{"id":2285,"date":"2010-04-14T21:00:17","date_gmt":"2010-04-14T19:00:17","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2285"},"modified":"2010-09-30T20:42:38","modified_gmt":"2010-09-30T18:42:38","slug":"mircea-martin-70","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/mircea-martin-70\/","title":{"rendered":"Mircea Martin 70"},"content":{"rendered":"

MIHAI IOVANEL<\/strong><\/p>\n

Omagiindu-l pe Mircea Martin la implinirea a 70 de ani, n-am sa respect eticheta in cel putin doua sensuri: nici eticheta-politetea care cere tam\u00e2ierea imperturbabila, nici eticheta-colectie de clisee lipite de personajul Mircea Martin.<\/strong><\/em>
\nRaportul sau cu practica si, mai mult, cu practicul este neobisnuit la un om al teoriei.
\nAproape toate sau chiar toate cartile lui Mircea Martin sunt produsul unor circumstante practice: \u201eGeneratie si creatie\u201c reflecta activitatea nu foarte lunga de cronicar literar, \u201eIdentificari\u201c str\u00e2nge mai mult medalioane ocazionale, alte carti (\u201eCritica si profunzime\u201c, \u201eDictiunea ideilor\u201c) sunt formate din diverse prefete \u2013 in principal la traduceri din critica europeana, in special de limba franceza, volumul despre G. Calinescu succede unei teze de doctorat. Chiar si cartea despre Fundoianu urmeaza unor prefete (B. Fundoianu, \u201ePoezii\u201c, Minerva, 1978 si \u201eImagini si carti\u201c, Minerva, 1980). Pe scurt, Mircea Martin are nevoie de o constr\u00e2ngere exterioara (solicitari editoriale sau publicistice), de \u201eprilejuri\u201c pentru a scrie.\u00a0 Sigur, se poate raspunde, si pe drept cuv\u00e2nt, ca circumstantialul e subordonat unui proiect intern al criticului. Dar contraargumentul vine alaturi: coerenta activitatii lui Mircea Martin e una (si nimeni nu o pune la indoiala), modul ei circumstantial de manifestare e altceva.
\nExplicatia acestui tip de productivitate prin declansare din exterior este mai complexa dec\u00e2t pare la prima vedere. Mircea Martin este un scriitor pretentios, foarte pretentios cu sine, dar, in aceeasi masura, sovaitor. Teoretizarea aproape obsesiva a cum-ului discursului (vezi postfata-manifest la \u201eDictiunea ideilor\u201c, dar si multe pagini din \u201eSingura critica\u201c si nu numai), a conditiilor de posibilitate, in regim normativ, a textului critic este c\u00e2t se poate de graitoare pentru aceasta dificultate a lui Mircea Martin de a se decide sa scrie. Insa canonul se face, nu se discuta\u00a0 i s-ar putea raspunde cinic prin vorba lui Manolescu, care a reflectat mai putin si a scris mai mult.
\nPe de alta parte, aceasta explicatie nu epuizeaza nici pe departe problema. Sa urmarim activitatea lui Mircea Martin dupa 89: ea poate fi descrisa prin construirea unor politici culturale. Mircea Martin a fost pe r\u00e2nd director la editura Univers, la editura Paralela 45, la revista \u201eCuv\u00e2ntul\u201c, consilier editorial la editura Art. In aceasta activitate, coroborata cu unele texte din \u201eSingura critica\u201c, sta cheia de lectura a lui Mircea Martin. Utopia lui critica este visul unei practici intense; este utopia unei actiuni germinative. Inainte de 89, cu exceptia catedrei, Mircea Martin nu a avut parte de suportul institutional pentru o astfel de actiune. Cronica literara, care era o institutie si un drept ce se dadea in cel putin aceeasi masura in care se c\u00e2stiga, a tinut-o putin timp (suficient insa pentru a caftani intr-o prima carte generatia 60); functii politice n-a avut, nici portofoliu editorial \u2013 deci celelalte doua institutii plauzibile n-au fost la indem\u00e2na. Dupa 89, practica utopiei a putut fi incercata efectiv. Mircea Martin a facut critica de directie institutionala cu rezultate adesea eminente: relev in primul r\u00e2nd etapa \u201eCuv\u00e2ntul\u201c, care sub conducerea sa a fost cea mai buna revista culturala postdecembrista si care, prin conferintele \u201eCuv\u00e2ntul\u201c, a oferit unul dintre putinele proiecte interdisciplinare rom\u00e2nesti cu bataie larga.
\nSi totusi. Ce i se poate reprosa lui Mircea Martin e ca nu si-a gestionat mai bine utopia: ca nu si-a gestionat-o mai bine in sens egoist, pentru ca altfel, c\u00e2t a fost omeneste posibil, Mircea Martin a facut ce trebuia si ce voia sa faca.
\nSpre deoseobire de modele nonevolutive (Raicu) sau involutive (Manolescu) oferite de peisajul criticii rom\u00e2nesti, in cazul lui Martin se poate vorbi in mod real de o evolutie nu at\u00e2t calitativa, c\u00e2t paradigmatica. E vorba de evolutia de la autismul estetic (cum il numea un critic avizat) manifestat in \u201eGeneratie si creatie\u201c la lectura socio-ideologico-culturala realizata (aproape neverosimil) in \u201eSingura critica\u201c (capitolul despre Manolescu) si continuata stralucit dupa 89, intr-o cercetare asupra contextelor literaturii rom\u00e2ne inceputa in revista \u201e22\u201c sau in conferintele \u201eCuv\u00e2ntul\u201c (o amintesc in mod deosebit pe aceea despre \u201eJurnalul de la Paltinis\u201c si dublul joc purtat in c\u00e2mpul literaturii \u2013 respingerea de plano a acestuia si legitimarea in spatiul lui) etc. Ca sa-l citez pe Andrei Terian \u2013 din interviul alaturat cu Mircea Martin \u2013, schimbarea s-a facut \u201edinspre imanenta catre transcendenta textului, in special catre mecanismele ideologice sau institutionale care determina fenomenul literar.\u201c Toate aceste lucrari au fost seminale. Dar prea putine. Mircea Martin a ratat cantitatea. In cadrul proiectului sau personal, naratiunea evolutiei s-a produs, dar aceasta evolutie, bine reflectata la nivel esential, nu are o suficienta reflectare in masa de texte pe care Mircea Martin ar fi putut sa le scrie, dar nu le-a scris.
\nCalitatile sale stralucite fac cu totul regretabila aceasta insuficienta; din fericire, nu si definitiva. V\u00e2rsta de 70 de ani, dincolo de confetti si retrospective festive altfel pe deplin meritate, trebuie sa duca la innodarea in carti a unor vechi proiecte pe care Mircea Martin si le datoreaza in primul r\u00e2nd siesi.
\n***
\nPe Mircea Martin l-am vazut prima oara prin 1998, la un colocviu comparatist organizat de NEC. Sala de conferinte era destul de incarcata. Martin statea intr-un fotoliu undeva in dreapta vorbitorilor, in afara c\u00e2mpului lor vizual. Impresia lasata de profesor era, franc spus, aceea a unui om care doarme sau motaie, cu acea expresie pioasa arborata adesea in cadrul unor prelectiuni academice lungite fara masura. Ei bine, impresia era in acest caz falsa. La sf\u00e2rsitul comunicarilor, Mircea Martin a luat cuv\u00e2ntul si a tinut un speech sclipitor, in care ridica la un alt nivel comunicarile, despic\u00e2ndu-le la nuanta, desi \u201edormise\u201c.
\nProfesorul e inalt si slab, elegant fara a fi prea formal vestimentar. Fata uscativa pare contrasa intr-un nas proeminent ce nu ocupa insa prim-planul figurii. Acest rol il joaca expresia, disputata intre o morga foarte sobra, care nelinisteste, si un z\u00e2mbet fermecator, care nu scurtcircuiteza totusi distanta (desi o ajusteaza). Ca vorbitor, Mircea Martin pare un comunicator dificil, aflat intr-o expectativa care, in functie de\u00a0 circumstante, pare fie strategica, fie naturala. Seminariile incep greu. Profesorul introduce in subiect, uneori citind de pe foaie, un text redactat in stilul sau livresc-elegant. Prelectiunea aceasta inaugurala nu epuizeaza orarul, deoarece seminariile sunt g\u00e2ndite (spre deosebire de cursurile propriu-zise, pe care eu nu le-am mai prins) ca un atelier\/work-in-progress. Profesorul incepe discutia. Intrebarile sunt puse cu unele pauze, care uneori inlocuiesc secventa finala a intrebarii. Formularea lor adauga un plus continutului: studentul e provocat sa infereze g\u00e2ndul profesorului, desi uneori e greu sa-ti dai seama cam care ar fi acesta. Uneori se tace zeci de secunde \u2013 care in context par mult mai lungi. Cu Martin e greu sa te afli in vorba; in prezenta lui vorbele c\u00e2ntaresc mai greu si c\u00e2nd spui ceva semnezi pentru ce ai spus. E unul dintre rarii profesori care produc g\u00e2ndire live.<\/p>\n

Mircea Martin si sinonimia absenta a criticii<\/strong><\/p>\n

OANA FOTACHE<\/strong><\/p>\n

Daca parcurgem volumele de critica si teorie a criticii publicate de Mircea Martin intre 1969 si 1986 si revenim apoi asupra celui de debut, \u201eGeneratie si creatie\u201c, nu putem sa nu observam claritatea programului critic si existenta constiintei teoretice inca de la inceput. Evolutia ulterioara a criticului s-a desfasurat in sensul dezvoltarii si precizarii acestui program. \u201eAvertismentul\u201c care deschide prima carte aproape ca ar putea figura, cu pasajele-cheie, si in cele urmatoare: \u201eNu inteleg actul critic altfel dec\u00e2t ca participare, ca \u00abexperienta\u00bb. Critica e una, indiferent de pretexte, si identitatea ei o da efortul interpretativ. Pentru mine acesta presupune o incercare de identificare infinit repetata. Tinta oricarei exegeze trebuie sa fie aceea de a int\u00e2lni constiinta unei opere (nu pe cea a autorului) si de a-i reda (sau atribui) o coerenta semnificativa\u201c (\u201eGeneratie si creatie\u201c, 1969, p. 5-6).
\nAvem aici c\u00e2teva dintre temele criticii lui Mircea Martin: consecventa demersului de identificare (\u201esingura critica\u201c), fidelitatea fata de opera, cheia fenomenologica de lectura (ideea unei constiinte \u2013 a textului, nu a autorului, precum la G. Poulet). Li se vor adauga cerinta organicitatii si a totalitatii interpretarii critice.
\nSuntem avertizati ca programul acestei critici trebuie cautat in exegeze. Intr-adevar, dar nu in aceeasi masura pretutindeni. Unele concentreaza mai multa \u201eprezenta\u201c a criticului, daca putem spune asa: de pilda, primul text, cel despre Nichita Stanescu (\u201e11 elegii\u201c). Sub \u201eputerea sopereit de a supune\u201c, critica se traieste pe sine ca act de fidelitate fericita; aceasta, pentru ca temele operei consuna cu propriile sale teme. Ideea esentiala a \u201eElegiilor\u201c ar fi cea a \u201eunitatisit exemplare, organice si cosmice\u201c (op. cit., p. 12) a lumii, idee urmarita pas cu pas, poem cu poem. \u201eAventura spirituala\u201c a cartii vizeaza cunoasterea realului prin identificare. La fel si aventura criticii, doar ca obiectul e altul. \u201eLa identitatea profunda a lumii nu se poate ajunge dec\u00e2t prin identificare, si aceasta identificare nu e altceva dec\u00e2t pierderea propriei identitati\u201c (ibid., p. 14): constructia chiasmatica surprinde miscarea spiritului nichitastanescian si deopotriva pe cea a spiritului critic. Aici, ca si in alte volume (\u201eOul si sfera\u201c, \u201eObiecte cosmice\u201c), se infatiseaza privirii analitice un cogito poetic neexperiential, de ordin intelectual; el este purtatorul unei \u201esuferinte abstracte\u201c caracteristice. Nu e greu sa observam ca si discursul critic se defineste printr-un pathos sublimat, fapt remarcat de I.V. Serban (care nota despre aceasta carte ca tradeaza \u201eo pasiune inteligenta, care impune exuberantei un cadru auster si demersului logic o temperatura fierbinte\u201c, in \u201eSeminarii de teorie literara\u201c, 2001,
\np. 110) si de Virgil Podoaba (care, intr-un alt context, delimita \u201esecventa aprinsa\u201c ca figura a criticii lui Mircea Martin).
\nInt\u00e2lnirea cu lirica lui Cezar Baltag are loc intr-o zodie tematica. Criticul contempla imaginarul ardent al poemelor (din vol. \u201eMonada\u201c), care cheama o psihanaliza a focului. Inspiratia critica este aici bachelardiana, dar si blanchotiana (cf. \u201eLucrurile incep sa semnifice singure, cuvintele insesi sa g\u00e2ndeasca, poezia pare scrisa de o fiinta abstracta, de un eu fara nume\u201c, \u201eGeneratie si creatie\u201c, p. 27). (De altfel, intreaga carte are un motto din Blanchot). In comentariile despre Marin Sorescu (citit in cheie textualista) si Ioan Alexandru (pentru care poezia inseamna o sansa de \u201edezvinovatire\u201c) se incearca o psihologie a creatiei. \u201eMetoda\u201c se pliaza obiectului, astfel inc\u00e2t exegeza insista asupra naturii paradoxale, oximoronice a artei poetice soresciene, sau gliseaza spre analiza mitica in cazul lui Ioan Alexandru. Exemplele pot fi inmultite pentru a proba coerenta volumului, surprinzatoare la o culegere de cronici. (O intrebare se ridica in urma lecturii: daca nu cumva critica de identificare e afina, ca tip de sensibilitate si postulate axiologice, modernismului literar.)
\n\u201eCritica si profunzime\u201c (1974) este o carte de teorie a criticii urmarita in c\u00e2teva din instantele ei semnificative. Autorul analizeaza, in studii ample, conceptia despre critica a unor mari critici francezi, de la Sainte-Beuve la Marcel Raymond si Ga\u00ebtan Picon. Titlul face ecou la volumul lui Jean-Pierre Richard din 1955 (\u201ePoezie si profunzime\u201c), cu precizarea ca profunzimea pe care o are in vedere Martin e a spiritului, nu a inconstientului. Se detaseaza din ansamblu studiul dedicat lui Marcel Raymond \u2013 modelul lui Mircea Martin in critica. Elementele de forta ale g\u00e2ndirii critice raymondiene, al carei traseu e reconstituit cu grija, sunt conceptia integratoare, viziunea organica asupra istoriei literare, coerenta demersului. Pe aceste coordonate se produce int\u00e2lnirea dintre proiectul critic al lui M. Raymond si cel al discipolului sau. Aceleasi elemente vor fi selectate si la G. Calinescu (v. \u201eG. Calinescu si \u00abcomplexele\u00bb literaturii rom\u00e2ne\u201c, 1981), unde intra in alcatuirea perspectivei calinesciene asupra traditiei literare nationale.
\nO fraza care sintetizeaza miscarea criticii raymondiene pare a functiona drept reper pentru aplicatiile viitoare: \u201eAsa cum creatorul tinde cu toate fortele spre identificarea cu cosmosul, cititorul trebuie sa tinda catre o identificare totala cu opera\u201c (\u201eCritica si profunzime\u201c, 1974, p. 120). Textele despre T. Vianu (in posteritatea caruia a fost situat criticul) sau G. Bogza incluse in volumul \u201eIdentificari\u201c (1977) le releva unitatea operei, obtinuta printr-un efort ordonator si integrator. La Geo Bogza, identificarea cu lumea se realizeaza prin constiinta de minunare. Daca efectul de omogenitate al analizelor e opera criticului sau rezultatul unei selectii atente a autorilor, s-ar putea descoperi numai in urma unei cercetari mai amanuntite.
\nUn moment important in cristalizarea cu alura definitiva a conceptiei critice a lui Mircea Martin il reprezinta \u201eDictiunea ideilor\u201c (1981). Tema cartii, inscrisa in eseurile ce o compun, dar si explicitata in \u201ediscursurile de escorta\u201c (introducerea, postfata), este conditia scriiturii teoretice, mai exact raportul intre idee si expresia ei intr-o asemenea scriere. \u201eDictiunea\u201c desemneaza latura asa-zis formala a textului teoretic; \u201eca si artistul, g\u00e2nditorul e in cautarea unui \u00abcum\u00bb\u201c, afirma Mircea Martin (p. 94). Am scris \u201eformala\u201c, dar, de fapt, ar fi mai potrivit aici termenul \u201erematica\u201c, folosit de G\u00e9rard Genette in \u201eFictiune si dictiune\u201c (1991). Iata si explicatia lui Genette, care opune doua criterii in definirea literaritatii: unul tematic (manifestat in fictiune) si altul rematic (caracteristic dictiunii): \u201eimprumut in mod foarte liber din lingvistica termenul de rem\u00e1 pentru a desemna, in opozitie cu tema unui discurs, discursul considerat in sine (un titlu precum \u201eMici poeme in proza\u201c este rematic pentru ca specifica nu obiectul acestei culegeri, ca \u00abSpleenul Parisului\u00bb, ci oarecum culegerea insasi: nu ceea ce spune ea, ci ceea ce este)\u201c; \u201eRematic este, in acceptiunea mea, mai larg dec\u00e2t formal, pentru ca \u00abforma\u00bb (…) nu este dec\u00e2t un aspect al fiintei textului\u201c (op. cit., trad. rom. Univers, 1994, p. 107). In viziunea lui Mircea Martin, cu care Genette se int\u00e2lneste astfel intr-o \u201esincronitate aeriana\u201c, stilul si ideile sunt indisociabile in orice critica (veritabila). Marca unei personalitati o da tocmai modul in care se angajeaza cu intreaga fiinta in ceea ce spune \/ g\u00e2ndeste, si se defineste (exista, traieste) prin asta. \u201eNu ma intereseaza numai ideile in sine, dar si felul in care ele sunt traite de o personalitate anume \u2013 care se si formuleaza prin intermediul lor\u201c (\u201eDictiunea ideilor\u201c, 1981, p. 6), marturiseste criticul, evoc\u00e2nd \u201eideile traite\u201c ale lui Vianu. Necesitatea acestei implicari existentiale, inteleasa drept conditie a criticii, va fi lamurita in paginile de final (\u201eDictiunea ideilor, un manifest in loc de postfata\u201c). Un titlu din \u201eIdentificari\u201c exprima, cred, foarte exact aceasta ars critica: \u201eimposibila gratuitate\u201c.
\nConsecinta fireasca, pentru critica, este ca ajunge sa impartaseasca statutul scriiturii literare. \u201eCritica int\u00e2lneste literatura prin ambitia si calitatea inconfundabila a unei scriituri\u201c, \u201eanticipa\u201c autorul in \u201eCritica si profunzime\u201c (1974, p. 168). Dar cum arata acest \u201estil al ideii\u201c? El s-ar caracteriza prin \u201epregnanta formularii\u201c (\u201eDictiunea ideilor\u201c, p. 92); \u201eprin darul (…) expresiei irepetabile si memorabile\u201c (ibid., p. 196); prin \u201ecapacitatea de adecvare si de expresie, de adecvare a expresiei\u201c (p. 197). (Devine limpede ca doar o critica de identificare ar putea sa implineasca aceasta conditie!) Sa vedem, pentru ilustrare, paginile despre Marcel Raymond din acelasi volum (\u201eDincolo de adevarul pozitivist\u201c, cu referire la prima carte a acestuia, prea putin cunoscuta \u2013 teza despre Ronsard). Aici, \u201eteza\u201c pe care si-o propune Martin este revelarea tonului propriu al criticului genevez deja in \u201eInfluenta lui Ronsard asupra poeziei franceze\u201c, studiu istoric si comparatist cu puternice aparente pozitiviste. Strategia sa consta in a ne face martori la precizarea ideilor in limbaj, la dificultatile nuantarii; caci, sa nu ne inselam, impresia de simultaneitate a ideii cu expresia e de fapt \u2013 ca si in literatura! \u2013 rezultatul unui travaliu meditativ si stilistic: \u201edaca autorul le transcende uneori scadrele traditionale ale lucrarii, n.n.t este numai (sau tocmai) din nevoia de probitate\u201c (ibid., p. 68); \u201epozitivismul este adus la limita adevarurilor sale sau, mai degraba, la adevarul limitelor sale\u201c (ibid.); \u201eautorul face sa se int\u00e2lneasca intentia demonstrativa (…) cu un fel de v\u00e2natoare \u2013 era sa zic braconaj \u2013 al frumusetilor artistice\u201c (p. 71) s.a.m.d. Clarificarea se face cumulativ, nu prin excludere. Acest sau urmat de modalizatori pare a fi un veritabil etimon spiritual, simbolul unei critici disjunctive, care c\u00e2ntareste indelung toate optiunile p\u00e2na sa se pronunte. Criticul, nemultumit de prima solutie, pe care o suspecteaza de facilitate, alege cuvintele cu extrema atentie, pune in scena un intreg ceremonial al spunerii, revine, adauga, masoara din nou justetea frazei. Parantezele, liniile de pauza, care de obicei indica pasaje suplimentare (in dublul sens derridean) in economia discursului, nu pot fi scoase. O rasturnare de topica precum cea din al doilea citat de mai sus nu are nimic gratuit, ci creeaza sentimentul de implacabil. De aici, dificultatea lecturii, remarcata adesea. In ciuda gratiei incontestabile, o asemenea scriitura respinge programatic lizibilitatea (cf. op. cit., p. 200-1) si invita cititorul la o lectura lenta si atenta, care int\u00e2rzie pe fiecare fraza. Iata inca un exemplu caracteristic \u2013 pentru stil si viziune critica deopotriva \u2013, din \u201eIntroducere in opera lui B. Fundoianu\u201c, 1984: \u201ePuterea criticii sta, dupa mine, in intelegere si in interpretare, in largimea intelegerii si profunzimea interpretarii\u201c, p. 253. (In stilul lui Mircea Martin trebuie sa observam predilectia pentru simetria binara, paralelismele gramaticale ce amintesc de principiul jakobsonian al echivalentei.) In fine, sintagma sub care am asezat aceste pagini este intru totul probata de explicatiile din manifestul care incheie volumul: \u201eExpresia care adera la idee nu e si nu trebuie sa fie un privilegiu al poeziei, al literaturii. Criticul cauta si el in serie sinonimica, asemeni poetului (…). Limbajul critic tinde la r\u00e2ndul lui sa aboleasca sinonimia.\u201c (\u201eDictiunea ideilor\u201c, p. 199).
\nIn continuitatea logica si psihologica a acestei profesiuni de credinta se situeaza ciclul despre \u201eSingura critica\u201c, din volumul omonim (1986). Cele trei eseuri (\u201eCritica singura\u201c, \u201eSingura critica\u201c, \u201eSingura critica\u201c), in care criticul isi ingaduie un joc al articularii (al dictiunii), vizeaza o coerenta ce se construieste din trei momente. Se porneste de la apararea criticii in sens lovinescian, pentru a vorbi apoi despre functia ei sociala, de afirmare a libertatii de opinie si a culturii libere, si a incheia cu o diagnoza a institutiei criticii rom\u00e2nesti in perioada contemporana. Intereseaza, in aceasta parte finala, pozitia criticului in privinta unor probleme frecvent dezbatute: statutul cronicii literare, ecoul rom\u00e2nesc al metodelor critice moderne, subiectivitate vs. obiectivitate in critica. Definirea criticii ca intelegere, intr-un paragraf sintetic cu valoare de manifest (deseori reluat in comentariile asupra lui Mircea Martin), ilustreaza inca o data principiul identificarii la care adera criticul: \u201eCred ca un critic ar trebui sa inteleaga si ceea ce nu iubeste; dupa cum ar trebui sa se apropie cu iubire de ceea ce nu intelege: sa incerce sa inteleaga si ceea ce la inceput n-a inteles, sa depaseasca momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetranta. (…) Intelegerea, deci, ca putere de supunere la obiect, ca proba de plasticitate spirituala, ca sfidare a inchistarii si suficientei, ca semn ca dialogul exista si comunicarea \u2013 comuniunea chiar \u2013 sunt posibile\u201c (1986, p. 80).
\nCum se raporteaza aceasta critica la metodologiile domeniului? Mai degraba sceptic fata de tendintele de hipertehnicizare a discursului, nu le respinge insa din principiu, ci le recunoaste caracterul inovator in plan teoretic, subordon\u00e2ndu-le totodata personalitatii criticului care le foloseste. Asadar, \u201econflictul\u201c intre perspectiva traditionala si cea moderna in critica se consuma, de fapt, \u201eintre critici fara preocupari metodologice si metodologi care nu sunt critici\u201c (1986, p. 252). Mircea Martin reface, in felul acesta, situarea criticii de identificare la distanta at\u00e2t de aplicarea stricta a unei metode, c\u00e2t si de impresionismul nerational, pur intuitiv.
\nDupa 1990, preocuparile criticului s-au extins in sensul unui atentii sporite acordata contextului social si istoric al operei, prin studii de sociologia culturii si istoria ideilor \u2013 domenii de cercetare (re)integrate, in ultimii ani, in zona de interes a teoriei literare rom\u00e2nesti.<\/p>\n

Personajul asteptat<\/strong><\/p>\n

ALEX. STEFANESCU<\/strong><\/p>\n

In unele piese de teatru, pe parcursul primului act, se vorbeste despre un personaj care nu se afla inca pe scena. Se creeaza astfel, in r\u00e2ndul publicului, o asteptare si o curiozitate care fac ca aparitia lui in actul al doilea sa constituie un eveniment. Acest statut de \u201epersonaj asteptat\u201c l-a avut de c\u00e2nd era t\u00e2nar si continua sa-l aiba si azi in viata literara profesorul universitar si criticul literar Mircea Martin.
\nEl se pronunta rar asupra problemelor literaturii rom\u00e2ne contemporane, dar (tocmai de aceea) interventiile sale atrag atentia si au ecou. Cartea sa \u201eG. Calinescu si complexele literaturii rom\u00e2ne\u201c, 1981, cazuta ca un meteorit in spatiul nostru literar, intr-un moment de supraestimare propagandistica a realizarilor literaturii rom\u00e2ne, a suscitat un larg interes si a generat discutii animate.
\nMircea Martin este un lider de opinie in general absent din viata publica. Dar niciodata uitat. Lumea asteapta mereu sa afle si versiunea sa in legatura cu ce se int\u00e2mpla in literatura rom\u00e2na. Nu vom sti niciodata daca aceste am\u00e2nari tin de comoditatea unui barbat rasfatat sau reprezinta o tehnica de pregatire psihologica a publicului, in scopul obtinerii unui maximum de atentie. Cert este ca metoda functioneaza si \u201eabsentul\u201c se bucura de autoritate profesionala si morala. Contribuie la aceasta si sobrietatea sa, grija de a nu face \u2013 in rarele cazuri c\u00e2nd intervine in discutie \u2013 afirmatii hazardate. Inalt si subtire, exsanguu, cu ochi de un verde-gri ocrotiti de ochelari si cu un nas ascutit, bun pentru adulmecare, criticul ni se infatiseaza ca un specialist in literatura, care poate spune cu precizie c\u00e2te carate are un text.
\nCu mare int\u00e2rziere s-a aflat ce rol important a jucat Mircea Martin in formarea si afirmarea tinerilor din asa-numita generatie \u201enouazeci\u201c, in calitatea sa de conducator al Cenaclului \u201eUniversitas\u201c. S-a tot vorbit, un an, doi, douazeci despre \u201eCenaclul de luni\u201c, a fost adus in repetate r\u00e2nduri in prim-plan, prin diverse evocari, cenaclul \u201eJunimea\u201c (versiunea din deceniile sapte si opt ale secolului douazeci), ca sa nu mai vorbim de gruparea de mare anvergura de la Cluj, \u201eEchinox\u201c, careia i s-au consacrat sute de articole si c\u00e2teva monografii. Dar despre \u201eUniversitas\u201c exista doar ideea, difuza, ca… va veni vremea sa se discute si despre importanta sa.
\nVremea a venit in… 2008, la 25 de ani de la infiintare, c\u00e2nd a aparut volumul (de 568 de pagini format mare) \u201eA fost odata un cenaclu…\u201c
\nSchit\u00e2nd un istoric al cenaclului, Mircea Martin parodiaza cu finete o formula folosita de junimistii lui din secolul nouasprezece:
\n\u201eInceputurile Cenaclului \u00abUniversitas\u00bb nu se pierd in negura vremurilor. Prima int\u00e2lnire anuntata \u00aboficial\u00bb (prin mici afise puse la Facultatile de Filologie si Filosofie) a avut loc in a doua vineri din luna aprilie a anului 1983.\u201c
\nCenaclul a fost frecventat de tineri autori dintre care multi au devenit ulterior cunoscuti. Este interesant de compus un \u201eportrait en miettes\u201c al profesorului folosind extrase din evocarile lor:
\nHoria G\u00e2rbea: \u201eEu personal ii sunt recunoscator pentru impartialitate.\u201c;
\nLucian Vasilescu: \u201eMircea Martin si-a sumat rolul de capitan al corabiei \u2013 a botezat-o \u00abUniversitas\u00bb si a pornit a-si pierde din timpul vietii sale fac\u00e2nd exercitii de abordaj cu un echipaj de ratati. Echipajul era compus exclusiv din voluntari al caror singur vis era sa fie ratatii de lux ai literaturii rom\u00e2ne. Ca sa fii un ratat autentic, trebuie sa ai ce rata \u2013 astfel g\u00e2ndeau matelotii si se straduiau din rasputeri sa rateze, saptam\u00e2na de saptam\u00e2na, cu fiecare sedinta de cenaclu, c\u00e2t mai mult.\u201c;
\nGeorge Arun: \u201eProfesorul Mircea Martin, conducatorul Cenaclului \u00abUniversitas\u00bb, vorbea de fiecare data ultimul. Pe un ton scazut, egal, intr-o liniste religioasa care se instap\u00e2nea odata cu tabietul profesorului de a-si drege glasul.\u201c;
\nDoina Tudorovici: \u201eDl Mircea Martin este un om foarte fin, poate prea fin, prea scrupulos pentru o lume at\u00e2t de agresiva! Am simtit-o atunci c\u00e2nd am iesit tr\u00e2ntind usile si, ulterior, c\u00e2nd tot domnia sa (…) m-a indemnat sa ma intorc la cenaclu.\u201c;
\nAnca Mizumschi: \u201eCine tacea la Martin? Pai, de obicei Martin insusi, precum si multi dintre cei executati, eu imi aduc aminte doar de executia celor cu valoare indubitabila ca Galatanu si Ioan Es. Pop.\u201c; \u201eMartin vorbea intotdeauna la sf\u00e2rsit, cu tact si eleganta. daca victima fusese prea intens mursecata in opinia lui, punea lucrurile la loc cu un soi de normalitate neostentativa, daca, dimpotriva, fusese o sedinta cu prea multe prietenii literare afisate, le mai ajusta din poignet.\u201c;
\nMihail Galatanu: \u201eMartin nu intervenea niciodata peste noi, dec\u00e2t daca trebuia. Nu tinea, absolut deloc, sa-si impuna punctul de vedere \u2013 si-l amintea cu discretie vanitoasa, dar fara atributele exterioare ale autoritatii.\u201c;
\nFevronia Novac: \u201eCenaclul \u00abUniversitas\u00bb era deosebit de eterogen. Participau la el scriitori si critici literari de toate v\u00e2rstele, cu diverse gusturi literare si cunostinte in materie de literatura. \u00abUniversitas\u00bb nu a incercat niciodata sa fie o scoala literara. Desi conducatorul cenaclului, domnul profesor Mircea Martin, era un teoretician literar si critic dintre cei mai importanti, el nu a impus o directie cenaclului, respect\u00e2nd diversitatea lui.\u201c;
\nTraian Ungureanu: \u201eSpre deosebire de teribilistii magnetici si de academicii de plasament, Mircea Martin nu a convertit si nu a promovat. Seductia lui Mircea Martin a fost, pur si simplu, promisiunea implinita a educatiei. Stiu ca exact aceasta fanta luminoasa a strabatut seminariile si cursurile Profesorului si tocmai aceasta exceptie de la regulile vremurilor literar-istorice a atras.\u201c;
\nRazvan Petrescu: \u201eNe-am int\u00e2lnit, era primavara si-n loc de sentinta prevazuta sin legatura cu un text trimis de Razvan Petrescu lui Mircea Martin printr-un intermediar, n.n.t am auzit fara sa inteleg imediat cele mai surprinzatoare cuvinte pe care le poate auzi un vag aspirant la imortalizare prin tipografiere. Era un om inalt, slab, cu pauze derutante in discurs, elegant ca si-acum, cu un cuv\u00e2nt, discret, cu nasul lung, sobru si oarecum melancolic de nu cumva o fi fost vorba de un fel de inacceptare resemnata a lumii. Mi-a spus sec, cu mina judecatorului care te condamna pentru binele tau si-al omenirii, scot\u00e2nd din mapa o povestire, ca n-a mai citit ceva asemanator. Ca ii placuse. Dupa ce-am inghitit surpriza lipita de marul lui Adam in care tocmai trasese Wilhelm Tell, m-am pregatit sa ma clatin de fericire dar nu mi-a dat ragaz, pentru ca profesorul a incheiat propun\u00e2ndu-mi sa-mi introduca doua, maximum trei texte intr-un volum colectiv de proza scurta ce urma sa apara la Cartea Rom\u00e2neasca.\u201c
\nAceste citate, remarcabile prin expresivitate (evocarea lui Razvan Petrescu fiind chiar antologica), se completeaza reciproc. Observam, printre altele, ca Mircea Martin practica si la Cenaclul \u201eUniversitas\u201c tehnica am\u00e2narii, prin care crea, in r\u00e2ndurile asistentei, o asteptare favorabila receptarii opiniilor sale.
\nLa cei saptezeci de ani ai sai impliniti de cur\u00e2nd Mircea Martin este in continuare \u201epersonajul asteptat\u201c. Nu avem indoiala ca \u2013 in ritmul sau de cometa Halley \u2013 isi va face la un moment dat din nou aparitia in spatiul literaturii noastre cu o opera critica prin care va capta atentia tuturor.<\/p>\n

\u201eOrice fel de critica
\nmi se pare de neconceput fara imaginatia Celuilalt\u201c<\/strong><\/p>\n

Mircea Martin in dialog cu Andrei Terian<\/strong><\/p>\n

Andrei Terian.: Stimate domnule Mircea Martin, dati-mi voie mai int\u00e2i sa va felicit pentru implinirea frumoasei v\u00e2rste de 70 de ani. E o v\u00e2rsta care, in cazul Dvs., ritmeaza nu doar o existenta, dar si o cariera critica exemplara. De aceea, as dori sa va intreb, pentru inceput, c\u00e2nd s-a nascut criticul Mircea Martin: exista in tineretea Dvs. vreo experienta decisiva care sa va fi determinat sa urmati Filologia si, mai ales, sa optati pentru critica literara?
\nMircea Martin: Multumesc, domnule Andrei Terian, si multumesc si revistei \u201eCultura\u201c pentru aceasta initiativa despre care trebuie sa spun de la inceput ca ma onoreaza, dar nu ma inc\u00e2nta c\u00e2tusi de putin. \u201eFrumoasa v\u00e2rsta\u201c ar fi trebuit s-o implinesc abia peste 5 ani, c\u00e2nd macar o parte din proiectele mele sper sa se realizeze si sa devina vizibile. Sunt in int\u00e2rziere, draga domnule Terian, si nu doar cu 5 ani, sunt in mare int\u00e2rziere… \u201eCariera critica exemplara\u201c? Stiu ca exista, in asemenea momente aniversare, anumite conventii, anumite formule, dar sa ne amintim impreuna ca Tudor Vianu a murit la 64 de ani si G. Calinescu la 65, las\u00e2nd in urma opere cu adevarat exemplare.
\nRevenind la mine si raspunz\u00e2nd la intrebare, nu-mi amintesc de un anumit moment sau de o \u201eexperienta\u201c anume care sa ma fi indreptat spre filologie. Mi-a placut sa citesc si sa scriu inca din scoala primara, am avut parte de profesoare de rom\u00e2na eminente care ma incurajau, dar eram bun si la matematica, fizica si chimie, discipline care se bucurau de un mare prestigiu social si intelectual; ezitam, de fapt, intre medicina (la presiunea familiei) si fizica nucleara. S-a int\u00e2mplat insa ca in toamna lui 1957, c\u00e2nd terminam liceul, sa se anunte la Facultatea de Filologie din Bucuresti o sectie de \u201eteoria literaturii, critica literara si folclor\u201c. Suna imbietor, mai ales de la o departare provinciala, asa ca m-am decis brusc si fara sa ma mai poata disuada nimeni.<\/p>\n

A.T.: Ati studiat Literele intr-o perioada nu tocmai irespirabila, dar deloc fasta pentru critica noastra (1957-1962). V-as ruga sa evocati putin atmosfera politica si culturala din vremea studentiei Dvs. Care au fost modelele intelectuale care v-au marcat in timpul facultatii? Cum si in ce masura credeti ca a influentat contextul ideologic imediat profilul mental al generatiei ’60?
\nM.M.: Da, atmosfera nu era tocmai respirabila. Simteai in aer o tensiune, o amenintare. Pentru mine, transplantarea la Bucuresti a insemnat \u2013 si din aceasta perspectiva \u2013 mai mult dec\u00e2t un soc cultural: unul existential. Eram singur, dezorientat; in septembrie 1958, am fost si exmatriculat. Incepuse valul de restalinizare, cu arestari (astazi binecunoscute, pe atunci secrete), epurari, \u201evigilenta revolutionara\u201c intarita sau, cu un termen la moda astazi, reinvestita. La inceputul anilor 60, mai precis, prin 62, au aparut unele semne de atenuare a presiunii ideologice, experienta terorii si-a pus pecetea asupra mentalului colectiv, inclusiv pe acela al noii generatii. Urme se pot gasi chiar in textele publicate atunci, dar si dincolo de textele propriu-zise, in biografii si in autobiografiile care conditionau pe atunci nu numai angajarea unei persoane intr-un post oarecare, ci existenta ei insesi. Nu era echivalentul CV-ului de astazi, cum ar putea fi unii inclinati sa creada, pentru ca, de fapt, \u201echeia\u201c dosarului o constituia originea sociala, iar elementele decisive erau date de apartenenta politica a parintilor si a rudelor apropiate. Dupa zeci de ani, nu ma pot g\u00e2ndi cu detasare si umor la rolul serviciului de cadre in viata mea (din 57 p\u00e2na in 89!).
\nIn ciuda conditiilor contextuale si a terorii generalizate care impiedica sau disturba comunicarea intre persoane, in ciuda precaritatii si partialitatii informatiei culturale ingaduite oficial, pot spune ca am avut, in genere, profesori buni si in Facultate. Ma intrebi de modele, aici s-ar cere o discutie… Daca model inseamna o figura pe care o consideram exemplara si ale carei performante aspiram sa le egalam c\u00e2ndva chiar daca in momentul respectiv le resimtim ca infinit departate, atunci modele au fost pentru mine, in ordine cronologica, Edgar Papu, Tudor Vianu, G. Calinescu.
\nDar exista si altfel de modele sau, mai bine-zis, o altfel de actiune modelatoare: una difuza, adesea inaparenta, exercitata in timp si constientizata mai t\u00e2rziu sau deloc. O interpretare memorabila, o judecata de valoare sustinuta convingator, o anumita tinuta, o intonatie anume, sugestii de lectura, opinii despre viata in genere etc., toate acestea trec de la un profesor care-si respecta profesia la un student dornic sa invete. Eu am invatat mult de la Savin Bratu, Mihai Pop si Zoe Dumitrescu-Busulenga \u2013 de care am fost mai apropiat in anii de facultate, dar si de la Silvian Iosifescu, Vera Calin si Ion Ianosi cu care m-am imprietenit mai tarziu.<\/p>\n

A.T.: Faceti parte dintr-o generatie de critici care a avut o sarcina dificila, dar si o sansa: aceea de a inlatura dogmatismul sociologizant al deceniului sase si de a reimpune primatul valorii artistice. Stim cu totii ce s-a c\u00e2stigat in urma acestei batalii: o relativa autonomie a actului critic, insuficienta daca o comparam cu epoca actuala, dar imensa in raport cu perioada anterioara. Si totusi, prin configuratia acestei paradigme instaurate la mijlocul anilor ’60 si perpetuate prin anumite trasaturi (neoimpresionism, reticenta fata de teorii si metode, alergie fata de \u201esocial\u201c etc.) p\u00e2na in clipa de fata nu cumva s-au ratat si o serie de oportunitati pe termen lung? Va puteti inchipui un alt scenariu de evolutie a criticii rom\u00e2nesti de dupa 1965?
\nM.M.: Intrebarea este extrem de interesanta si nu e, desigur, o int\u00e2mplare ca ea vine de la unul din autorii reprezentativi ai celei mai tineri generatii de critici. Aceasta ipoteza contrafactuala mi se pare fecunda pentru oricine s-ar angaja intr-o istorie a criticii literare rom\u00e2nesti postbelice. Noi, ca actori ai perioadei, nu prea aveam cum sa ne punem problema in acesti termeni. Pentru noi autonomia c\u00e2mpului artistic si preeminenta criteriului estetic au devenit si au ramas repere ferme, a caror negociere era de neimaginat. Caracterul lor polemic in conditiile ideologiei totalitare s-a mentinut p\u00e2na t\u00e2rziu in anii 80, c\u00e2nd s-a produs o dezamorsare provocata de degringolada \u2013 inclusiv ideologica \u2013 a regimului.
\n\u201eAlergia\u201c fata de social a existat, e drept, dar si aici e loc de nuante si de explicatii pe care e greu si nepotrivit sa le dezvolt acum. Ar trebui totusi precizat faptul ca nu s-a c\u00e2stigat atunci doar o \u201erelativa autonomie a actului critic\u201c, ci si o anumita eficienta a lui in plan social. Critica literara a exercitat prin ceea ce as numi \u2013 cu un termen neacademic, dar exact \u2013 agatarea ind\u00e2rjita de criteriul estetic, un rol social indirect si subversiv, apar\u00e2nd si promov\u00e2nd valorile literare autentice si descuraj\u00e2nd, fie si prin ignorare, veleitarii si oportunistii, \u201elaudatorii\u201c de serviciu.
\nAm vorbit si am scris cu alte prilejuri despre limitele acestui estetism in ansamblul c\u00e2mpului literar. Daca e sa ma refer la consecintele lui, in plan intern, al profesiunii insesi, ele au insemnat, intr-adevar, rezistenta la teorie (nu in sensul lui Paul de Man) si la metodologie. Acestor oferte generoase si fecunde in alte domenii (in spatii literare libere) li s-a raspuns, in genere, la noi \u2013 empiric si pragmatic \u2013 cu un impresionism \u201esanatos\u201c. (Adjectivul trebuie inteles in ambele lui sensuri: peiorativ si pozitiv). La urma urmelor, cu ce se putea alege un cronicar literar din psihocritica sau din critica arhetipala, de pilda, dec\u00e2t cu identificarea unor motive sau unor precautii in propriile lecturi? Dar critica are si alte forme de manifestare, iar acolo insuficienta teoretica se resimte din plin.
\nCa sa raspund insa la ultima parte a intrebarii, ar trebui sa pornesc mai de departe, de la specificitatea regimului comunist in Rom\u00e2nia, ceea ce ar presupune, din nou, prea multe disocieri prealabile. De ce in alte tari comuniste (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria) critica a fost puternic alimentata, informata de sociologie si de istorie, de ce acolo ea a urmat \u201eun alt scenariu de evolutie\u201c? Voi raspunde scurt, sarind peste multe etape: pentru ca acolo comunismul a fost luat in serios \u2013 si de activisti si de criticii insisi \u2013 at\u00e2t in anii 50, c\u00e2t si mai t\u00e2rziu. Asa se explica faptul ca acolo n-au avut loc distrugeri culturale ca la noi in anii 50, si, la fel, faptul ca acolo au aparut Charta 77 pragheza, KOR-ul polonez, \u201eantipolitica\u201c unui Georgy Konrad.<\/p>\n

A.T.: Nu v-am adresat int\u00e2mplator intrebarea precedenta, dat fiind ca ati fost unul dintre cronicarii literari cu autoritate in perioada \u201eliberalizarii\u201c. Ce v-a facut sa abandonati aceasta indeletnicire si sa va indreptati, dupa 1970, catre studiul academic manifestat in principal prin lucrarile Dvs. de teorie si de critica a criticii?
\nM.M.: Mi-e usor sa raspund la aceasta intrebare. Nu am argumente superioare, de ordin moral, precum Tudor Vianu, am crezut si cred in posibilitatea si utilitatea criticii curente, a cronicii literare. N-am mai practicat-o pur si simplu pentru ca n-am mai avut unde sau n-am avut aceleasi conditii ca inainte. In urma manifestatiilor studentesti din ajunul Craciunului 1968, conducerea revistei \u201eAmfiteatru\u201c (unde tineam cronica literara) a fost schimbata prin ordin de \u201esus\u201c. Ca si alti colaboratori permanenti (nu toti), am parasit redactia in semn de solidaritate cu vechea conducere. As fi putut, daca as fi tinut cu tot dinadinsul, sa scriu, alaturi de altii, la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c sau in alta parte. Dar n-as mai fi beneficiat nici de ritmul lunar (pentru mine ideal) si nici de exclusivitatea dreptului de a alege cartile. Ar fi fost mult mai greu sa fac vizibil si sa impun un program critic.<\/p>\n

A.T.: Intr-un articol din 2001 va recunosteati \u201emagistrul\u201c in persoana lui Marcel Raymond si explicati aceasta int\u00e2lnire fertila prin faptul ca in 1969 vi s-a propus sa prefatati traducerea rom\u00e2neasca a studiului \u201eDe la Baudelaire la suprarealism\u201c. Dar, dincolo de aceasta conjunctura, ce v-a atras la \u201ecritica de identificare\u201c? De ce Raymond si nu Barthes, bunaoara, mai ales ca alegerea Dvs. s-a produs intr-o vreme c\u00e2nd ecourile revolutiei produse de \u201eNoua Critica\u201c franceza se resimteau inca
\nputernic la noi?
\nM.M.: Prefata la cartea lui Marcel Raymond reprezinta ocazia fericita, dar nu explicatia int\u00e2lnirii \u2013 pentru mine destinala (daca in ziua de azi mi se ingaduie un asemenea termen) \u2013 cu marele profesor si critic. Exlicatia este … int\u00e2lnirea insasi. \u2013 experienta revelatoare, cum ar spune Virgil Podoaba, pe care am avut-o in proximitatea acestui om si a cartilor sale.
\nDar, simt nevoia sa spun ca atractia pentru critica de identificare nu se leaga neaparat de numele lui Marcel Raymond, este, oricum, anterioara int\u00e2lnirii cu el iar, pe de alta parte, personalitatea lui e departe de a se reduce pentru mine la faptul ca a practicat o critica de identificare. Pot sa afirm ca am avut o inclinatie instinctiva pentru acest mod de a citi si interpreta literatura \u2013 ceea ce risca sa sune ciudat din partea unui critic. Merg, totusi, mai departe si spun ca identificarea mi s-a parut modul firesc, natural, de a face critica, spre a nu zice singurul mod.
\nDe ce Marcel Raymond si nu Roland Barthes? Explicatia e de ordin biografic. Pe Marcel Raymond am avut sansa extraordinara de a-l cunoaste personal, de a vedea si intelege cum g\u00e2ndeste, cum se raporteaza la oameni (inclusiv la colegi) etc. Scriitura lui Roland Barthes era fascinanta, e adevarat, ideile lui erau, nu o data, revolutionare, si m-au marcat, fara indoiala. Dar ram\u00e2ne diferenta intre un om de h\u00e2rtie si un om in carne si oase si, mai ales, in spirit si suflet. E rar, e rarissim, sa stai (fie si doua-trei luni) in apropierea unui om, a unui mare om, si (\u00e0 propos de modele) sa nu fii dezamagit de nici una sau de nici unul din vorbele sau gesturile lui. C\u00e2te modele rezista la proba unei oric\u00e2t de relative intimitati?<\/p>\n

A.T.: Am impresia ca asocierea Dvs. cu \u201ecritica de identificare\u201c tinde sa devina de la o vreme incoace un cliseu. In ceea ce ma priveste, cred ca exista o anume ruptura care se petrece in scrisul Dvs. in jurul anului 1980 si care se constata in cartile despre Calinescu si Fundoianu, dar mai cu seama in prima parte a volumului \u201eSingura critica\u201c (1986). Spun asta deoarece mi se pare ca in volumele respective se produce o reorientare a interesului Dvs. dinspre imanenta catre transcendenta textului, in special catre mecanismele ideologice sau institutionale care determina fenomenul literar. In cazul in care ipoteza mea este corecta, ce a provocat aceasta cotitura?
\nM.M.: Chiar daca parerea mea nu prea are importanta in aceasta materie, tin sa te contrazic, iubite domnule Terian. Desi problematica volumului consacrat lui Calinescu este predominant ideologica, cred ca am continuat si in cuprinsul lui aceeasi practica identificatoare. Iar c\u00e2t il priveste pe Fundoianu, acolo lucrurile mi se par si mai clare, exegeza mea este una identificatoare. (Sa ne intelegem, e o remarca taxonomica, nu axiologica). Nici portretele din volumul \u201eSingura critica\u201c nu sunt mai putin \u201eidentificari\u201c, in ciuda rezervelor sau obiectiilor prezente in text. Spiritul critic nu lipseste si nu trebuie sa lipseasca din critica de identificare.
\nO \u201ereorientare a interesului (meu) dinspre imanenta catre transcendenta textului\u201c se produce, cred, abia dupa 1989, c\u00e2nd astfel de abordari devin posibile, adica practicabile p\u00e2na la capat, fara omisiuni si eufemisme. Dar chiar si in aceste din urma situatii, c\u00e2nd schimbarea obiectului si a mijloacelor este vizibila, se poate vorbi de o \u201ecotitura\u201c, dar nu de o \u201eruptura\u201c. Si nu pentru ca as tine neaparat sa fiu egal cu mine insumi, ci pentru ca am inteles de la inceput critica de identificare intr-un mod care o face compatibila cu abordarile mai largi, culturologice, institutionale chiar. In ce sens?
\nIn sensul ca, pentru mine, lectura identificatoare a insemnat intotdeauna o sansa data obiectivitatii, nu subiectivitatii, un efort de supunere la obiect, de obiectivare, nu un pretext pentru o parada a unei inteligente speculative. Critica de identificare este constitutiv orientata spre Celalalt, nu spre sine; ea e de neconceput fara o dimensiune a alteritatii. De fapt, orice fel de critica mi se pare de neconceput fara imaginatia Celuilalt.
\nCum se vede, abia acum raspund la intrebarea anterioara: asta m-a atras spre critica de identificare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

MIHAI IOVANEL Omagiindu-l pe Mircea Martin la implinirea a 70 de ani, n-am sa respect eticheta in cel putin doua sensuri: nici eticheta-politetea care cere tam\u00e2ierea imperturbabila, nici eticheta-colectie de clisee lipite de personajul Mircea Martin. Raportul sau cu practica si, mai mult, cu practicul este neobisnuit la un om al teoriei. Aproape toate sau… Cite\u0219te mai mult »Mircea Martin 70<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1879,1711,1206,3494,469,1880],"class_list":["post-2285","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-critica-de-identificare","tag-critica-literara","tag-critici","tag-mihai-iovanel","tag-mircea-martin","tag-temele-criticii-lui-mircea-martin"],"views":4851,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2285","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2285"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2285\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2285"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2285"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2285"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}