{"id":1981,"date":"2010-03-24T22:12:56","date_gmt":"2010-03-24T20:12:56","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1981"},"modified":"2010-03-24T22:14:06","modified_gmt":"2010-03-24T20:14:06","slug":"cronica-unei-singuratati-asumate","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/cronica-unei-singuratati-asumate\/","title":{"rendered":"Cronica unei singuratati asumate"},"content":{"rendered":"

Nevr\u00e2nd sa cada viu pe m\u00e2na \u201eodioasei vieti literare\u201c, Adrian Marino a dispus ca memorile sale \u2013 \u201eViata unui om singur\u201c \u2013 sa fie publicate, la Polirom, dupa ce va fi trecut un lustru de la moartea sa. \u201eCaderea\u201c este totusi inevitabila. Intr-o nota asupra editiei ni se spune ca \u201evolumul captiveaza prin traseul unei vieti de exceptie, ca si prin valoarea culturala a marturiei pe care o aduce\u201c. Verbul \u201ecaptiveaza\u201c nu este insa confirmat intrutotul de lectura cartii. Un text scris intr-un stil cvasiinexpresiv, stufos, redundant si, p\u00e2na la urma, obositor, de-a lungul caruia \u201ememorialistul\u201c isi exhiba complexele, obsesiile si resentimentele p\u00e2na dincolo de limitele saturatiei. Adrian Marino considera ca \u201eaceasta carte (care) a presupus cel mai mare efort al vietii mele de concentrare intelectuala si mai ales morala\u201c ar fi \u201ecartea cea mai libera, personala si independenta\u201c a sa. E vorba deci, in conceptia lui, de o mare, daca nu chiar de cea mai mare miza in ceea ce-l priveste. De altfel, reputatul carturar isi descopera cu surprindere \u201eun adevarat \u00abcomplex al confesiunii\u00bb\u201c. <\/strong><\/em><\/p>\n

Nu e singurul. Unul dintre autoportretele pe care si le schiteaza arata astfel: \u201e\u2026de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibitii, de mult ascunse s\u2026t Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, \u201eimposibil\u201c. Uneori chiar mie insumi s\u2026t. Dar obstacolul cel mai dificil este al subiectivitatii adesea excesive: nu m-am placut niciodata. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat sa traiesc\u201c. Suferinta sau macar tristetea se amplifica atunci c\u00e2nd lui Adrian Marino nu-i place aproape nimic, inclusiv poporul rom\u00e2n, si nimeni dintre cei cu care vine in contact direct sau mijlocit. Ceea ce i-a afectat nefericit existenta si, in consecinta, scrierea memorialistica, in sensul ca aceasta in loc sa fie povestea unei vieti si a unei opere este mai mult o rafuiala, un pamflet. Si inca unul scris fara talent epic. Un text c\u00e2ltos, sec, \u201eantiliterar\u201c al cuiva care s-a ocupat totusi cu literatura, chiar daca din perspectiva teoretica si ideologica, dar care \u2013 dupa propria-i marturisire \u2013 nu iubeste literatura si mai ales nu-i iubeste pe scriitori.
\nIn ce ar consta singuratatea lui Adrian Marino? In primul r\u00e2nd in faptul ca \u201ede sase decenii, cel putin, g\u00e2ndesc mereu altfel, aproape in toate domeniile. Scara mea de valori, incep\u00e2nd cu valorile culturale si ideologice, este net deosebita de a mediilor sociale si culturale pe care le-am strabatut obligat sau nu\u201c. Aceasta ar explica in buna parte si criza perpetua de comunicare, a carei cauza, de altfel, o pune in mod onest si in propria sarcina. Epoca, fiind rea cu el, i-a alterat profund caracterul si l-a \u201emizantropizat\u201c (este cuv\u00e2ntul sau) peste masura. Nu e insa numai vina epocii. Adrian Marino declara triumfator ca i-a respins pe profesori, a respins orice model, dar si \u201eautoeducatia\u201c, deviza lui Plotin: \u201eSculpteaza-ti intr-una propria statuie\u201c fiind, in opinia sa, a \u201eunui perfect monomaniac paranoid\u201c. Or, Adrian Marino nu vrea sa fie un maniac paranoid \u2013 dar oare si reuseste?! -, asa cum nu crede nici ca ar suferi de mania persecutiei ori de ceea ce numeste \u201ecomplexul de inferioritate-superioritate\u201c. Constata cu oarecare severitate ca nu are amintiri frumoase, iar viata sa \u2013 \u201ein momentele esentiale cel putin\u201c \u2013 nu a fost \u201edec\u00e2t o succesiune de \u201epagini negre\u201c\u201e. A suportat-o, a parcurs-o cu un stoicism pe care si-l revendica ori de c\u00e2te ori are prilejul. Ceea ce nu exclude resentimentul: \u201eConfirmat sau mai cur\u00e2nd infirmat de Max Scheler, am o opinie personala despre valoarea resentimentului. Mai int\u00e2i, orice s-ar spune, el este inevitabil. Si, adesea, necesar. Si chiar legitim-justitiar. Face dreptate. s\u2026t A \u201eierta\u201c oric\u00e2nd, orice si pe oricine este si o imposibilitate si o imensa nedreptate. Si, intr-un fel, si o rupere grava a echilibrului cosmic etc. Din care cauza nu pot asimila doctrina crestina a iertarii. Mult mai logica si mai justificata, moral si chiar ontologic, mi se pare \u201elegea talionului\u201c. Fiindca ea pune in loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiintat. Umple \u201eun gol\u201c. Reface un echilibru rupt\u201c.
\nE limpede ca \u201eViata unui om singur\u201c a fost scrisa tocmai in virtutea acestui principiu. O critica dura, necrutatoare, o revansa de dincolo de morm\u00e2nt. Cu riscul, asumat, de a se sinucide postum. Un risc, oricum, preferat de \u201ememorialist\u201c unei expuneri asa-zic\u00e2nd \u201epe viu\u201c. \u201ePosibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihailescu, de pilda, cu care nu am, eufemistic spus, nici o afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) sa poata intra cu agresivitate, in intimitatea vietii mele ma umple, de pe acum, de oroare. Numai acest g\u00e2nd ma exaspereaza si imi da fiori. Cel putin dupa moartea mea, voi fi ferit de astfel de contacte impure\u201c. Acest mod prezumtios de a judeca lucrurile ii este caracteristic lui Adrian Marino.
\nCum era si firesc intr-o autobiografie, Adrian Marino isi evoca anii copilariei, ai adolescentei, ai studentiei, petrecuti la Iasi, orasul in care s-a nascut la 5 septembrie 1921, terifianta perioada concentrationara (timp de 8 ani trece prin 19 aresturi si puscarii), domiciliul obligatoriu in Baragan, la Latesti, alaturi de Paul Goma, de Doamna maresal Antonescu, de Doamna Codreanu, sotia Capitanului, o femeie admirabila, care crestea gaini si de la care cumpara oua proaspete. Apoi, debutul editorial cu \u201eViata lui Alexandru Macedonski\u201c, prodigioasa activitate de hermeneut, teoretician, ideolog literar, materializata in lucrari de referinta, unele de pionierat, precum \u201eBiografia ideii de literatura\u201c sau \u201eDictionarul de idei literare\u201c. Duce o viata de izolat, de inadaptat si inadaptabil, in cursul careia identifica totusi c\u00e2te un \u201eaccident fericit\u201c, cum este cel privind norocul de a se fi nascut intr-un mediu citadin si intr-o familie de intelectuali, veche, dintre cele mentionate in \u201eArhondologia Moldovei\u201c a Paharnicului Sion si, mai nou, intr-o lucrare a istoricului Mihai-Razvan Ungureanu. Parintii insa nu-l satisfac. Tatal \u2013 \u201eom subtire in felul sau, diplomat la Charlottenburg, in Germania, amator de carti, cu studii si de pian la Conservator. Dar steril, timid, dominat de o sotie tiranica\u2026\u201c Mama \u2013 \u201eO fire de armeanca avara si mercantila. Voiam sa mai adaug inca un adjectiv foarte exact, dar ma stap\u00e2nesc\u2026\u201c Intr-un alt loc marturiseste ca face un efort in a se retine pentru a nu-si \u201edenigra\u201c mama. Amintiri deloc placute are si despre profesorii si colegii de liceu si de facultate, cu vreo doua-trei exceptii, de pilda cea a profesorului N.I. Popa de la Universitatea din Iasi, un pionier al studiilor de literatura comparata, care l-a si initiat in acest domeniu. Un incident din timpul clasei a opta, c\u00e2nd profesorul de rom\u00e2na il palmuieste, i se pare \u201epremonitoriu\u201c. Momentul este evocat in capitolul intitulat \u201ePrimele represiuni\u201c. La celebrul Liceu Internat din Iasi, unde se transfera de la cel Militar, este coleg cu multe \u201emediocritati\u201c (un cliseu aplicat cu neingaduita usurinta), intre care cei doi fii ai lui Ionel Teodoreanu. De la Universitatea din Bucuresti, il remarca doar pe Tudor Vianu \u2013 \u201ecu oratoria sa academica, placida, dar cu idei limpezi si bine organizate\u201c. In astfel de conditii, formarea sa nu se putea produce dec\u00e2t \u201ein cel mai pur spirit autodidact\u201c. In aceasta ordine de idei, face elogiul Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, unde putea gasi raritati si noutati. Debuteaza publicistic \u2013 ca si alti tineri studiosi si talentati \u2013 in \u201eJurnalul literar\u201c (1939) al lui G. Calinescu. Notez ca in Compendiul la \u201eIstoria literaturii rom\u00e2ne\u201c, marele critic precizeaza ca saptam\u00e2nalul fondat si condus de el la Iasi \u201ea urmarit in primul r\u00e2nd sa formeze critici si eseisti cu cultura solida, universitara\u201c. Printre tinerii \u201ecu un merit inegalabil\u201c Calinescu ii mentioneaza pe Al. Piru, Adrian Marino, G. Margarit si G. Ivascu. Despre Marino scrie ca \u201ee mai ales un eseist, curios si malign, mare scotocitor de carti, cu un stil intelectual si acut, inca de pe acum, de excursie livresca\u201c. Din profilul schitat, nu cred ca l-ar fi putut deranja mai t\u00e2rziu dec\u00e2t doar afirmatia ca \u201ee mai ales un eseist\u201c, Adrian Marino ironiz\u00e2ndu-i pe eseisti si consider\u00e2nd eseistica o preocupare facila, el prefer\u00e2nd lucrarile de sinteza, capabile sa edifice o cultura care sa aspire la sincronizarea cu cultura occidentala. Calinescu, caruia Marino i-a fost si asistent, este personajul cel mai obsedant si cel mai anatemizat pe tot parcursul cartii, indeosebi in capitolul ce poarta un titlu transant \u201eMarele esec: G. Calinescu\u201c. Un esec dublu. Al celui ce i-a fost colaborator, dar in primul r\u00e2nd al lui Calinescu insusi care a ignorat Occidentul, practic\u00e2nd o critica literaturizata, depasita, dar c\u00e2te alte pacate n-a avut? Marino regreta profund ca a acceptat sa-i fie asistent unui om \u201efara nici o constiinta etica si civica\u201c, un cinic, un cabotin, un ipocrit, un oportunist, un las, \u201eun profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsa la talcioc\u201c, fiindca a cumparat c\u00e2teva obiecte puse in v\u00e2nzare. Singura calitate pe care i-o recunoaste este \u201etalentul literar\u201c.
\nA-l interoga pe Calinescu \u2013 \u201eC\u00e2nd s-a ocupat vreodata de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutica, de comparatistica? De reviste, publicatii si carti in limbi straine si alte activitati de acest gen?\u201c, e absurd si ridicol. Ca sa nu mai vorbim ca, de fapt, Calinescu a facut si comparatistica. Dar de ce ar fi trebuit sa se ocupe Calinescu de domeniile enumerate si ilustrate de Marino? Poate ca i-a lasat lui acest rol. Sa nu glumim insa si sa mai intrebam fie si retoric: trebuia ca G. Calinescu sa urmeze programul lui Marino avant la lettre? La rigoare, Adrian Marino are tot dreptul sa considere ca modul de a face critica si istorie literara al lui Calinescu este \u201eincompatibil\u201c cu viziunea si conceptia sa. Si chiar este. Dar asta nu-l micsoreaza cu nimic pe \u201escriitorul total\u201c si criticul genial. C\u00e2nd Calinescu l-a intrebat: \u201eDar ce, dumneata esti scriitor?\u201c, Marino a luat-o ca pe o \u201einsulta suprema\u201c. Pentru ca, zice criticul ideilor literare: \u201enimeni nu este \u2026obligat, nici macar prin lege, sa fie scriitor\u201c (si pune cuv\u00e2ntul scriitor in ghilimele). Dar Calinescu era obligat sa faca ceea ce ar fi dorit, ceea ce ar fi vrut Adrian Marino? Ii reproseaza lui Calinescu p\u00e2na si faptul ca a inregistrat fonic poezii in lectura proprie: \u201ec\u00e2ntate, tipate, stridente, cu un glas pitigaiat penibil. I s-ar face un imens serviciu daca toate aceste discuri Electrecord ar fi sparte si aruncate la cos\u201c. Cunosc toate inregistrarile cu glasul lui Calinescu, nu doar cele ale poeziilor, ci si ale faimoaselor conferinte despre Eminescu, Caragiale si Sadoveanu din Fonoteca de Aur a Radioului. Sunt adevarate valori de\u2026 aur. Distrugerea inregistrarilor cu vocea lui Calinescu ar fi o crima.
\nCapitolul \u201eMarele esec: G.Calinescu\u201c este, imi pare rau sa o spun, veninos si descalificant intelectual si moral.
\n(va urma)<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Nevr\u00e2nd sa cada viu pe m\u00e2na \u201eodioasei vieti literare\u201c, Adrian Marino a dispus ca memorile sale \u2013 \u201eViata unui om singur\u201c \u2013 sa fie publicate, la Polirom, dupa ce va fi trecut un lustru de la moartea sa. \u201eCaderea\u201c este totusi inevitabila. Intr-o nota asupra editiei ni se spune ca \u201evolumul captiveaza prin traseul unei… Cite\u0219te mai mult »Cronica unei singuratati asumate<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1627,1625,1419,1628,1626],"class_list":["post-1981","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-viata-unui-om-singur","tag-adrian-marino","tag-autoportret","tag-confesiuni","tag-memorii"],"views":2419,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1981","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1981"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1981\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1981"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1981"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1981"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}