{"id":2205,"date":"2010-04-08T10:23:10","date_gmt":"2010-04-08T08:23:10","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2205"},"modified":"2010-04-08T10:25:47","modified_gmt":"2010-04-08T08:25:47","slug":"iubirea-si-jeleul-cu-capsuni","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/iubirea-si-jeleul-cu-capsuni\/","title":{"rendered":"Iubirea si jeleul cu capsuni"},"content":{"rendered":"<p>In fata ultimei premiere de la Teatrul Bulandra, \u201eOscar si Tanti Roz\u201c, de Eric Emmanuel Schmitt, in regia lui Chris Simion, orice judecata critica se stafideste. Departe de a g\u00e2dila organul analizei,\u00a0 spectacolul revendica emotie, nu apreciere cu grile intelectuale sau tehnice. Nu ca actorii nu ar avea performante de invidiat. Nu ca \u201eOscar si Tanti Roz\u201c nu ar vorbi despre lucruri grave (si inca in ce hal!). Nu! Pur si simplu, e un spectacol care trebuie in primul r\u00e2nd si in primul r\u00e2nd iubit.<\/p>\n<p>In fond, despre iubire si Dumnezeu si vorbeste Schmitt. Sunt temele preferate ale scriitorului cu formatie de filosof care viseaza la armonizarea religiilor si culturilor dedic\u00e2nd o serie de volume buddhismului tibetan si Zen, sufismului si iudaismului. In aparenta, o tragedie medicala cu tot panasul melodramei si al retetelor de stors lacrimi, \u201eOscar si Tanti Roz\u201c se concentreaza asupra crestinismului. Povestea e cruda: Oscar, un baiat de zece ani, bolnav de cancer, isi traieste ultimele doua saptam\u00e2ni de viata in spital. Asistenta lui preferata, Tanti Roz, il intremeaza psihic anunt\u00e2ndu-l ca in perioada respectiva fiecare zi conteaza c\u00e2t zece ani. Asa ca baiatul se indragosteste, sufera de timiditate, apoi de gelozie si dispute in dragoste, se casatoreste si sf\u00e2rseste in fericire la 120 de ani. Tema risca puzderie de patetism. Dar echipa condusa de Chris Simion e suficient de inteligenta ca sa se mentina pe muchie de cutit, livr\u00e2nd doctoria amara a tragicului cu indulcitori. Recte cu frecvente puseuri comice. Paradoxal, finalul va fi optimist. Copilul e salvat, intelege, se transfigureaza, devine subiectul unei metamorfoze cu care putini adulti se m\u00e2ndresc, in ciuda experientei infinit mai bogate.<br \/>\nCe-au pacatuit niste copii pentru ca Dumnezeu sa-i pedepseasca asa? Moartea lor scapa oricarui sens si puteri de intelegere. Vechile intrebari dostoievskiene, azi apasate de riscul cliseizarii, reiau, in varianta Schmitt, situatia cr\u00e2ncena a nedreptatii si suferintei din universul copiilor. Tema e delicata si sf\u00e2sietoare. Lectia fundamentala de viata si de moarte, enuntata intr-un cocktail cu putine personaje, in spatiu restr\u00e2ns, are poveste, inceput, devenire si incheiere. Autorul arunca in joc concentrate ale existentei afective: prietenie, dragoste, compasiune, minciuna, adevar, iluzie, credinta, ludic, durere, orgoliu, gelozie si dezamagire. Imposibil ca un text cu o asemenea panoplie emotionala, dens in evolutie, transformari si nuantari interioare, sa nu constituie o adevarata provocare pentru actori. Mai ales ca tehnica infailibila a lui Schmitt de a rosti adevaruri profunde la pachet cu glumite ii forteaza tot timpul la zbenguiala printre registre. Desigur, ea va fi mai evidenta in cazul lui Oscar \u2013 Marius Manole intr-o noua partitura magistrala. Actorul probeaza o data in plus ca personajele pline de candoare ii vin manusa. Mersul sovaielnic al baietasului de zece ani, schimbarea de tonuri, umori si atitudini, intreaga sa aparitie produc surpriza dupa surpriza si deliciu dupa deliciu. In cazul lui se produce transformarea cea mai vizibila. Ceea ce intelege baietasul inainte de sf\u00e2rsit e ca singurul mod de a depasi moartea e sa uite de sine, sa traiasca prin ceilalti, pun\u00e2nd astfel semn si sens in viata. Din c\u00e2rcotas, rautacios si sceptic, mai ales in ce-l priveste pe Dumnezeu, Oscar ajunge sa se roage pentru operatia iubitei. Si pentru ceilalti. Generos, isi cadoriseste cu ciocolata si jeleu cu capsuni partenerii preferati. Spre final, va lua in ocrotire toate personajele, reusind astfel sa iasa din sine. Ce ilustrare mai buna a crestinismului si-ar fi dorit Schmitt?<br \/>\nSa recunoastem, gingasia lui Oscar e potentata de Tanti Roz si incercarile sale de a-i atenua suferinta prin tot felul de jocuri. Prin v\u00e2rsta diferita (singurul adult din universul spectacolului), privirea lui Tanti Roz lumineaza dimensiunea tragica. Oana Pellea dubleaza placerea am\u00e2ndurora de a se scufunda in poveste si capacitatea de a confectiona realitati imaginare intr-o secunda, cu un delicat\u00a0 contrapunct. Perspectiva matura, ghidusia si ambivalenta din jocul sau incalzesc infinit spectacolul. Relatia dintre Oscar si babuta simpatica, fosta luptatoare de wrestling, cu o v\u00e2rsta compusa din treisprezece cifre, amplifica induiosator inocenta baiatului. La limita dintre sotie si fermitatea asistentei care trebuie sa tina copiii in fr\u00e2u, Oana Pellea, cu rostire apasata si mers sont\u00e2c, inventeaza un personaj memorabil. Balansul fin dintre nascocirile lui Tanti Roz, partenerul de joaca al baiatului, si compasiunea asistentei care anticipeaza inevitabila tragedie infiltreaza mormane de emotie.<br \/>\nScenele sunt bine dozate de regizoarea Chris Simion a carei reusita consta tocmai in aerul de poveste, unde tragedia, bine camuflata, sparge supapele subtil, doar din c\u00e2nd in c\u00e2nd. Nu e singurul merit al regiei care construieste momente suculente (pestisorul ce creeaza bule, Oscar uit\u00e2ndu-se pe vizor la parinti etc.) si mizeaza mult pe sugestie (nerabdarea de a se vindeca si pleca acasa, usor de sesizat in graba cu care copiii isi fac valiza in orice moment). Doar sf\u00e2rsitul pare putin explodat, iar metafora pentru moarte, cu dar\u00e2marea peretilor, prea explicita. Personajele vin in fata relu\u00e2nd replici prin care il evoca pe Oscar, imagine nu at\u00e2t de puternica pe c\u00e2t ar fi meritat un spectacol de emotie intensa.<br \/>\nSensibilitatea si ludicul regizoarei se vad mai ales in scenele de dragoste dintre cei doi copii, adevarati Romeo si Julieta in miniatura. Ea, o printesa cocheta, are fluturasi in par, in minte si pe valiza. Creste un bonsai, copac cu handicap, care se hraneste de doua ori pe zi cu muzica. Imposibil ca ingenuitatea celor doi prichindei care isi incep povestea mim\u00e2nd jocul de fluturasi sa nu cucereasca publicul. Vraja si aburul dragostei acopera tot universul (respectiv camera de spital), in care copiii se joaca\/saruta\/iubesc. In Peggy Blue, Antoaneta Cojocaru e numai gratie si inocenta, o printesa din povesti cu nasucul in v\u00e2nt, jucausa si cocheta. Sensibila, actrita emotioneaza in fetita de zece ani indragostita de planta, fluturasi si desene animate. Singurul element discontinuu e vocea stinsa. Personajul sufera de o boala de inima care ii afecteaza plam\u00e2nii si ii albastreste pielea. O papusa careia g\u00e2f\u00e2itul ii distruge delicatetea. La polul opus, celalalt copil din spital, plin de arsuri, baietelul smucit care nu se potoleste o clipa, gata sa intoarca pe dos totul din jur, e savuros interpretat de Cristina Casian, aflata deja la a doua performanta intr-un rol de copil.<br \/>\nToate se petrec intr-un spatiu luminos, caruia scenografa Adina Mastalier ii confera perspectiva, imagin\u00e2ndu-l in proportii mari pentru a accentua dimensiunile prichindeilor. Decorul respira, e ludic, pastreaza un bun echilibru intre albul spitalului, culoarele, usile transparente si casele de pe pereti desenate nu in culori vii, ci tot in alb, pentru a sublinia copilaria nefireasca.<br \/>\n\u201eOscar si Tanti roz\u201c e un spectacol de vazut cu inima. Dar, atentie, se poate lasa cu lacrimi!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"<p>In fata ultimei premiere de la Teatrul Bulandra, \u201eOscar si Tanti Roz\u201c, de Eric Emmanuel Schmitt, in regia lui Chris Simion, orice judecata critica se stafideste. Departe de a g\u00e2dila organul analizei,\u00a0 spectacolul revendica emotie, nu apreciere cu grile intelectuale sau tehnice. Nu ca actorii nu ar avea performante de invidiat. Nu ca \u201eOscar si&hellip;&nbsp;<a href=\"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/iubirea-si-jeleul-cu-capsuni\/\" rel=\"bookmark\">Cite\u0219te mai mult &raquo;<span class=\"screen-reader-text\">Iubirea si jeleul cu capsuni<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[1813,1810,1814,1811,1812,1809,1808],"class_list":["post-2205","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-antoaneta-cojocaru","tag-chris-simion","tag-cristina-casian","tag-eric-emmanuel-schmitt","tag-oana-pellea","tag-oscar-si-tanti-roz","tag-premiera-la-teatrul-bulandra"],"views":4814,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2205","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2205"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2205\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2205"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2205"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2205"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}