Incursiunile dirijorului Cristian Mandeal \u00een fosele teatrelor lirice au fost sporadice. \u00cemi amintesc de debutul pe scena bucuresteana cu un spectacol \u201eFalstaff\u201c, productie a Operei clujene, acum aproape treizeci de ani. Imediat a fost invitat pentru \u201eAida\u201c, la conducerea ansamblurilor Operei Nationale din Capitala. \u00cen anii ’90 si \u00een primul deceniu al secolului nostru, a dirijat \u201eStiffelio\u201c la Wiener Staatsoper si \u201eOedipe\u201c la Cagliari, la Bucuresti. Chiar daca am omis vreo prezenta, ram\u00e2ne foarte putin. \u00censa ori de c\u00e2te ori s-a apropiat de o partitura lirica, Mandeal si-a lasat amprenta-i inconfundabila de maiestrie. Faptul ca a preferat aproape \u00een exclusivitate repertoriul simfonic nu a \u00eensemnat ca g\u00e2ndurile ascunse nu i-au zburat catre opera, sunt convins. Toti marii dirijori abordeaza \u00een egala masura ambele teritorii.
\nRevenirea lui Cristian Mandeal la literatura lirica, \u00een contextul reluarii operei \u201eOlandezul zburator\u201c de Wagner pe scena din Splaiul Bucurestilor, a fost benefica pentru afisul teatrului, pentru instrumentisti si ansamblu \u00een general, pentru repertoriul propriu al sefului de orchestra. Talmacirea paginilor bardului de la Bayreuth i-a indus maestrului, \u00eentotdeauna, o stare de gratie. Nu pot sa uit un concert de prin anii ’80, la pupitrul Filarmonicii din Cluj-Napoca, \u00een care a interpretat \u201eMarsul funebru la moartea lui Siegfried\u201c din \u201eAmurgul zeilor\u201c. Efluvii sonore au inundat sala Ateneului, corzile au rascolit spiritele, alamurile au decupat taios spatiul, expresia a fost realmente sf\u00e2sietoare.
\nAm recunoscut si acum preocuparile dirijorului \u00een aceste directii si pot sa consemnez cu bucurie ca, la al treilea spectacol al seriei, singurul vazut de mine, orchestra Operei Nationale a aparut sub o alta fata, \u00eentr-o alta lumina. Nu pe de-a-ntregul, \u00eentruc\u00e2t minuni nu se pot face peste noapte. Dar rigoarea si echilibrul, creionarile de atmosfera, rafinamentele de lectura au guvernat. Cu totul aleator, dar memorabil, \u00eemi revin \u00een minte tristetea evocarilor din Uvertura si transparenta viorilor la introducerea Allegro moderato a ariei lui Daland, \u201eM\u00f6gst du, mein Kind\u201c din actul al II-lea. Sunt momente bune, sunt parte a solidelor c\u00e2stiguri care fac sa paleasca \u2013 la o prima si indulgenta aproximare \u2013, unele impreciziuni ale atacurilor, dar care nu pot estompa derapajele sistematice ale alamurilor. Dupa un \u00eenceput ferm si promitator, parca si-au propus sa urmeze deviza \u201eNiciun act fara un chix\u201c, incluz\u00e2nd aici chiar intonarea unui alt minidesen melodic \u00eentr-o interventie din actul al II-lea. Mare pacat! Cu toate aceste bemoluri, este evident ca prin bagheta lui Cristian Mandeal instrumentistii din Splai pot accede la o noua era. Au potential pe deplin valorificabil, demn de \u00eenalte performante artistice, sub conducere dirijorala exigenta.
\nAsa cum este ansamblul coral, pregatit de maestrul Stelian Olariu, impecabil de la \u00eenceput p\u00e2na la sf\u00e2rsit, \u00een interventiile matelotilor (\u201eMit gewitter und Sturm aus fernem Meer\u201c din actul prim si \u201eslagarul\u201c \u201eSteuermann! Lass die Wacht!\u201c din cel de-al treilea), ale torcatoarelor (\u201eSumm’ und brumm’, du gutes R\u00e4dchen\u201c, din actul secund). Duelul sonor dintre marinarii norvegieni si echipajul vasului fantoma \u00een actul ultim a fost \u00eentruc\u00e2tva neclar \u00een relevarea planurilor sonore, dar numai din cauza amplificarii \u2013 ce-i drept, obisnuit practicate \u2013, a celui din urma. Un dozaj mai precis g\u00e2ndit trebuie sa stea \u00een atentie, la urmatoarele spectacole.
\nDistributia… ah, distributia! Americanul Gary Simpson, \u00een rolul titular, s-a prezentat ca un c\u00e2ntaret cvasi-expirat. Deseori insonor si stins, practic \u201ediz\u00e2nd\u201c pasajele moi, afis\u00e2nd un \u201ewobbling\u201c accentuat \u00een cele de angajament de forta (folosesc termenul englez pe care-l \u00eentelege mai bine dec\u00e2t dezonoranta \u201ebataie\u201c a vocii, ce denota amplul balans al glasului), flasc \u00een atitudini, cu look de Boris Karloff \u00een Frankenstein (ma rog, este optiunea realizatorilor), baritonul s-a mobilizat abia \u00een final. Cunoaste stilul wagnerian, dar c\u00e2nd vocea nu mai raspunde, ce-i de facut? Doar sa-l evitam \u00een viitor, daca va mai fi invitat, ceea ce totusi nu cred, mein Gott!\u00a0\u00a0 \u00a0Tot destul de sters mi s-a parut basul Mihnea Lamatic, pierdut ca sonoritate \u00een finalul amintitei arii a lui Daland, dar cel putin s-a aratat posesorul unei voci mai proaspete dec\u00e2t a lui Simpson, cu intonatii placute.
\n\u00cen micul rol al C\u00e2rmaciului, t\u00e2narul Lucian Corchis a c\u00e2ntat bine, desi nota de Si bemol a c\u00e2ntecului \u201eMit Gewitter und Sturm aus fernem Meer\u201c putea fi mai sigura si fara opacitate. \u00centre personajele masculine, prezenta tenorului Marius Vlad Budoiu a fost o revelatie. \u00cen primul sau rol wagnerian, inteligent abordat, clujeanul a simtit derularea frazei, stilul atacurilor si al accentuarii. A trait partitura. Vocea \u00eei raspunde de minune pe scriitura deloc comoda. Erik este un precursor al marilor eroi si cu siguranta pe care o arata, Budoiu se poate g\u00e2ndi de pe acum la Siegmund, la Lohengrin, viz\u00e2nd \u00eenscrierea \u00een lista unor importanti Heldentenori rom\u00e2ni, pe care \u00eei asteptam de multa vreme.
\nSenta a fost Madeleine Pascu, soprana cu timbralitate rotunda, cu registru central bogat si consistent. Limitele au venit \u00een extremul acut, uneori inegal si prea liniar (\u00een duetul din actul al doilea cu Olandezul altern\u00e2nd sunetele bune de Si natural, dar si cele perfectibile), ca si \u00een cel grav, adesea pierdut \u00een tumultul orchestral. Poate si tempii foarte largi ai dirijorului au incomodat-o \u00een cunoscuta balada \u201eJohohoe!… Traft ihr das Schiff im Meere an\u201c, din actul secund. Acesti tempi relaxati, dedicati introspectiei si mai putin economiei dinamice a spectacolului, s-au facut remarcati si \u00een monologul Olandezului, \u201eDie Frist ist um\u201c, din primul act. Cu multa atentie, studiu ad\u00e2ncit si mici corectii, Madeleine Pascu poate deveni o Senta pe deplin valabila.
\nMary a fost t\u00e2nara Sidonia Nica, mezzosoprana cu voce agreabila.
\nProductia bucuresteana dateaza de circa un deceniu si se arata \u00een continuare interesanta, moderna si functionala. Regizoarea Beatrice Rancea, deopotriva semnatara a unei limitate, dar expresiv g\u00e2ndite miscari scenice si a unui lighting design cu proiectii si elemente de efect stroboscopic (daca rosul vasului damnat este usor citibil, nu acelasi lucru se poate spune despre codurile de\u00a0 verde si albastru), a mers pe o idee de mizanscena minimalista, bine sustinuta de decorurile simple, stilizate ale lui Helmut St\u00fcrmer. Viziunea a beneficiat de frumoasele costume ale cunoscutei creatoare Irina Schrotter.
\n\u201eOlandezul zburator\u201c la Opera Nationala, cu Cristian Mandeal la pupitru, ram\u00e2ne un spectacol de perspectiva si rezistenta al stagiunilor bucurestene, cu conditia \u00eengrijirii continue a distributiilor.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Incursiunile dirijorului Cristian Mandeal \u00een fosele teatrelor lirice au fost sporadice. \u00cemi amintesc de debutul pe scena bucuresteana cu un spectacol \u201eFalstaff\u201c, productie a Operei clujene, acum aproape treizeci de ani. Imediat a fost invitat pentru \u201eAida\u201c, la conducerea ansamblurilor Operei Nationale din Capitala. \u00cen anii ’90 si \u00een primul deceniu al secolului nostru, a… Cite\u0219te mai mult »Mult asteptata re\u00eent\u00e2lnire cu maestrul Cristian Mandeal<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[1892],"class_list":["post-2297","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-cristian-mandeal"],"views":2253,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2297","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2297"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2297\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2297"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2297"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2297"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}