{"id":1978,"date":"2010-03-24T22:11:07","date_gmt":"2010-03-24T20:11:07","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1978"},"modified":"2010-03-24T22:11:25","modified_gmt":"2010-03-24T20:11:25","slug":"martorul","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/martorul\/","title":{"rendered":"Martorul"},"content":{"rendered":"

Gabriel Dimisianu, Oameni si carti,<\/em>
\nEditura Cartea Rom\u00e2neasca, Bucuresti, 2008, 384 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Un memorialist atipic este Gabriel Dimisianu, asa cum s-a relevat \u00een ultimul deceniu, mai \u00eent\u00e2i \u00een sectiunea finala din \u201eLumea criticului\u201c (2000), apoi \u00een volumul premiat si foarte bine primit de critica \u201eAmintiri si portrete literare\u201c (2003), mai recent \u00een acesta intitulat \u201eOameni si carti\u201c, care \u00eel include si-l \u00eembogateste pe precedentul, adaug\u00e2ndu-i mai multe zeci de pagini de jurnal. <\/strong>
\nIesirea din tipic (un cuv\u00e2nt ce probabil da \u00eenca frisoane componentilor generatiei ’60) nu este nici dorita cu tot dinadinsul, nici ostentativa retoric-stilistic. Ea merge \u00een profunzimea reflectiilor si a notatiilor pe marginea celor traite si contureaza, pe fiecare pagina de evocare sau portretizare, o perspectiva complet diferita de a memorialistilor egolatri si resentimentari. Caci acestea sunt cele doua axe sustin\u00e2nd multe dintre contributiile postrevolutionare autohtone. Mai \u00eent\u00e2i, convingerea ferma ca el, autorul X, a fost centrul lumii si al epocilor \u00een succesiune pe care le rememoreaza; iar daca nu, principala lor victima, haituitul si lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil str\u00e2mb, deformat optic al realitatilor socio-culturale pe care cititorul le voia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat. Cei ce stiu mai multe vorbesc si scriu mai putin dec\u00e2t cei care, pretinz\u00e2nd ca au fost \u00een miezul evenimentelor, bat dizgratios c\u00e2mpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizeaza ca personaj, se ipostaziaza \u00een protagonist si regleaza statura contemporanilor \u00een functie de zigzagul relatiilor personale cu ei. \u201eConcurentii\u201c sunt drastic diminuati sau nevrotic calomniati, \u00een timp ce o figura complet stearsa care i-a facut scriitorului nostru \u201edreptate\u201c apare \u00eentr-o lumina pe care nu o merita. Caut\u00e2nd \u00een fragmentele memorialistice savoarea subiectivitatii creatoare, dam adesea peste otravuri ieftine si toxicitati mediocre.
\nDe aceea Gabriel Dimisianu e un memorialist aparte, bine individualizat \u00een c\u00e2mpul cultural rom\u00e2nesc. Implicarea, reala si de lunga durata, \u00een actualitatea noastra literara este dublata \u00een carte de o reluare afectiva a episoadelor odata traite. \u00censa distinctia dintre autorul memoriilor si personajul implicat \u00een ele se pastreaza pe tot parcursul acestui volum absolut remarcabil: prin sinceritate, prin acuratete reconstitutiva si prin ad\u00e2ncime sentimental-reflexiva.
\nFrapant, cel ce spune eu vorbeste rarisim si se manifesta intermitent \u00een numeroasele scene la care a participat si pe care instanta superioara, auctoriala, le reproiecteaza acum. Personajul rulat de Gabriel Dimisianu (el \u00eensusi) este extrem de discret, rezervat, retras \u00eentr-o conditie de martor ocular al \u00eent\u00e2mplarilor si evenimentelor ce ne sunt prezentate. At\u00e2ta modestie ar putea parea prefacatorie (precum cea a t\u00e2narului Nicolae Velea care, student, se adresa colegilor de an cu \u201edumneavoastra\u201c), daca G. Dimisianu nu si-ar fi asumat de la bun \u00eenceput un rol dificil si ingrat. El se pune pe sine \u00eentre paranteze si se mentine, voit, acolo, eclips\u00e2ndu-se memorialistic, pentru a nu interpune un ecran de subiectivitate \u00eentre privirea cititorului de azi si lumea literara postbelica, din deceniile socialismului de stat, care-l intereseaza.
\nE prima si cea mai importanta datorie a autorului. Asa cum, \u00een anii ’50, scriitorii si profesorii din epoca si scoala interbelica reprezentau, \u00een pofida compromisurilor pe care le faceau, o punte spre un trecut epurat si radiat de catre oficialitate, rolul veteranului de astazi, supravietuitor al unor razboaie ideologice teribile, este sa refaca valorile, reperele, dinamica si atmosfera vesel-trista a vechii epoci literare. Iata cum \u00eencepe si cum se continua o evocare a \u201earhitectului de reviste\u201c George Ivascu, la zece ani de la disparitia sa: \u201eStiu ca sunt tot mai putini cei carora acest nume le spune ceva. Stiu ca si dintre acesti tot mai putini sunt destui cei carora acest nume le spune mai degraba ceva rau. Au auzit ca a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticaloaselor vremuri. (…) Mai sunt cu toate acestea contemporani ai lui George Ivascu ce g\u00e2ndesc bine despre el, printre care si eu ma numar. Eu cred ca oamenii trebuie judecati dupa efectele faptelor lor, si cum putini au facut numai bine, doar sfintii, oamenii obisnuiti \u00eei vom judeca dupa ce a precumpanit \u00een ce au facut, binele sau raul. Or la George Ivascu binele a fost precumpanitor, daca ne referim, desigur, la profesia, la actiunea lui de critic si istoric literar, de publicist si alcatuitor de reviste. Viata lui personala nu o am \u00een vedere, nu sunt pregatit sa o judec si nici nu am caderea.\u201c (pp. 65-66).
\nDaca \u00een acest caz Gabriel Dimisianu elimina din start ingredientul memorialistic, gustul mai picant al unor dezvaluiri din sfera vietii intime, fac\u00e2nd o fisa sobra de istorie literara, \u00een alte radiografii va proceda prin disocieri pe \u201eorizontala\u201c, compar\u00e2nd figurile unor critici-ideologi, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmalniceanu, cu cele ale unor activisti lipsiti de \u00eentelegerea si ilustrarea literaturii veritabile. Pentru articolele de directie, apetitul cenzorial si terorismul ideologic din anii ’50, Paul Georgescu (\u201econul Paulica\u201c) si Ovid S. Crohmalniceanu (\u201eCroh\u201c) nu sunt mai putin culpabili dec\u00e2t un Nicolae Moraru, Traian Selmaru, Mihai Novicov, \u201edogmaticii intratabili\u201c ai \u201eobsedantului deceniu\u201c. Dar daca luam \u00een considerare \u00eentregul unei personalitati si evolutia ei, autorii at\u00e2tor carti valoroase si descoperitorii at\u00e2tor talente scriitoricesti (de la Nichita Stanescu si Matei Calinescu la Stefan Agopian si Mircea Cartarescu) sunt \u00een mod evident altceva. Explic\u00e2ndu-i \u00een primul r\u00e2nd lui Gheorghe Grigurcu, si apoi si altor denuntatori ai colaborationismului autohton, cum se cuvin puse accentele, memorialistul-analist face doua portrete a caror complexitate o preia si o marcheaza pe cea a personajelor \u00een discutie. El evita \u00een acest mod unilateralitatea receptorului generationist, a carui perspectiva largeste falsificator, \u201eatemporalizeaza\u201c o anumita perioada: anii ’80 ai lui Crohmalniceanu, interval de generozitate cenaclista si vitalitate critica; respectiv anii ’50 ai aceluiasi, segment al unei prestatii oficioase regretabile.
\nObiectivitatea lui Gabriel Dimisianu este admirabila, mai ales c\u00e2nd \u00eel portretizeaza pe fostul redactor-sef al \u201eGazetei literare\u201c, omul care l-a angajat la revista, \u00een urma cu cincizeci de ani si mai bine, pe memorialistul de astazi. Pe de o parte: \u201eCine examineaza azi fenomenul proletcultist, si o fac din ce \u00een ce mai multi, da \u00een presa timpului peste texte ale lui Paul Georgescu oripilante, cum ne apar acum, \u00een care el milita, aprins si tenace, pentru o \u00abliteratura noua\u00bb, \u00abrevolutionara\u00bb, \u00abpartinica\u00bb, \u00abantiburgheza\u00bb si \u00abanticapitalista\u00bb (\u00abantiimperialista\u00bb), \u00eensufletita de \u00abspirit leninist\u00bb.\u201c (p. 88). \u00cen aceeasi directie \u201eprogresista\u201c, bine scanata critic: \u201eTextele sale militante, de care am amintit, vehiculau, fara teama de repetare, aceleasi si aceleasi teze despre cum trebuie sa fie cultura noua, literatura revolutionara, \u00een formulari cliseizate care, \u00eentr-adevar, nu-i prea deosebeau scrisul din epoca de acela al unor Moraru sau Novicov. Treptat, pentru urmaritorul atent, vor aparea \u00eensa diferente.\u201c (p. 89). Prin urmare – si pe de alta parte: \u201eFaptul ca era om de gust, ba \u00eenca mai mult, ca era dotat cu o speciala capacitate de rapida detectare a talentelor, l-a dovedit cu prisosinta Paul Georgescu miz\u00e2nd primul, neezitant, pe incipientele manifestari publice, si, uneori, \u00eenainte ca acestea sa se fi produs, ale unor tineri ca Nichita Stanescu, Stefan Banulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, Matei Calinescu. Devenind redactorul sef al \u00abGazetei literare\u00bb, i-a publicat c\u00e2t s-a putut de frecvent, a \u00eenceput sa se refere la ei \u00een articolele sale si, mai apoi, sa le consacre exegeze care au surprins prin promptitudine si amploare (de pilda cronica \u00een doua numere ale \u00abGazetei\u00bb la placheta de debut a lui Nichita Stanescu). Nu s-a limitat la impunerea tinerilor din cercul \u00abGazetei\u00bb. De departe urmarea si \u00eencuraja evolutia clujeanului D.R. Popescu sau a bacauanului G. Balaita, iar mai t\u00e2rziu, dupa epoca \u00abGazetei\u00bb, pe a unor St. Agopian, Norman Manea si pe a altora. Relatiile pe care Paul Georgescu le avea cu tinerii (de fapt era el \u00eensusi t\u00e2nar, \u00een anii de care vorbesc, fiindca nu \u00eemplinise 40 de ani) luau repede forma prieteniei.\u201c (p. 91).
\nGabriel Dimisianu e un memorialist atipic si pentru ca urmareste si focalizeaza mai degraba binele facut de un subiect, dec\u00e2t raul comis de el. E, asa zic\u00e2nd, un martor elaborat si nuantat al apararii, iar nu un procuror cultural alert si vehement, pus pe asedierea si ruinarea demonstrativa a acuzatilor. Atentia lui merge si spre textele scriitorilor surprinsi \u00een memorii, si spre contextele \u00een care acestea au aparut, \u00eencerc\u00e2nd, la data respectiva, sa perpetueze sau sa schimbe ceva. Aceeasi \u00eentelegere bogata si aprofundata a lumii noastre literare puls\u00e2nd \u00een memorie si a literaturii propriu-zise trecute \u00een istoria ei \u00eel face sa scrie cu egala patrundere despre Arghezi si Vianu (profesorul la al carui curs, de trei ani, a mers nesmintit), nedespartitii Vladimir Streinu si Serban Cioculescu, \u201ealbatrosisti\u201c st\u00e2ngisti ca Geo Dumitrescu, \u201esaizecisti\u201c (cei mai multi) ca Nichita Stanescu si Cezar Baltag, Fanus Neagu si Nicolae Breban, Nicolae Velea si Stefan Banulescu, prieteni apropiati ca Lucian Raicu, Sorin Titel, Marcel Mihalas, Valeriu Cristea (a caror disparitie o depl\u00e2nge \u00een pagini vibrante), braileni demni de aceasta denominatie si bucuresteni totusi simpatici, oameni cu functii decizionale, ca memorabilul sub toate aspectele Zaharia Stancu, si onirici rebeli ca Dumitru Tepeneag…
\nCuriozitatea si competenta umana a memorialistului se opresc, practic, \u00eenaintea generatiei ’80. Desi criticul i-a citit si pe scriitorii mai noi, centrul de greutate al cartii de fata sta pe epoca \u00eencheiata \u00een 1989 si pe generatia care, travers\u00e2nd-o, i-a rezistat si supravietuit. Vedem \u00een tablou, pe fundalul cenusiu si mohor\u00e2t, numai partea buna a scriitorimii noastre, buna sub raport moral si estetic. O razbunare a autorului-personaj care a fost obligat sa suporte si sa \u00eenghita at\u00e2tea mizerii, \u00een deceniile petrecute \u00een redactia \u201eRom\u00e2niei literare\u201c, este sa-i ignore memorialistic pe cei imposibil de evitat si ignorat \u00een episoadele de viata reala. Avem deci si aici un anumit unghi de distorsionare a lucrurilor si faptelor consumate, ramase \u00een urma. Numai ca, \u00een vreme ce regula subiectivitatii d\u00e2mbovitene este sa hasureze cu negru tot, aproape tot, cu exceptia nimbului stralucitor al autorului de memorii, operatia lui Gabriel Dimisianu este una pozitivanta. O forma de discriminare pozitiva care, \u00een fine, \u00eemi place…
\nSemnificativa, din aceasta perspectiva, e \u00eent\u00e2mplarea amuzanta povestita chiar la \u00eenceputul cartii, \u00een textul (cu un titlu de asemenea edificator) \u201ePrezenta vechilor scriitori\u201c. Cu perfectul simplu ce \u00eensufleteste narativ relatarea si pare ca face cu ochiul cititorului avizat, autorul evoca discursul v\u00e2rstnicului Al. Cazaban la o reuniune literara de la \u00eenceputul anilor ’60: \u201eFu poftit \u00een prezidiu unde se aflau, dupa c\u00e2te \u00eemi amintesc, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Serban Cioculescu si parca si alti scriitori de vaza, iar la celalalt capat al mesei, opus locului \u00een care se afla Cazaban, un \u00eenalt activist cultural al vremii, reprezent\u00e2nd C.C.-ul sau Ministerul Culturii. C\u00e2nd \u00eei veni si lui Cazaban r\u00e2ndul sa vorbeasca, se ridica si \u00eencepu sa spuna c\u00e2t era de magulit ca se afla \u00eentr-o at\u00e2t de ilustra companie, la acel prezidiu, ce mare cinste e pentru el sa fie alaturi de Ion Marin Sadoveanu, de Cioculescu, de Vianu, pe fiecare ridic\u00e2ndu-i \u00een slavi pe r\u00e2nd, pentru ce au facut si au dres \u00een cultura rom\u00e2na. C\u00e2nd ajunse la capatul sirului, unde era plasat, cum spuneam, \u00eenaltul activist, batr\u00e2nelul se opri. \u00cesi scoase ochelarii cu rame groase, privi \u00een directia omului puterii ca prin ceturi, apoi \u00eesi puse din nou ochelarii, iar si-i scoase, si tot astfel de vreo trei ori dupa care spuse candid: pe dumneata te rog sa ma ierti, dar nu te vad bine! Culmea e ca gluma lui Cazaban se dovedi si premonitorie, caci la putin timp dupa \u00eent\u00e2mplarea de la Casa Scriitorilor, si fara legatura cu ea, \u00eenaltul activist fu debarcat din functie si trimis la munca de jos.\u201c (pp. 11-12).
\nDincolo de hazul scenei, pastrat si amplificat \u00een relatarea ei, e de facut observatia ca singurul personaj anonimizat, fara nume (mai bine zis, fara dorinta memorialistului de a-l fi aflat si transmis), este \u00eenaltul activist. Scriitorii importanti atunci sunt importanti si acum. Numele lor conteaza si \u00een epoca trecuta, si \u00een epoca actuala, si \u00een aceste memorii care fac punte \u00eentre ele. Dar functiile \u00eenalte ale vechilor ideologi si cenzori care au fost numai ideologi si cenzori nu i-au ajutat sa reziste \u00een timp. Numele lor nu mai conteaza.
\n\u00cen aceste pagini deopotriva exacte si nuantate, aplicate si fin literaturizate (portretul lui Nicolae Velea arata aptitudini de prozator \u00een toata puterea cuv\u00e2ntului), melancolice si lucide \u00een proportii egale, memoria binelui se activeaza si se regenereaza, \u00een timp ce memoria \u201erea\u201c, a raului, tinde sa se stearga. Printre at\u00e2tea subiectivitati inflamate si egolatrii de autori \u201ene\u00eentelesi\u201c, luminoasa obiectivitate a lui Gabriel Dimisianu e ceea ce criticul \u201esaizecist\u201c, prob si performant, i-a oferit acestui nu singur, dar singular memorialist al unei jumatati de veac scriitoricesc.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Gabriel Dimisianu, Oameni si carti, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, Bucuresti, 2008, 384 p. Un memorialist atipic este Gabriel Dimisianu, asa cum s-a relevat \u00een ultimul deceniu, mai \u00eent\u00e2i \u00een sectiunea finala din \u201eLumea criticului\u201c (2000), apoi \u00een volumul premiat si foarte bine primit de critica \u201eAmintiri si portrete literare\u201c (2003), mai recent \u00een acesta intitulat \u201eOameni… Cite\u0219te mai mult »Martorul<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1622,1620,1623,1463,1521,1527,1621,1624],"class_list":["post-1978","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-g-dimisianu","tag-gabriel-dimisianu","tag-george-ivascu","tag-gheorghe-grigurcu","tag-mircea-cartarescu","tag-nicolae-velea","tag-oameni-si-carti","tag-paul-georgescu"],"views":4115,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1978","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1978"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1978\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1978"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1978"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1978"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}