{"id":2050,"date":"2010-03-31T22:58:31","date_gmt":"2010-03-31T20:58:31","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2050"},"modified":"2011-11-08T18:22:50","modified_gmt":"2011-11-08T16:22:50","slug":"18-brumar-al-lui-traian-basescu","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/18-brumar-al-lui-traian-basescu\/","title":{"rendered":"18 Brumar al lui Traian Basescu"},"content":{"rendered":"

\u201eVive Napoleon! Vivent les saucissons!\u201c<\/strong><\/p>\n

\u201eOamenii \u00eesi fauresc ei \u00eensisi istoria, dar si-o fauresc nu dupa bunul lor plac si \u00een \u00eemprejurari alese de ei, ci \u00een \u00eemprejurari care exista independent de ei, \u00eemprejurari date si mostenite din trecut. Traditiile tuturor generatiilor moarte apasa ca un cosmar asupra mintii celor vii. Si tocmai atunci c\u00e2nd oamenii par preocupati sa se transforme pe ei si lucrurile din jurul lor, sa creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai \u00een asemenea epoci de criza revolutionara ei invoca cu teama spiritele trecutului, chem\u00e2ndu-le \u00een ajutor, \u00eemprumuta de la ele numele, lozincile de lupta, costumele, pentru a juca, \u00een aceasta travestire venerabila si cu acest limbaj \u00eemprumutat, o noua scena a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit \u00een apostolul Pavel, revolutia din 1789-1814 s-a costumat, pe r\u00e2nd, \u00een republica romana si \u00een imperiu roman, iar revolutia din 1848 nu a gasit nimic mai bun de facut dec\u00e2t sa parodieze c\u00e2nd anul 1789, c\u00e2nd traditiile revolutionare ale anilor 1793-1795\u201c .<\/strong><\/em><\/p>\n

Si tot asa, alegerile prezidentiale din 2009 n-au stiut altceva dec\u00e2t sa se propuna ca reenactement al revolutiei din 1989, \u00eensa de data asta de sus \u00een jos si cu fundu-n sus: de la \u00a0\u00a0 \u00a0\u00a0\u00a0 \u00a0\u00a0 judetul Vaslui, proaspat relocalizat \u00een Timis, care iesea \u00een strada \u00een noiembrie anul trecut pentru a-i scoate din cetate pe ultimii bolsevici descalecati \u00een zona \u2013 Geoana si Antonescu \u2013 si a-si achita astfel restantele de eroism ramase neplatite de acum douazeci de ani, p\u00e2na la fostul, actualul si perenul nostru presedinte care se ridica, aparent de la putere, \u00eempotriva comunistilor, doar aparent \u00een opozitie, si \u00eemplinea astfel, de sus \u00een jos, dorinta neamului, exprimata de jos \u00een sus, de a scapa de tara de dusmani. De la un capat la celalalt, acelasi fenomen: tragedia de stat din 1989 repetata, \u00een 2009, ca farsa politico-mediatica; sau, ca sa fim mai exacti: tragedia cu miros de farsa, reluata ca o farsa \u00eembracata \u00een tragedie.
\nComunistii si mogulii \u2013 acestea au fost cele doua v\u00e2rfuri de lance ideologice cu care lupta electorala a fost purtata si c\u00e2stigata, cele doua galuste pe care alegatorii le-au \u00eenghitit fara sa clipeasca \u00een procesul prin care puterea s-a autoreprodus fara emotii, mim\u00e2nd, tocmai, propria sa suspendare s\u00e2ngeroasa. Alaturarea nu e deloc \u00eent\u00e2mplatoare: mai \u00eent\u00e2i, comunistii si mogulii, stalinismul represiv si capitalismul fara scrupule, ca tot at\u00e2tea extreme periculoase de care conservatorismul pustii si curelei late, cu p\u00e2ine pe vatra, Biblie pe noptiera si ajustari structurale la locul de munca, trebuia sa se pazeasca si sa ne pazeasca. Comunistii si mogulii, de asemenea, si \u00een acest sens: ca tot at\u00e2tea etichete bine alese cu ajutorul carora s-a \u00eencercat \u2013 si s-a reusit \u2013 ocultarea unor fenomene structurale prin patologizarea lor, prin exceptionalizarea lor. Despre asocierea spontana si generala opozitie=st\u00e2nga=comunism=Gulag s-a tot scris. Despre functia ideologica a categoriei de moguli \u2013 mai putin.
\n\u00cen imaginarul pedelist, mogulul este forma maladiva de manifestare a capitalismului, o excrescenta prevazuta cu vointa malefica, dar care demonstreaza totusi, prin aparitia sa, o teza fundamentala din doctrina partidului: si anume ca, \u00een sfera lor de normalitate, \u00een afara acestor exceptii regretabile, concret, p\u00e2na la un anumit nivel de avere, raporturile de productie din interiorul capitalismului autohton sunt absolut corecte si armonioase. Deci invizibile. Motiv pentru care mogulul nu este doar forma patologica de manifestare a capitalismului de la noi, ci este chiar singura sa forma de vizibilitate. Obiectiv vorbind \u00eensa, mogulul este un capitalist de succes. Ca \u00eesi desfasoara activitatea \u00een presa si ca extrage profit din spatiul public nu-l face apriori mai imoral dec\u00e2t daca si l-ar extrage din petrol sau lalele. Faptul ca baza lui de productie este chiar suprastructura nu-l face mai vinovat dec\u00e2t sunt confratii sai care exploateaza, \u00een liniste, dincolo de privirile vigilente ale opiniei publice. Subrezenia logica a campaniei antimoguli nu reflecta, \u00eensa, dec\u00e2t gradul zero al intentiilor sale practice \u2013 o campanie lansata pentru a fi votata, si nicidecum aplicata. \u00cen fond, daca problema mogulilor, i.e. a patronilor din presa, s-ar fi pus cu adevarat si n-ar fi fost o simpla fumigena, PDL-ul ar fi fost nevoit sa formuleze singura solutie posibila, una care i-ar fi \u00eendepartat \u00eensa automat at\u00e2t aura de partid de dreapta pe care si-o tot cauta, c\u00e2t si voturile electoratului sau anticomunist: e vorba de un sprijin statal masiv acordat presei \u2013 adica, \u00een termeni pedelisti, deficit bugetar, socialism, niciodata. Presa este sau sub patron, sau sub stat, adica, din nou \u00een termeni basescieni: sau mogulizata, sau comunista . O campanie electorala purtata si c\u00e2stigata simultan pe ambele fronturi \u2013 cel anticomunist si cel antimoguli \u2013 nu demonstreaza at\u00e2t inteligenta managerilor de campanie, c\u00e2t serioasele disonante cognitive ale electoratului .
\nDesi fumigena din punct de vedere practic si teoretic, batalia antimoguli a produs totusi deplasari semnificative. Asa se face ca, atunci c\u00e2nd sabia distinctiei moguli-patroni, puscarie-libertate s-a apropiat amenintator, de prin Indonezia, de g\u00e2tul marii noastre burghezii, a avut loc, la scara individuala, scenariul pe care Marx \u00eel descrie, \u00een 18 Brumar, la scara de clasa:
\n\u201eBurghezia franceza era constr\u00e2nsa prin pozitia ei de clasa, pe de o parte, sa distruga conditiile de existenta ale oricarei puteri parlamentare, deci si pe ale ei, iar pe de alta parte sa faca de ne\u00eenvins puterea executiva, care \u00eei era ostila\u2026 Burghezia recunoaste ca propriul ei interes dicteaza ca ea sa se salveze de pericolul autoguvernarii; \u2026ca pentru a pastra intacta puterea ei sociala trebuie zdrobita puterea ei politica; ca burghezii, ca particulari, pot continua sa exploateze celelalte clase si sa se bucure netulburati de proprietate, de familie, de religie si de ordine, doar cu conditia ca burghezia ca clasa sa fie condamnata, alaturi de celelalte clase, la aceeasi nulitate politica; ca pentru a-i salva punga trebuie sa i se ia coroana, iar sabia care urma s-o apere trebuie totodata at\u00e2rnata, ca o sabie a lui Damocles\u201c.
\nFilmul concentrat al pasajului dialectic de mai sus e deja celebru: Geoana merge sa se relaxeze la V\u00e2ntu, V\u00e2ntu pierde alegerile, dar cu ocazia asta \u00eesi salveaza averea. \u00cen mare, la nivel panoramic, episodul respectiv, ca si urmarile alegerilor prezidentiale, respecta \u00eensa la fel de fidel verdictul lui Marx: \u00een deplasarea continua care se petrece \u00een Estul Europei spre forme tot mai accentuate de democratie prezidentiala sau guvernamentala, marea burghezie se vede nevoita sa-si sape fundamentele parlamentare si \u201edemocratice\u201c ale propriei dominatii politice pentru a-si salva, fie si prin recursul tot mai generos la forme politice autoritare, propria putere materiala. \u00cen aceste conditii, capitalul nu face, \u00een Estul Europei, dec\u00e2t sa parcurga \u00een galop drumul pe care, \u00een lumea \u00eent\u00e2i, s-a pornit \u00eencet, dar sigur, de c\u00e2tiva ani \u00eencoace.
\nCine g\u00e2ndeste abstract?
\n\u201eParcela, taranul si familia; alaturi alta parcela, alt taran si alta familie. Un numar de unitati de acest fel alcatuieste un sat si un numar de sate un departament. Astfel marea masa a natiunii franceze este formata din simpla adunare a unor marimi denumite la fel, asa cam, de pilda, un sac umplut cu cartofi formeaza un sac de cartofi. \u00centruc\u00e2t milioane de familii traiesc \u00een conditii economice de existenta care separa felul lor de viata, interesele si cultura lor de acelea ale celorlalte clase, opun\u00e2ndu-li-se \u00een mod dusmanos, aceste milioane de familii formeaza o clasa. \u00centruc\u00e2t \u00eentre taranii parcelari nu exista dec\u00e2t o legatura locala, iar identitatea intereselor lor nu da nastere unei comunitati, unei legaturi nationale si nici unei organizari politice, ei nu formeaza o clasa. Ei sunt deci incapabili sa-si impuna interesul de clasa \u00een numele lor propriu, fie printr-un parlament, fie printr-o Conventie. Ei nu se pot reprezenta singuri; ei trebuie sa fie reprezentati\u201c.<\/p>\n

Sa facem mai \u00eent\u00e2i un mic salt \u00een timp, de c\u00e2teva secole, p\u00e2na-n momentul de fata. \u00cen \u00eencercarea sa legendara de a demonstra legitimitatea aproprierii bunurilor comune din \u201eThe Second Treatise on Civil Government\u201c (1690), John Locke sav\u00e2rsea un sofism simpatic \u2013 sofism care n-a \u00eent\u00e2rziat sa reverbereze \u00eensa, cu sunet de adevar apodictic, \u00een tarile postcomuniste, de vreo douazeci de ani \u00eencoace: de la ideea ca orice actor privat, \u00een masura \u00een care, prin atingerea sa magica, adauga valoare unei proprietati comune, este perfect \u00eendrituit sa \u00eengradeasca proprietatea respectiva si sa si-o revendice \u00een scopuri exclusive, venerabilul parinte al liberalismului ajunge la concluzia ca \u00eengradirea \u00eensasi este deja actul prin care m\u00e2na privata adauga valoare proprietatii comune \u2013 daca nu altceva, macar gardul \u00eensusi. Pe scurt, ca aproprierea prin \u00eengradire a spatiului comun se autojustifica pe masura ce se face \u2013 \u00eesi este propriul sau argument ontologic \u00e0 rebours: un de facto care-si genereaza, pe masura ce se face si pentru ca se face, propriul sau de jure. Pot sa iau din proprietatea comuna, pentru ca aparent lu\u00e2nd, \u00een realitate dau (se \u00eentelege: mai mult societatii). La limita \u2013 o limita \u00eensa \u00eentotdeauna deja prinsa \u00een calcul ca miza a \u00eentregului argument \u2013 acest enclosure of the commons este un veritabil operator ontologic: cum bunul public e prin definitie paragina, abandon, nefiinta, simplul gest de \u00eengradire si apropriere da fiinta. Omnes negatio est determinatio, orice gard invoca din neantul colectiv o Proprietate Privata.
\nMutatis\u00a0 hat mutandis, acumularea primitiva de constiinta de sine \u00een r\u00e2ndul tineretului est-european se produce pe cai similare aproprierii spatiului comun la Locke: tot asa cum \u00eengradirea spatiului comun si aproprierea sa devin autojustificate pentru ca delimitarea \u00eensasi adauga valoarea care justifica delimitarea, la fel, subiectivarea politica si sociala a tineretului se face prin transsubstantierea spontana a unei negatii \u00een ceva pozitiv. De la Radio Guerilla si Academia Catavencu p\u00e2na la Despre \u00eengeri, limita si ura, fara sa uitam de mediul virtual, toate canalele media destinate tinerilor arunca aceeasi momeala ieftina si, totusi, irezistibila: racol\u00e2nd \u00een masa oameni de elita, aplic\u00e2nd o combinatie ingenioasa de elitism si populism, si soptind dulce \u00een urechea destinatarului ca urechea lui e cea aleasa, pentru ca doar ea \u00eei aude chemarea. Ca la Locke, extrag\u00e2ndu-se din multimea semenilor lor, tinerii de fapt adauga valoare acestei multimi \u2013 tocmai valoarea pe care o demonstreaza extrag\u00e2ndu-se sc\u00e2rbiti din respectiva mediocritate \u00eenconjuratoare. Delimitarea de facto nu poate fi dec\u00e2t urma elevarii spirituale, deci a delimitarii de jure. Crescuti fiind \u00een aceasta ideologie a elevatiei \u00e0 la baronul M\u00fcnchhausen, tinerii alcatuiesc o categorie exclusiv statistica, nicidecum politica. De douazeci de ani, sistemul public de \u00eenvatam\u00e2nt este ciop\u00e2rtit sistematic \u2013 cu toate astea, cine \u00eesi aminteste ultima greva studenteasca? Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie sa fie reprezentati. Pe cai mult mai sofisticate, curat dialectice, tinerii nostri ajung, asadar, la acelasi rezultat ca si taranii bonapartisti: constiinta lor de sine ca forta si actor politic nu vede dincolo de limitele propriului brand, iar voturile lor se aduna precum cartofii \u00een sac. Paradoxal, desi toata identitatea lor de sine sta \u00een delimitarea de taranii din jur, \u00een constiinta si prestatia lor politica tinerii ajung sa semene leit omologilor lor de la tara.
\nSuccesul electoral considerabil al lui Crin Antonescu nu este dec\u00e2t o urmare a acestui fapt. \u00cen primul sau mandat, Traian Basescu si PDL-ul reusisera performanta unica de a fi unit, \u00eentr-o singura suflare electorala, taranii de prin sate cu cei de prin cluburi si cafenele, manelistii si anticomunistii, \u00eentreg tortul GDS-ist cu tot cu cireasa Elena Basescu pe deasupra. Cu timpul, ruralizarea tot mai accentuata a PDL-ului a creat \u00eensa nisa pe care a ocupat-o Crin Antonescu. Basescu nu mai era cool. Antonescu \u00eensa dadea semne ca ar putea fi. N-a prea contat ca liberalismul lui de \u201ebun-simt\u201c era, de fapt, cel mai desantat neoliberalism. Ce a contat a fost ca era mai t\u00e2nar, mai curatel si mai articulat dec\u00e2t ceilalti contra-candidati. Important a fost ca Tudor Chirila era mai simpatic at\u00e2t dec\u00e2t Patriarhul cutare, c\u00e2t si dec\u00e2t nevasta domnului presedinte. Calitati abstracte, apolitice si irelevante, \u00eensa suficiente pentru ca zeci de mii de studenti si tineri \u00een general sa se buluceasca, pe la ora \u00eenchiderii urnelor, si sa voteze, \u00eentr-un gest de sublim sacrificiu de sine, reducerea propriilor burse, a ajutoarelor sociale si a subventiilor de stat, a viitoarelor lor posturi, pensii, salarii si venituri, totul doar ca sa-si demonstreze ca si ei sunt mai tineri, mai curatei si mai articulati dec\u00e2t masa cenusie a conationalilor lor. \u00cen \u00eencercarea lor de a fi mai rafinati si mai inteligenti dec\u00e2t oricine, ei n-au ezitat sa fie mai inteligenti si mai rafinati dec\u00e2t propriile lor interese. Premiul de primi eroi martiri ai luptei anticomuniste li se cuvine \u00een totalitate.<\/p>\n

Alta forta si alt actor al abstractiei: diaspora. Rupti spatial si informational de o realitate \u00een care si-au mai pastrat doar proprietatile si odraslele, grija principala a membrilor diasporei va fi, \u00een mod perfect explicabil, ca \u00een tara de origine sa nu se schimbe nimic, pentru ca orice s-ar schimba, ei ar fi ultimii care ar afla. Cum proprietatile si dorul de ele e tot ce-i mai leaga de tara, realitatea de acasa li se prezinta \u00eentr-un mod literalmente fetisizat: relatiile sociale si politice apar ca relatii \u00eentre obiecte. Orice schimbare politica si sociala nu poate dec\u00e2t sa afecteze \u2013 si doar \u00een rau \u2013 propriile proprietati (si, eventual, profitul obtinut din chiria de pe ele) uitate \u00een tara. Iar pe deasupra acestui pustiu de terenuri si imobile, prin imaginarul politic al diasporei nu b\u00e2ntuie dec\u00e2t fantasme, spectre: comunistii\u2026 mogulii\u2026 Principalele publicatii rom\u00e2nesti care se v\u00e2nd la chioscurile de presa din occident sunt Libertatea si revistele cu rebusuri pentru femei. Si cu toate astea, diaspora s-a simtit chemata de istorie sa ne salveze de manipularea mediatica la care ne-au supus sistematic mogulii de presa si baronii comunisti. Daca, prin pozitia lor sociala, \u00een tarile de destinatie membrii diasporei pot sa puncteze pentru fortele progresiste de st\u00e2nga si centru-st\u00e2nga, imaginea proprietatilor si a familiei lasate \u00een voia sortii \u00eentr-o tara cenusie \u00eei obliga sa joace, \u00een cadrul luptelor politice de-acasa, aproape \u00eentotdeauna rolul de armata de manevra a fortelor reactionare. Prin natura sa, \u00een raport cu realitatea politica din tara de bastina, diaspora g\u00e2ndeste abstract si voteaza conservator. Tot asa cum tineretul reprezinta astazi manifestarea metrosexuala a taranimii, diaspora constituie manifestarea diseminata si cosmopolita a pensionariatului. Dar ambele clase, prin constiinta lor de sine, prin individualismul tantos si disperat, prin g\u00e2ndirea lor politica abstracta si imediata, si, nu \u00een ultimul r\u00e2nd, prin pozitia lor \u00een cadrul capitalismului cognitiv, joaca azi rolul care, conform istoriei si categoriilor politice clasice, i-a revenit dintotdeauna lumpenproletariatului.
\nCriza si pedeapsa
\n\u201eDemocratul \u00eensa \u2013 pentru ca reprezinta mica burghezie, adica o clasa de tranzitie, \u00een s\u00e2nul careia se tocesc deopotriva interesele a doua clase \u2013 \u00eesi \u00eenchipuie ca se situeaza \u00een genere deasupra antagonismului de clasa. Democratii admit ca au \u00een fata lor o clasa privilegiata, dar socotesc ca ei \u00eempreuna cu toate celelalte paturi ale natiunii formeaza poporul. Ceea ce reprezinta ei este dreptul poporului, ceea ce-i intereseaza pe ei sunt interesele poporului. De aceea, c\u00e2nd o lupta e iminenta, ei nu au nevoie sa examineze interesele si pozitiile diferitelor clase. Ei n-au nevoie sa-si c\u00e2ntareasca cu prea multa minutiozitate propriile lor mijloace. Ei n-au dec\u00e2t sa dea semnalul, pentru ca poporul sa se arunce cu toate inepuizabilele lui resurse \u00eempotriva asupritorilor. Si daca \u00een realitate reiese ca interesele democratilor nu prezinta interes si ca puterea lor e neputinta, de vina sunt sau sofistii perfizi, care dezbina poporul indivizibil \u00een diferite tabere dusmane, sau armata care era prea abrutizata si prea orbita ca sa priceapa ca scopurile pure ale democratiei sunt spre binele ei, sau totul a dat gres din cauza unui amanunt de executie, sau, \u00een sf\u00e2rsit, o \u00eent\u00e2mplare neprevazuta a dus de r\u00e2ndul acesta la un esec. \u00cen orice caz, democratul iese din cea mai rusinoasa \u00eenfr\u00e2ngere tot at\u00e2t de imaculat pe c\u00e2t de inocent intrase \u00een lupta, iese cu convingerea nou formata ca trebuie sa \u00eenvinga, ca nu el \u00eensusi si partidul sau trebuie sa abandoneze vechiul punct de vedere, ci, invers, ca \u00eemprejurarile trebuie sa se coaca\u201c.<\/p>\n

Democratul se simte pe vremuri de criza ca pestele-n apa. El este, \u00een fond, \u00een oceanografia politica, pestele abstractizarii si al moralizarii. Iar vocatia sa pentru abstractizare si moralizare produce, \u00een astfel de perioade de criza, cele mai certe victime. N-a fost astfel o \u00eent\u00e2mplare ca interpretarea curenta si oficiala a crizei s-a distribuit etans pe doua versiuni aparent opuse si totusi solidare, \u00eentre, pe de o parte, un moral outrage apolitic de jos, si, de cealalta parte, o abstractizare economicizanta de sus. Uneori intersanjabile, \u00eentotdeauna perfect complementare. Criza, s-a zis deci, a venit de nicaieri, din nicaieri. Ea e la fel de permeabila la explicatii si negocieri ca viitura. Dar astfel, \u00een cruzimea ei naturala, criza facea macar dovada unei justitii egalitariste: cu totii trebuia si trebuie sa o platim. \u00cen acest fel, ea a fost imediat prevazuta cu legitimitate, transformata \u00eentr-un maret hop national la care toti, cu mic, cu mare, uniti \u00eentr-o singura datorie morala si gaura bugetara, trebuie sa punem umarul. Doar ca sa revenim la firesc, desigur.
\nDar cum salariile reale stagneaza oricum, \u00een Vest, de prin anii 70, iar la noi de ceva mai putin timp \u00eencoace, stimularea consumului, redemararea dezvoltarii economice si iesirea din criza nu puteau sa \u00eensemne dec\u00e2t revenirea la acelasi firesc al vietii economice de la care pornisem: nu majorarea salariilor, desigur, ci deblocarea creditelor. Datorii pentru toata lumea, noi datorii, datorii la datorii. Aceste masuri de austeritate (desigur, doar pentru unii, chiar daca majoritatea) nu erau \u00eensa lipsite de un anumit sarm paternalist, de o anumita confesiune de altruism: doar aparent paradoxal, politica de austeritate merge \u00eentotdeauna m\u00e2na-n m\u00e2na cu o politica de generozitate. Daca statul nu mai are resursele necesare ca sa-si asigure prestatiile zilnice obisnuite, \u00eenseamna ca tot ceea ce \u00eenainte facea din normalitate va face azi, daca va face, din preabunatate. Politica creditelor genereaza spontan aparenta opusului sau, a politicii darurilor. De-o parte cei care dau ceea ce n-au (creditele oferite de institutiile financiare, fondurile pe care statul le muta de pe o gaura pe alta), de cealalta parte cei care primesc fara sa chiar merite (creditatii), si iata cum capitalismul, chiar si \u00een aceasta perioada turmentata de criza, capata aparenta unui love story, \u00een sens aproape lacanian: donner ce qu’on n’a pas \u00e0 quelqu’un qui n’en a pas besoin. Cam asta a fost interfata ideologica a crizei si calea promisa de iesire din ea: de-o parte falanga moralizanta a pomenii de la cei prea bogati, a redistribuirilor de la cei viciosi si privilegiati, de cealalta parte falanga economica a creditelor pentru toata lumea. \u201eBani \u00een dar si bani cu \u00eemprumut \u2013 iata perspectivele cu care sBonapartet spera sa momeasca masele. Darurile si \u00eemprumuturile \u2013 la asta se reduce stiinta financiara a lumpenproletariatului, at\u00e2t a celui distins c\u00e2t si a celui de r\u00e2nd. La asta se rezumau resorturile pe care Bonaparte stia sa le puna \u00een miscare. Nicic\u00e2nd un pretendent n-a speculat \u00een mod at\u00e2t de plat platitudinea maselor\u201c.<\/p>\n

Cei mai multi dintre noi cred ca povestea marxista cu privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor se produce secvential, pe r\u00e2nd si cu rabdare. Ca, altfel spus, capitalul se redistribuie cu un usor bun-simt, cel putin estetic: c\u00e2nd nu este, la toata lumea; c\u00e2nd este, doar la cei care-l merita. \u00cen realitate, treaba se petrece mult mai abrupt, chiar simultan: exista privatizare a profiturilor p\u00e2na si ca \u2013 sau poate \u00eentotdeauna ca \u2013 aparenta simpla socializare a pierderilor. Structura politico-ontologica a capitalismului \u2013 lupta de clasa \u2013 nu este dec\u00e2t reconfirmata \u00een manifestarea actualei crize, a oricarei crize: aceasta nu a aparut de nicaieri, si nici nu va disparea \u00een nicaieri, ca din senin, ca o rapida sau domoala re\u00eentoarcere la firesc. Principiul ei de desfasurare este acelasi ca \u00eentotdeauna: c\u00e2te o saritura istorica \u2013 \u00een termenii mai romantici-apologetici ai lui Schumpeter: o autodistrugere creatoare \u2013 a capitalului din buzunarul comun \u00een buzunarul c\u00e2torva. O apropriere: sau, derul\u00e2nd silogismul lockian, un furt de facto, deci o \u00eemproprietarire de jure. Sa nu fim abstracti, sa nu moralizam. Just follow the money si vezi cine r\u00e2de la urma. Sa urmarim, deci, circulatia capitalului: din cele 20 de miliarde de datorii care au iesit \u00een calculul initial, trei sferturi erau datorii private, si doar un sfert datorie publica. Peu importe: lobby-istii neoliberali s-au concentrat, ca la un semn, exclusiv asupra sfertului de datorii de stat, uit\u00e2nd complet de cele trei sferturi private goale din pahar, si au \u00eenceput sa se alarmeze periodic de problema groasa si urgenta a deficitului bugetar, a statului obez, a \u2013 ucida-l crucea! \u2013 socialismului. La care statul s-a rusinat ca o domnisoara si a priceput mesajul: el urma sa se ocupe, prin urmare, si de cele trei sferturi de datorii private. Un sistem complicat de p\u00e2rghii, scripeti si ajustari structurale, planuri \u00eenclinate pe termen mediu si scurt, dob\u00e2nzi, credite si forte de frecare a fost pus astfel la punct: statul urma sa se \u00eemprumute de la capitalul strain (FMI & co.), pe dob\u00e2nzi sfruntate, pentru a acoperi datoriile private din tara, datorii, se \u00eentelege, aparute \u00een buzunarele reprezentantelor aceluiasi capital strain (mainly bancile straine); dupa care tot el urma sa se \u00eemprumute, pe dob\u00e2nzi \u00eenca si mai tipatoare, de la capitalul privat din curtea nationala (adica de la acele banci pentru care se \u00eemprumutase de la FMI si gasca), pentru a plati datoria acumulata la primii… Se \u00eentelege ca acest potlatch potential infinit \u00een care statul rom\u00e2n se multumea sa poarte cadouri tot mai scumpe de la capitalul occidental la capitalul local si viceversa trebuia la un moment dat sa se rupa: cineva trebuia sa plateasca fara sa mai ceara si premiu pe deasupra. Si cine altii dec\u00e2t bugetarii, sectorul public, adica tocmai sfera din care statul, orice stat, \u00eesi extrage legitimitatea. Si iata cum, dupa patternul descris de Habermas, criza economica se transforma fatal, \u00een cadrul capitalismului avansat, \u00eentr-o criza de legitimitate a statului.
\n\u00cenca o data statul a jucat, convins si patruns ca un premiant model, rolul pe care toate analizele marxiste i l-au atribuit dintotdeauna: cel de a gira interesele comune ale \u00eentregii burghezii. De a asigura continuarea privatizarii profitului tocmai oper\u00e2nd o si mai drastica \u2013 dec\u00e2t cea curenta, continua, invizibila \u2013 socializare a cheltuielilor. S-au mai plantat, str\u00e2ns, niste garduri \u00een bunul public \u2013 sa nu ne asteptam, desigur, ca ele sa dispara de la sine, odata criza, hopul, viitura, trecute. S-a \u00eent\u00e2mplat ca bancile straine, prezente pe teritoriul rom\u00e2nesc, sa se trezeasca cu o nota de plata incalculabila, moment \u00een care sa-si aminteasca brusc ca stati putin, dar si noi am pus umarul la dezvoltarea nationala, deci sa plateasca statul!? Automat, statul a ridicat telefonul, a strigat prezent, a repetat hipnotizat, prin gura \u00eensusi presedintelui sau, ca, da, \u00eentr-adevar, sa ne aducem aminte, dezvoltarea Rom\u00e2niei de azi n-ar fi fost posibila fara sprijinul investitiilor de capital strain, si imediat a gasit solutia salvatoare: de ce sa se supere capitalul strain pe capitalistii rom\u00e2ni si de ce sa-i jecmanim, doamne fereste, pe cei din urma pentru datoriile celui dint\u00e2i? Mai bine \u00eei bagam la \u00eenaintare pe bugetari, ca oricum sunt toti privilegiati, inutili si pierde vara. Si voil\u00e0, cum statul, re\u00eempac\u00e2nd capitalul (strain) cu capitalistii (rom\u00e2ni), s-a comportat ca \u201egestionarul intereselor comune ale \u00eentregii burghezii\u201c: m\u00e2na invizibila care uneste dorintele imediate si contradictorii ale capitalistilor particulari si a carei autonomie (de miscare) consta tocmai capacitatea ei de a transsubstantia particularul \u00een general, interesele imediate, centrifuge ale capitalistilor \u00eentr-un proces coerent si unitar: de a imprima substantei capitalului o directie, un sens, de a o transforma \u00een subiect.
\nSintetiz\u00e2nd, se poate spune ca, paradoxal \u2013 \u00eensa un paradox care \u00eenchide \u00een sine simptomul epocii \u2013 prestatia statului rom\u00e2n, pe perioada crizei, a constat \u00een a-si sacrifica legitimitatea politica pentru a-si salva autonomia. O autonomie care, asa cum am vazut, nu depinde nicidecum de vreun contract social cu populatia si nu releva asadar de nici o legitimitate politica, put\u00e2nd fi foarte bine acoperita at\u00e2ta timp c\u00e2t statul \u00eesi \u00eendeplineste functia sa vitala \u00een auto-reproducerea capitalului. Acest trade-off abrupt, aceasta sacrificare a legitimitatii politice \u00een favoarea autonomiei executive nu puteau sa aiba loc fara baza asigurata de un aparat de stat mult \u00eentarit, extins, fidelizat. Pentru ca executivul sa se poata ocupa c\u00e2t mai \u00een voie si fara oprelisti de acest masiv transfer de bani din sectorul public \u00een buzunarele private, pentru a-si putea \u00eendeplini functia sa economica esentialmente privata fie si dincolo de limitele legitimitatii sale publice, a fost declansata cea mai scandaloasa, fie si dupa standardele cu care ne obisnuise PSD-ul, cooptare generala si politizare a administratiei. \u201eNiciodata lacheii nu au fost dati afara cu mai putina ceremonie dec\u00e2t si-a concediat Bonaparte ministrii\u201c. Si niciodata ei n-au fost ridicati \u00een functii cu mai putin stres si ceremonie dec\u00e2t pe vremea lui Basescu 1 si 2.
\nSa facem calculul si sa tragem linie: criza a \u00eensemnat, asadar, concentrarea si deplasarea accelerata a capitalului din mai multe buzunare \u00een mai putine. Un fel de silogism lockian dat pe fast-forward. O terapie de soc, si, evident, concomitent, o strategie de soc. Care au fost totusi efectele sale politice concrete? Cum a fost afectata imaginea executivului, loialitatea electoratului? No problems pe linie. Rolurile s-au distribuit exact ca \u00eentotdeauna: abstractizarea crizei odata v\u00e2nduta si \u00eenfulecata, at\u00e2t masurile dure ale executivului, c\u00e2t si furia cresc\u00e2nda a claselor platitoare au putut sa se defuleze pe cai perfect apolitice: pe carari abstract moralizante de la v\u00e2rf spre baza, respectiv abstract exaspera(n)te de la baza \u00een sus. \u201eAsa cum se \u00eent\u00e2mpla de obicei c\u00e2nd democratii sav\u00e2rsesc fapte eroice, conducatorii au avut satisfactia sa-si poata acuza \u201epoporul\u201c de dezertare, iar poporul a avut satisfactia sa-si poata acuza conducatorii de escrocherie\u201c.
\nCa \u00een reluare
\n\u201ePerioada de care ne ocupam prezinta amestecul cel mai pestrit de contradictii flagrante: constitutionalisti care conspira fatis \u00eempotriva constitutiei; revolutionari care, dupa propria lor marturie, sunt adepti ai actiunilor constitutionale; o Adunare nationala care vrea sa fie atotputernica si ram\u00e2ne mereu parlamentara; o Montagne care crede ca menirea ei este sa rabde si care compenseaza \u00eenfr\u00e2ngerile ei actuale prin prevestirea viitoarelor victorii; regalisti \u00een rolul de patres conscripti ai republicii, constr\u00e2nsi de \u00eemprejurari sa mentina \u00een strainatate casele regale dusmanoase, ai caror partizani sunt, iar \u00een Franta sa sprijine republica, pe care o urasc; o putere executiva care-si vede puterea \u00een propria-i slabiciune si prestigiul \u00een dispretul pe care-l inspira;… aliante a caror principala clauza e dezbinarea; lupte a caror lege fundamentala este lipsa de hotar\u00e2re;… eroi fara fapte eroice; istorie fara evenimente; dezvoltare a carei unica forta motrice pare a fi calendarul, obositoare prin repetarea constanta a acelorasi stari de tensiune si de destindere;… vointa generala a natiunii, caut\u00e2ndu-si \u2013 ori de c\u00e2te ori \u00eesi spune cuv\u00e2ntul prin votul universal \u2013 expresia potrivita \u00een dusmanii inveterati ai intereselor maselor, p\u00e2na o gaseste \u00een cele din urma \u00een bunul plac al unui aventurier\u201c.
\nPerioada de care ne ocupam abia a re\u00eenceput.<\/p>\n

Textul de fata este episodul pilot al unei
\ndezbateri despre alegerile din noiembrie 2009 care urmeaza sa fie promovata pe
\nsite-ul protokoll.ro.<\/strong><\/em><\/p>\n

\n

 <\/p>\n

NOTE:
\n1. Toate citatele din acest text provin din Karl Marx, \u201e18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte\u201c, disponibil \u00een limba rom\u00e2na la http:\/\/marxists.org\/romana\/m-e\/1852\/18-brumar\/index.htm.
\n2. Cea de-a treia varianta, care trece drept simpatica \u00eenca la multa lume, practic la \u00eentreg spectrul de anarhisti, de la st\u00e2nga la dreapta, de la trotkisti la libertarieni, si anume varianta unei prese realmente publice, detinuta de chiar cei care o produc si nu, asa cum se \u00eent\u00e2mpla azi \u00een cel mai bun caz, de consumatorii carora li se adreseaza, ei bine aceasta a treia varianta este, de la un punct \u00eencolo, adica dincolo de nivelul unei prese de subzistenta, militante si pe baza de voluntariat, \u00een fond o subspecie a cazului secund, a presei \u201ecomuniste\u201c, sustinute adica puternic, integral daca se poate, de stat.
\n3. Aceeasi logica patologizanta, moralizanta, abstractizanta din spatele distinctiei capitalism sanatos \u2013 moguli diabolici trebuie sa fi fost si cea care a \u00eempins majoritatea prezidentiala sa refuze politicos proiectul impozitului progresiv propus de PSD si sa v\u00e2nture \u00een schimb ideea \u2013 politicamente aberanta \u2013 de a taxa, perfect random, averile celor mai \u00eenstariti rom\u00e2ni (aceeasi idee b\u00e2ntuie \u00eensa recurent si propunerile ulterioare de a v\u00e2na si taxa salariile si pensiile privilegiate, speciale, exceptionale). \u00cen locul unei masuri politice, care ar fi abordat cel putin chestiunea nedreptatii structurale \u00een departajarea veniturilor, poporul basescian a preferat haiduceala statala, al carei singur temei politic este \u201elas sa ia de la ei ca au destul\u201c. Daca averile acestor nefericiti din top 100 Capitalul ar fi fost acumulate prin mijloace ilegale, ele trebuiau nationalizate; daca nu, atunci de ce sa fie ei singurii care-si rup din averea de la gura? Prin ce criterii politice se face departajarea bogati\/prea bogati?
\n4. \u00cemi permit aici sa abdic o clipa de la regula pe care tot eu am impus-o (de a cita exclusiv din 18 Brumar) si, \u00een sprijinul tezei ca actuala criza are un motor politic, si ca atare cere o reactie si o solutie politica, i.e. publica, nu morala, abstracta, privata, \u00eemi permit sa citez putin, for old time sakes, din Zizek: \u201ePolitics is thus a name for the distance of the economy from itself. Its space is opened up by the gap that separates the economic as the absent Cause from the economy in its ‘oppositional determination’, as one of the elements of the social totality: there is politics because the economy is ‘non-all’, because the economic is an ‘impotent’ impassive pseudo-cause\u2026 To put it paradoxically, one can reduce all political, juridical, cultural content to the ‘economic base’, deciphering it as its expression \u2013 all except class struggle, which is the political in the economic itself\u201c. (\u201eIn Defense of Lost Causes\u201c, Verso, London-New York, 2008, pp. 291, 293).<\/p>\n<\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eVive Napoleon! Vivent les saucissons!\u201c \u201eOamenii \u00eesi fauresc ei \u00eensisi istoria, dar si-o fauresc nu dupa bunul lor plac si \u00een \u00eemprejurari alese de ei, ci \u00een \u00eemprejurari care exista independent de ei, \u00eemprejurari date si mostenite din trecut. Traditiile tuturor generatiilor moarte apasa ca un cosmar asupra mintii celor vii. Si tocmai atunci c\u00e2nd… Cite\u0219te mai mult »18 Brumar al lui Traian Basescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[3],"tags":[100,1688,1687,1686,1685],"class_list":["post-2050","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-politica","tag-basescu","tag-capitalist-de-succes","tag-forma-de-manifestare-a-capitalismului","tag-mogului","tag-pd-l"],"views":3351,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2050","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2050"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2050\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2050"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2050"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2050"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}