{"id":2006,"date":"2010-03-24T22:48:59","date_gmt":"2010-03-24T20:48:59","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=2006"},"modified":"2010-03-24T22:51:06","modified_gmt":"2010-03-24T20:51:06","slug":"linistea-nelinistii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/linistea-nelinistii\/","title":{"rendered":"Linistea nelinistii"},"content":{"rendered":"

Oric\u00e2t ar parea o lesnicioasa conventie, ideea de retrospectiva mi-a displacut intotdeauna, st\u00e2njenitor zadarnica, suspecta de tradare. Exercitiul de regularitate pe care-l presupune, in a ordona elanurile creatiei, nu induce un dinamism al mersului inainte, peste contrarietati care fac obstacol si-l invrednicesc astfel pe artist; caci mai degraba ne indeamna sa banuim, frustrati, o stare dint\u00e2i, ca o \u201epreexistenta\u201c a talentului, ca un orizont virtual chem\u00e2nd nostalgii paradoxale.<\/strong><\/em>
\nInsa atare gratifiante priviri, spre o zariste de nedeplin, pot cumva sa atinga fara gres polaritatea ce urneste initial o creatie coerenta? Intr-o efuziune zv\u00e2cnind spre vecinatati de stele, rara in scrisul sau, Cioran proclama tacerea nocturna a ramurilor si gustul de a se nimici in splendoarea gradinilor. Pe oameni, tocmai privatiunea de o asemenea ambianta, de singuratatea bl\u00e2nd g\u00e2nditoare a gradinilor, tocmai \u201elipsa lor i-a impins in dorul raiului\u201c \u2013 explica eseistul. \u201eIstoria e negatia gradinii\u201c, suna sentinta pe care i-o inspirase genealogia paradisului.
\nA ridica, asadar, ochii spre cer, a se lasa locuit de apetitul fictiunii originare, intra intr-o dialectica unde opereaza compensator antinomii radicale. C\u00e2nd ne b\u00e2ntuie, fantasma benefica a Edenului nu-i numai un exorcism impotriva precarului. Miracolul acestei iviri sanctifica deopotriva, in real, tensiunea unei r\u00e2vnite plenitudini. Apetentelor paradisiace nu le luam judicios masura, daca le credem croite dupa tipare fara vlaga, compatibile \u2013 tot in termenii lui Cioran \u2013, cu tara unei \u201erationalitati minore\u201c.
\nDimpotriva, tar\u00e2mul caruia ii apartine regresiunea lor euforica nu recuza o neteda saturare cu bogatii ale concretului. \u201eLumea e plina ca un ou\u201c, se putea citi intr-un text din veacul al XV-lea, adus in atentia studiosilor de catre un istoric respectabil, Lucien Febvre.
\nEnuntul acesta, respir\u00e2nd indrazneata candoare, mi l-am amintit fara efort c\u00e2nd am avut in fata tablouri unde proiectia peisajului nu se sfia sa se asemuie unui munte care-si ajunge siesi, balizat de lumini si semne cordiale, tinut str\u00e2ns in reteaua unor carari si drumuri ce-l infasura spornic. Semnate de Viorel Marginean, pornite inca din anii ’70, pastr\u00e2nd compacta massa reliefului in chingile acestei eficiente reticulare, tablourile acomodau p\u00e2na si geometria cea mai abstracta unui soi de bucurie demiurgica. Filtrau, intr-o optiune consecventa, virtuti de faptuitor determinat si vrednic, nu intorc\u00e2ndu-se retractil catre un indarat care sa-l limiteze proteguitor, ci avans\u00e2nd \u2013 tropism de semn opus \u2013, pe liniile unei partituri, menita sa cuprinda tot mai larg privelistea: precum acele aripi de pasare care, ferm intinse, invoalte, creeaza, ele, spatiul.
\nContinuitatea proprie unui asemenea demers, nedomolit ritmata de legitime pulsatii, nu m-as mira sa-si afle muzical echivalente. Ceea ce, de pilda, in domeniu melodic, un creator de irepresibila sinceritate ca Ernest Chausson, simtise nevoia sa numeasca \u201eLa chanson perp\u00e9tuelle\u201c, spune mult despre o loiala putere de a nu ceda rupturilor abile. G.Enescu nu-l omagia inutil pe acest compozitor disparut prea devreme, rapus de un accident stupid. Nu cunosc, in ultimul secol, o imagine documentara mai frumos extatica dec\u00e2t aceea care ne face partasi la o transpunere sublima \u2013 Enescu interpret\u00e2nd \u201ePoemul\u201c pentru violina de Chausson.<\/p>\n

Dar nu pentru a sacrifica unui demon al analogiilor, b\u00e2ntuindu-ne capricios, e bine sa c\u00e2nte in pagina de plastica, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, voci care sa ne scuture de suficienta comentariului ultra-aplicat, impleticit in ticuri de sarmana pedanterie. John Ruskin isi ingaduia deschis rezerve fata de asemenea scrupule, ale specializarii aferate. In lungul panegiric, bunaoara, pe care-l harazise productiei turneriene, pentru amplul tablou \u201eDidona construind Carthagina\u201c \u2013 sortit testamentar de catre pictor unei ilustre proximitati, la National Gallery, cu o faimoasa p\u00e2nza de Claude Lorrain \u2013, entuziasmul exegetului se ingenia sa releve surpriza compozitionala a unui grup de copilandri juc\u00e2ndu-se cu mici corabii. Inventia episodului, apta a prefigura, dupa Ruskin, viitorul maritim grandios al cetatii, ii aparea drept o g\u00e2ndire ce n-ar fi pierdut nimic asternuta in scris; caci \u2013 \u201epoezie de ordinul cel mai elevat\u201c \u2013 \u201en-are nimic de-a face cu tehnicismele artei\u201c. Ceea ce Proust va asuma, si el, explicit, c\u00e2nd, la 1900, va evoca disparitia ferventului magistru si animator britanic.
\nNu e nevoie sa int\u00e2rziem in demonstratii care sa reitereze epigonic anume intorsaturi de spirit, nu numaidec\u00e2t istoric localizabile, ci mai degraba datoare unui simbolism latent, bun de repudiat, pentru unii, ca o superstitie caduca. Despre constructiile de iluminanta arheologie morala care l-au ispitit, la cumpana veacului XX, pe un Merejkovski, talente din succesiunea lui literara, ca tumultuosul Andrei Belii, aveau sa se rosteasca patrunzator si echitabil, refuz\u00e2nd etichetele nefundate, de eclectism, si judecatile dispuse a parcela meschin. \u201eCineva, poate, va spune ca este un eclectic. Eroare\u201c \u2013 lanseaza percutant, premonitor, replica lui Belii.\u201cEl este un specialist fara specialitate. Mai bine zis, continua pledoaria, pentru el e limpede ce specialitate are, dar este o specialitate pentru care nu exista inca practica.\u201c Oric\u00e2t de enigmatice in aparenta, asemenea asertiuni n-au drept tinta sa ne opuna strictetei. Sta, dimpotriva, in noima lor, sa ne arunce pe orbite unde pregnanta adevarului nu-i st\u00e2njenita de salubre dilatari, dezmarginind in noi o fecunda asteptare.<\/p>\n

Si, fiindca mersul ideii ne-a condus in preajma evenimentului care suscita actualmente un viu interes parizian, expozitia \u201eTurner et ses peintres\u201c, deschisa acum la Grand Palais, dupa Tate si inainte de Prado, \u2013 cum n-am culege ocazia pentru a extrage din lectia acestei confruntari cu peisajul istoricizat, cu fantasmagoria de lumina devenita destin, mai mult dec\u00e2t o placere contemplativa? Ales la 26 de ani membru la Royal Academy, cel mai t\u00e2nar academician pe care l-a avut vreodata Englitera, William Turner stiuse a-si inradacina succesul prin aptitudini pragmatice, de neaparata trebuinta in sfortarea de a razbate, si de a-si prezerva singularitatea artistica. Mai devreme dec\u00e2t contemporani din alte generatii, sensibil mai v\u00e2rstnici, Reynolds si Gainsborough, el inaugura, pentru posteritate, la 28 de ani, propria lui galerie, la primul etaj al locuintei din Harley Street. A-si statornici astfel int\u00e2lnirea cu publicul, fie si risc\u00e2nd o anume exuberanta cantitativa,\u2013 un colectionar, Sir George Beaumont, declarase dezaprobator \u201eTurner n-ar fi trebuit sa arate at\u00e2tea tablouri impreuna\u201c \u2013, toata aceasta franca parada, a bogatiei creatoare, intra in ritualul unei afirmari tenace, care, in fond, e o datorie a talentului. Si, daca ne izbavim de considerente ipocrite, oare asemenea benigne strategii \u2013 fara pretextul vreunei ordonate retrospective \u2013, si-au epuizat pe de-a-ntregul virtutile?<\/p>\n

In \u201eTratatul de istorie a religiilor\u201c, una dintre operele ce l-au impus, printre primele, pe Mircea Eliade, un \u201eAvant-propos\u201c al autorului se deschide prin acest enunt abrupt, vestind o relatie hotar\u00e2toare: \u201eC’est l’\u00e9chelle qui cr\u00e9e le ph\u00e9nom\u00e8ne\u201c. Massa cantitativului fac\u00e2nd presiune asupra definitiei intim identitare, scala afect\u00e2nd, cu variabilitatea ei, insusi ireductibilul cognitiunii \u2013, perspectiva astfel impusa, ab initio, modelului nostru metodologic, nu are cum evita un accent de surpriza sarcastica. Intr-adevar, discursul introductiv al lui Eliade continua cit\u00e2ndu-l, in aceasta cheie, pe Henri Poincar\u00e9: nu fara ironie, se intreba filosoful stiintelor, \u201eun naturalist care n-ar fi studiat niciodata elefantul dec\u00e2t la microscop ar crede ca il cunoaste suficient pe acest animal?\u201c. Departe de simpla aditionare a elementelor, in conglomerat, spectrul cantitatii se poate, deci, acomoda cu o aspiratie catre structuri, catre o g\u00e2ndire de ansamblu.<\/p>\n

Mi-a fost aproape o atare concluzie, mi-a iesit in cale firesc, atunci c\u00e2nd strabateam ansamblul deloc modest, cu plinatate resfirat, al mostrelor din creatia mesterului V. Marginean, prezente acum la Fundatia Art Society. Pictura si desene \u2013 cele vreo suta de piese rostuite in acest spatiu, lu\u00e2ndu-l in posesie autoritar, modul\u00e2ndu-l divers, de la o incapere la alta, temerar, fara precedent inalt\u00e2ndu-l, pe verticala unei ascensiuni eficiente, ce infasoara arhitectura intre etaje, serbeaza, neindoielnic, o buna instalare a constiintei creatoare intr-un echilibru depasind hotar\u00e2t confortul si depasind simpla multumire de sine…
\nSe v\u00e2ntura, pe dublul ax al acestei spatializari, palpit de aripi prelung brazd\u00e2nd intinderea, urca plural, inguste ca niste ofrande pentru o f\u00e2nt\u00e2na alb inocenta, panouri pe care joaca siluete de arbori si penaje in cascada \u2013 alcatuirea c\u00e2nta intr-un soi de montaj neinfricat, mai presus de piesele componente. Nu int\u00e2mplator, ma sageteaza amintirea unei formule sugestive pe care mult incercatul teoretician al filmului, Bela Bal\u00e1zs, o zamislise tocmai in legatura cu montajul: \u201epasarile poete\u201c \u2013 adun\u00e2nd, in faptura lor, concentrat si himeric, zestrea de imprevizibil a cerului.<\/p>\n

Si totusi nu, din at\u00e2tea zboruri incrucisate, pe simezele expozitiei V. M\u00c3RGINEAN, nu ni se nazare vreo analogie cu o voliera asurzitoare, cu o razmerita la adresa limitarilor ce opreseaza. Asupra pasaretului din imagini, pictorul nu revendica un protectorat coercitiv, tandretea lui serioasa nu le domesticeste in efigie, pentru efecte caznit dragalase. Respectuoasa fata de natura, ecologia aceasta morala intra in planul unei superioare asteptari, parca viz\u00e2nd un schimb posibil de bune maniere, intre omul care observa si obiectul interesului sau. Un precursor de talia lui Jean Charcot, feciorul marelui neurolog, care explorase Antarctica, Arctica si coastele Groenlandei, pentru a pieri in mare, in 1936, odata cu vasul sau \u201ePourquoi pas?\u201c, apucase, in decenii de truda inteligenta, sa inscrie, printre reusite, veritabile triumfuri ale gratuitatii generoase. Intr-o fotografie luata de pe vapor, se lasa ghicita o imprejurare uimitor simpatica \u2013 exploratorul a pus probabil la maximum discuri de muzica, pentru o auditie insolita, si dinspre banchiza sosesc spre sursa sonora pinguinii: lent, solemn, m\u00e2nati de o curiozitate care biruie reflexele de neincredere.<\/p>\n

C\u00e2nd, in anii nostri, Luc Jacquet si-a intitulat filmul despre pinguini \u201eLa marche de l’Empereur\u201c, care avea sa-si asigure o primire entuziasta si un Oscar, travaliul sau perseverent, etapele lui rabdatoare petrecute pe banchiza aveau in vedere nu doar un exercitiu de ethologie, descriptiv condusa. Caci degajau, in aspra existenta polara a acestor fapturi, in implacabilul luptei lor pentru supravietuirea spetei, un patetism grav, mai presus de orice duiosii banale. Daca numele filmului, c\u00e2nd il citeai pentru int\u00e2ia data, ar fi putut intretine, pentru un moment, confuzia cu titulatura faimosului Concert beethovenian numarul 5, pentru pian, apartenenta la o sfera de frumusete imparateste inalta nu era uzurpata, caci biologia avea acces la ea, naturalmente, deopotriva cu estetica individualitatii supreme.<\/p>\n

Iar in izb\u00e2nda coregrafica absoluta, realizata de Merce Cunningham, a spectacolului new-yorkez \u201eBeach Birds for Camera\u201c, filmat inca in 1992, ambiguitatea intre pinguini si dansatori, intre plaja si studio \u2013 o plaja fara timp, un studio care e prezentul etern al dansului \u2013, atingea culmi de perfectiune tonic asexuata, inchipuind o lume supla si exacta, o fericire neparazitata de vreun tehnicism demonstrativ, de vreo grimasa a performantei. Talpi goale tropaind nevinovat, ca piciorusele columbelor pe acoperisul lumii, intr-un poem celebru, trupuri mulate in alb, doar umerii si m\u00e2inile avans\u00e2nd netemator in negru, ca la pinguini, note \u2013 in partitura lui John Cage \u2013, silabisite rar la pian, zgomote ca de r\u00e2snita sticloasa, ritmate de sarituri rasun\u00e2nd mat, ce e canonic ram\u00e2n\u00e2nd ingenuu, aleatoriul nealung\u00e2nd o strictete resimtita p\u00e2na la secunda. Contaminat cu universul pinguinilor, acela uman e poetic dincolo de prejudecati, iar corpurile se incateneaza proclam\u00e2nd o svelta castitate: c\u00e2nd membrele tremura, n-au nimic lasciv sau inutil. Daca bratul subtire isi poarta protetic accentul negru, nici o magie amenintatoare nu exhiba puteri malefice. Nimeni nu joaca moartea lebedei, nimeni nu sucomba, totul vadeste linistit si sigur puritatea Creatiei.
\nCa un Eden pe care ni l-au regasit pinguinii, borealismul, de at\u00e2tea ori activ in ideatia lui Marginean are, deci, sansa unei exprimari reiterat valabile, a unei ad\u00e2ncite prospetimi.<\/p>\n

Se intelege, calea pentru un asemenea bl\u00e2nd recurs nu trece doar prin aparentele figurative, harazite volatilelor. Sunt in cauza tar\u00e2muri intregi de peisaj, chemate sa ia parte la o redemptiune care-l dezgheata salubru, intr-o cosmica urnire. Viziunea se cere aici rostogolita vertical, expozitia lui Marginean de la Palatul Unesco, din 1992, suspendase in exterior, pe un zid de granit, un astfel de Survol inextricabil, de lacuri in hatis continuu, de alb al distantelor stratificate, sub bataia unor zburatoare fara numar, v\u00e2nzolind privelistea. Si toata aceasta intindere, launtric rasufl\u00e2nd ca de curenti multipli, parea in emulatie cu un versant de exotism nordic, straniu inrudita cu spiritul unor picturi ca acelea carora li se \u00eencredinta marele arhitect Alvar Aalto.<\/p>\n

Suspendata, spuneam, piesa rom\u00e2neasca, a lui Marginean, cobora, in plus, pe umerii unui zid deloc indiferent, in gradina japonezului Noguchi, elev c\u00e2ndva al lui Br\u00e2ncusi. Ceea ce insemna mai mult dec\u00e2t un hazard, data fiind, la prietenul nostru, o asumare tacuta si ireductibil decisa, a gestiunii lui artistice. Nu l-am simtit vreodata pe Viorel Marginean astept\u00e2nd sa auda ceva anume despre arta sa: si nici gata sa-si conformeze actiunea vreunei supralicitari ce n-ar avea ochi dec\u00e2t pentru \u201ea merge la sigur\u201c. Putusem surprinde, in practica lui, un amestec de rezolutie apriga si detasare \u2013 ca si cum cel care desena, bunaoara, tin\u00e2nd carbunele la capatul unei lungi nuiele de bambus nu infrunta o proba de virtuozitate, ci mai degraba exercita, fara am\u00e2nare, intreg, acel inexorabil pe care-l comporta iesirea din sine. Nu pentru a-l subsuma unor pariuri livresti \u2013 viata l-a imunizat pe aceasta latura \u2013, as proiecta totusi asupra imersiunii sale in concret, in gestica emulatiilor sale de artist, niste esentiale analogii venind dinspre valorile pe care le-a decantat Japonia. Pentru a fi servit exemplar optiuni specifice spiritului Zen, ucenicia de arcas, de pilda, constr\u00e2ngerile ei modest acceptate si ceremoniile fascinante inchipuie un adevarat parangon etic, pe potriva ambitiilor celor mai demne, nutrite de cugetul artistilor. Un neamt, profesor de filosofie, Eugen Herrigel, partas ani de zile al acestor experiente, le-a tratat cu onesta veridicitate, intr-o carte a incomprehensiunii ce devine forta de convingere si raliere. Ce a invatat Europeanul, de la gazdele sale nipone, uneste original contrariile, dupa un itinerar unde Maestrul isi conduce astutios Elevul, pentru o trecere fertila prin sine: care-l obliga sa se scuture de tot ce ar fi povara a Eului, ca sa atinga o superlativa intensitate a tensiunii interioare. Insa o astfel de maxima tensiune se cuvine libera de intentie, de tot ce ar fi proportionalitate meschin calculatoare, intre teluri si mijloace. Cine garanteaza totusi succesul sagetii, daca lovitura nu-mi mai apartine mie \u2013 intreaba perplex ucenicul. La care, Maestrul raspunde superb, in traducerea italiana a textului:
\n\u00ab\u201eSi\u201c tira!\u00bb. Principiul ce ram\u00e2ne in maxima tensiune e acela al suveranei afirmatii, un \u201eDa!\u201c neat\u00e2rnat de cautiuni ce minimalizeaza. Arcasii Zen au acces la intelesuri ad\u00e2nci, aflate in miezul incordarii artistice. Nu g\u00e2ndea Br\u00e2ncusi, despre Arta, ca este \u201eun mare Da!\u201c spus Vietii?<\/p>\n

Sub asemenea auspicii, am ghicit mereu inaintarea robusta a lui Viorel Marginean intre at\u00e2tea curse intinse pervers creatiei, la vremea veacului din urma. Nelinisti sunt, de buna seama, in continuitatea traseului pe care-l reaminteste Expozitia de la Art Society. Dar nu gresea nici de data aceasta poetul Nichita Stanescu, in comentariul sau de film, \u201eCulorile zborului\u201c, atunci c\u00e2nd, magnanim, imparabil, asternea impacare peste rupturile ce tresar in truda pictorului.
\nInaltat sa cuprinda avid, nesatios, cartea privelistilor care ne contin existenta, totalitatea de peisaj care ne asociaza intr-o fraterna demiurgie, pictorul asculta de un ethos vital, rostit sagace de catre poet. Cu vorbele sale, luate de noi, aici, drept epilog, \u201eArtistul realizeaza linistea nelinistii\u201c.<\/p>\n

Dan Haulica
\nPresedinte de Onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Oric\u00e2t ar parea o lesnicioasa conventie, ideea de retrospectiva mi-a displacut intotdeauna, st\u00e2njenitor zadarnica, suspecta de tradare. Exercitiul de regularitate pe care-l presupune, in a ordona elanurile creatiei, nu induce un dinamism al mersului inainte, peste contrarietati care fac obstacol si-l invrednicesc astfel pe artist; caci mai degraba ne indeamna sa banuim, frustrati, o stare… Cite\u0219te mai mult »Linistea nelinistii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[1656,285,1655,1654],"class_list":["post-2006","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-arta-plastica","tag-expozitie","tag-retrospectiva","tag-viorel-marginean"],"views":2347,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2006","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=2006"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/2006\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=2006"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=2006"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=2006"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}