urma Gabriela sa se sinucida, arunc\u00e2ndu-se de la etajul noua al blocului in care locuia… Ar fi fals, ar fi exact in stilul repudiat de Gabriela, sa sustin acum ca ea a lasat in urma o opera, ca autoarea a disparut, dar ne-au ramas cartile ei etc. etc. Tragedia consta tocmai in faptul ca Gabriela nu a reusit sa-si construiasca un monument mai rezistent dec\u00e2t bronzul. Ea este unul dintre martirii ideii de creatie. S-a sacrificat fara sa obtina nimic in schimb. Ne-a fost extraordinar de folositoare, tuturor, si tot noi o vom uita, nerecunoscatori. A intretinut, cu o intensitate dusa p\u00e2na la paroxism, p\u00e2na aproape de nebunie, dorinta de a atinge absolutul si ar fi meritat poate mai mult ca oricine sa-l atinga. C\u00e2nd ma g\u00e2ndesc la Gabriela incep sa-i urasc pe autorii talentati, doar talentati, care produc capodopere fara sa aspire dramatic la asa ceva. Gabriela a trait viata unui mare scriitor si nu va avea postumitatea unui mare scriitor.
\nSi nici macar nu poate, acum, sa ma contrazica! Ce n-as da sa ma mai poata contrazice! Ce fericit as fi sa-i mai aud replicile, oric\u00e2t de taioase, si sa ma recunosc invins!
\n*
\nIi recitesc cartile, pentru ca intentionez sa-i dedic un capitol in editia a II-a a Istoriei literaturii rom\u00e2ne contemporane, la care lucrez in prezent:
\nPaul Val\u00e9ry si modelul Leonardo, eseu, Bucuresti, Ed. Albatros, col. \u201eContemporanul nostru\u201c, 1978, Decorul si prezenta, versuri, Bucuresti, Ed. Cartea Rom\u00e2neasca, 1979, Elegii pentru sufletul inflorit, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1981, Mototol-Rostogol, roman in prozoversuri, pentru copii, Bucuresti, Ed. Ion Creanga, 1981, Jurnal\/ Eul peregrin, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1984, Partea omului, versuri, Bucuresti, Ed. Cartea Rom\u00e2neasca, 1987, Incinte, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1988, Viziune cu logofagi, versuri, Constanta, Ed. Pontica, 1994, Memoria unui creier, versuri si reflectii, Bucuresti, Ed. Fiat Lux, 1995, Noaptea initiatilor, versuri, Bucuresti, Ed. Albatros, 1995 (prezentare pe ultima coperta de Gh. Grigurcu).
\nVersurile tot nu ma entuziasmeaza. Mi se par emotionante doar acele momente in care poezia face atingere cu viata de fiecare zi a autoarei, dar nici ele nu tin de marea literatura. Sunt doar insemnarile de jurnal ale unei fiinte superioare, nerabdatoare sa-si exprime dezgustul fata de tot ceea ce o inconjoara si lipsita de solicitudine fata de virtualul cititor. Refuzul clovneriei, al clovneriei care face parte, in fond, din conditia insasi de artist, nu o avantajeaza pe Gabriela Negreanu. Ea nu scrie pentru cititor, ci impotriva lui, consider\u00e2ndu-l la fel de prozaic ca toti oamenii fara destin.\u00a0 Ea nu incearca sa-l cucereasca pe Celalalt, nu il curteaza, nu cocheteaza cu el, ci ii vorbeste scurt si suierator, ca unei fiinte netrebnice.
\nTrebuie sa o evoci pe autoare, sa-i reconstitui fie si pentru c\u00e2teva clipe existenta, si sa o si iubesti putin, ca sa treci peste atitudinea ei distanta si sa te induiosezi. Iat-o pe Gabriela Negreanu captiva in spatiul unei edituri:
\n\u201eMitologia \u00abbiroului\u00bb\u201c, \u2013 incinta\/ aceea ridicola in care se sufoca\/ misterul. tu at\u00e2rni\/\/ de cupola de vata imateriala\/ a papadiei\/ antenele craniului tau\/ sunt ciulite (nu\/ te intrerupe!) semnalul\/\/ acus se anunta \u2013 \/ intre timp\/ a sunat telefonul, fapturile\/ le vezi cum se agita-n penumbra in jurul (dar\/\/ ce mai conteaza), ceva geme\/ in tine, o spaima, o\/\/ convulsie: Rasuna\/\/ o orga\/ din toate boltile risipite.\u201c (Ratarea poemului, din vol. Incinte)
\nIat-o in locuinta sa de la etajul noua (de unde se va arunca la patruzeci si opt de ani):
\n\u201eCineva striga\/ in strada:\/\/ ai crede ca se int\u00e2mpla o crima,\/ cineva este supus agresiunii\/ asupra cuiva se exercita violenta\/ ca asupra porcului la taiat.\/\/ Si chiar asa se si indeparteaza,\/ urletele:\/ mecanice, aproape egale,\/ ca un strict semnal de injunghiere\/ din ce in ce mai stins\/\/ in timp ce \u00abumanul\u00bb s-a refugiat\/ in: voci,\/ bufnituri,\/ tramvaie si autobuze\/\/ ori in aceasta indiferenta cu care\/ de la etajul al noualea\/ eu insami le consemnez.\u201c (De la etajul al noualea, idem)
\nIat-o in mijlocul familiei:
\n\u201eAm scris un poem,\/ cel mai important poem\/ din viata mea.\/ Stoarsa sunt acum de puteri, carnea\/ imi tremura,\/ parul\/ imperceptibil si halucinant\/ mi-a albit.\/ As vrea sa-mi pun capul undeva, sa pl\u00e2ng\/ ori sa-adorm. Fiul meu spune, cu un mic\/ regret (eu abia inteleg): Prietena mea\/ este mult mai t\u00e2nara, mai\/ frumoasa\/ Sotul meu g\u00e2ndeste: la televizor\/ crainicele sunt mai\/ volubile. Si, in genere, se exprima\/\/ mult mai cursiv.\u201c (In genere, ibidem)
\nC\u00e2nd poezia pierde legatura cu existenta cotidiana, se depersonalizeaza, pare scrisa nu la computer, ci de un computer:
\n\u201eLuminiscenta\/ saturare\/ sublimare\/ purificare\/\/ canale concurente\/\/ emisii rosii verzi\/ amoniac\/ azot\/ excitoni\/\/ viata\/\/ concentratii de proba\u201c (Diapozitiv, din vol. Viziune cu logofagi).
\nGabriela Negreanu ar fi fost o stralucita eseista daca ar fi consacrat mai mult timp genului. Cartea despre Paul Val\u00e9ry este remarcabila, dar sufera de un anumit schematism si chiar de o anumita pretiozitate (a fost la origine o lucrare de licenta). In schimb, reflectiile din paginile 51-60 ale volumului Memoria unui creier (celelalte pagini cuprind versuri) nu prea au egal in noianul de literatura cu pretentii de filosofie de dupa 1989. Autoarea exprima, spectaculos, idei foarte greu de exprimat:
\n\u201eCe aptitudine hipertrofiata, ce monstruoasa capacitate de zamislire, de procreere, de multiplicare de eu-ri la infinit are acest ceva pe care l-am numit eu si care \u2013 e limpede \u2013 nu-si gaseste locul nicic\u00e2nd, in nici un segment de timp! Intre clipe ce viu trec prin fanta prezentului si luneca inapoia mea, refuzate.
\nRefuz\u00e2ndu-ma.\u201c;
\n\u201eEu-l pe care-l desemnez c\u00e2nd spun eu; pe care cred ca il am in posesie, dar de cele mai multe ori, in cea mai mare parte a timpului, nu il am in posesie \u2013 eu-l acesta este altceva dec\u00e2t mine?
\n\u201eCea mai mare parte a timpului\u201c \u2013 cui? \u2013 al meu sau al lui eu?
\nCe inseamna timpul meu?
\nTimpul in care acest corp al meu il poate retine pe eu? ori cel in care poate fi la dispozitia, in posesia lui eu?\u201c
\nCa si Wittgenstein, Gabriela Negreanu a incercat sa g\u00e2ndeasca g\u00e2ndirea.\u00a0\u00a0 \u00a0n<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Addenda la Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane Gabriela Negreanu s-a nascut la 6 iulie 1947 la Bucuresti. A urmat liceul la Botosani si Calarasi. In 1970 a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Rom\u00e2na a Facultatii din Bucuresti. Timp de cincisprezece ani (intre 1970 si 1985) a fost redactor la Editura Albatros. A incetat din viata… Cite\u0219te mai mult »Gabriela Negreanu \u2013 totul sau nimic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-2372","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":9861,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2372","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2372"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2372\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2372"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2372"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2372"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}