{"id":1910,"date":"2010-03-17T21:35:50","date_gmt":"2010-03-17T19:35:50","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1910"},"modified":"2010-03-17T21:36:50","modified_gmt":"2010-03-17T19:36:50","slug":"fericirea-ca-pretentie","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/fericirea-ca-pretentie\/","title":{"rendered":"Fericirea ca pretentie"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

Intr-o istorie de peste doua mii de ani a filosofiei nu s-a spus oare cam tot ce era de spus pe tema fericirii? In plus, exista suficiente motive sa crezi ca, in lumea \u201edezvrajita\u201c in care ni se int\u00e2mpla sa traim, fericirea a cazut iremediabil in desuetudine. Cu privire la termenul in cauza: un \u201estravechi cuv\u00e2nt prostituat\u201c, de care am vrea sa ne descotorosim, spune un autor contemporan. Si totusi, \u201edemonul teoriei\u201c lucreaza\u2026 <\/strong><\/em><\/p>\n

Un\u00a0 aer proaspat razbate dinspre \u201eCea mai frumoasa istorie a fericirii\u201c, carte publicata de Editura ART in 2007. Acest izbutit \u201edialog pe trei voci\u201c (Andr\u00e9 Comte-Sponville, filosof, Jean Delumeau, specialist in istoria mentalitatilor religioase, Arlette Farge, istoric) incearca sa refaca povestea fericirii, str\u00e2ns impletita cu istoria insasi a filosofiei. In prologul cartii, Alice Germain scrie intr-un loc: \u201enu suntem daca nu suntem fericiti\u201c. Altfel spus, \u201efericirea a devenit un imperativ\u201c, fiind pusa in mod straniu sub semnul lui \u201etrebuie\u201c, care induce o obligatie. Autoarea prologului nu face dec\u00e2t sa constate ceea ce as numi stadiul terminal al unei obsesii milenare: transformarea fericirii din aspiratie in datorie. De acum inainte \u201eimi sunt dator fericire tot at\u00e2t c\u00e2t mi se datoreaza\u201c (P. Bruckner).
\nNicolas Malebranche pare sa fi fost primul care a folosit expresia \u201edatoria de a fi fericit\u201c, reluata ulterior p\u00e2na la saturatie de numerosi alti g\u00e2nditori. De fapt, at\u00e2t in privinta intelesului acordat fericirii, c\u00e2t si in legatura cu conceperea ei ca datorie, Malebranche se inscria intr-o traditie care venea de la Aristotel. Celebrul filosof grec considera ca orice om, potrivit telos-ului sau specific, nu numai ca poate, dar trebuie sa atinga eudaimonia (treapta desav\u00e2rsirii sau a fericirii) prin practicarea virtutilor. Fericirea\u2026 Un termen seducator si derutant, prin sensurile lui contradictorii. Vreme indelungata fericirea a fost mai mult un vis, oamenii abia daca ii rosteau numele. In schimb, in societatea actuala, numita a hiperconsumului, se inregistreaza un fapt intruc\u00e2tva nou: fericirea este mai mult dec\u00e2t o datorie, ea a luat proportiile unei pretentii de masa. Sa insemne aceasta si devalorizarea ei?
\nStimulat de amintitul dialog, dar si de alte c\u00e2teva lucrari recente, m-am g\u00e2ndit ca n-ar fi lipsit de interes sa-l conectam pe homo praetentiosus cu homo felix, in nadejdea ca am putea intelege mai bine conditia omului contemporan. Logica \u2013 asa cum ii sta si bine \u2013 ar interveni probabil pentru a-mi semnala eventuale incongruente: daca vorbim de pretentie, nu este ea, cumva, mai cur\u00e2nd indiciul nefericirii? Indiferent de motivatia care il mobilizeaza, nu e oare pretentiosul un ins neimplinit, prin urmare unul nefericit? Pe de alta parte, nu e omul cu adevarat fericit acela care nu mai are nici sperante, nici pretentii? In aceste conditii cum s-ar putea face jonctiunea intre fericire si pretentie? In ce sens ar putea fericirea sa faca obiectul pretentiei? Voi recurge la c\u00e2teva decupaje istorice cu intentia de a afla mai multe despre natura fericirii, c\u00e2t si despre natura pretentiei, despre posibila lor legatura.
\nP\u00e2na atunci, o distinctie de ordin tehnic, indispensabila pentru buna intelegere a lucrurilor: una este a pretinde fericirea, a o revendica in calitate de bun in sine (summum bonum) si altceva este a te pretinde fericit, a pretinde ca esti ori ai putea fi beneficiarul acestui tip de experienta. (Fireste, asa cum unii pot pretinde ca au fost, sunt sau ar putea fi fericiti, altii pot pretinde contrariul). In primul caz, soliciti o mobilizare a resurselor capabile sa-ti procure fericirea\u00a0 (ca pe ceva ce nu posezi, dar pe care il doresti insistent si crezi chiar ca ti se cuvine). In al doilea caz, ceri sa fii crezut sau macar sa se ia nota de ceea ce sustii (interlocutorul nici nu are incotro, trebuie sa ia lucrurile asa cum ii sunt prezentate, el n-ar putea contesta experienta pur subiectiva a altuia, experienta la care, in principiu, nu are acces). In fine, distinctia semnalata poate fi caracterizata si in urmatorii termeni: a revendica fericirea reprezinta o pretentie materiala, iar a sustine posesia ei experientiala reprezinta o pretentie formala, asertiva. In cele ce urmeaza, trecerea de la un sens la altul va rezulta, sper, din context.
\n\u201eToti oamenii doresc sa fie fericiti; toti, fara exceptie\u201c, scria cu intentie amar-ironica Blaise Pascal acum vreo trei secole. Chiar si \u201ecei ce se omoara\u201c sunt m\u00e2nati intr-ascuns de aceeasi dorinta. In fiecare din noi, orice sau oricine am fi, e sadita in chip natural \u201evointa de fericire\u201c. Daca n-am apucat inca sa gustam fericirea, o cautam cu ardoare; daca ne umple deja sufletul, am vrea sa nu mai plece; daca am pierdut-o, am vrea sa o recuperam degraba. E adevarat, nu ne e prea clar ce va sa zica \u201efericirea\u201c sau ce anume\u00a0 ne-ar putea face fericiti, in ce directie ar trebui sa o cautam, dar nu o pierdem nicio clipa din vedere: \u201eVointa nu face niciodata nici cel mai mic gest dec\u00e2t cu acest scop. Acesta-i de c\u00e2nd lumea motivul tuturor actiunilor omenesti\u201c, aprecia autorul celebrelor \u201eCugetari\u201c.
\nInainte chiar ca \u201efilosoful luminarii\u201c \u2013 l-am numit de aceasta data pe Immanuel Kant \u2013 sa faca din ratiune temeiul autonomiei persoanei si sa ridice apoi aceasta autonomie la rangul unui principiu constitutiv al umanului, Pascal se aratase sceptic in privinta ei: doar prin el insusi, prin propriile lui resurse si eforturi, e de parere Pascal, omul nu poate obtine adevarul, nu poate dob\u00e2ndi binele. Ratiunea ne ridica deasupra tuturor celorlalte creaturi, ea este cea care asigura \u201emaretia omului\u201c, dar nu mai mult de at\u00e2t. Ratiunea nu poate afla in ea insasi certitudinea, nu-si poate fi siesi reper ultim. Pe scurt, omul nu-si este suficient. Mai rau, nici nu poate ram\u00e2ne doar cu el insusi fara sa cada in plictis, dezgust si deznadejde. Sf\u00e2siati de contradictii ireconciliabile, in ultima instanta de \u201erazboiul launtric al ratiunii impotriva pasiunilor\u201c, ne dovedim slabi si neputinciosi: \u201eCautam adevarul, dar nu gasim dec\u00e2t incertitudine. Cautam fericirea, dar nu gasim dec\u00e2t nefericire si mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevarul si fericirea: insa nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire\u201c.
\nPlasat in hotarele unei antropologii de tip crestin, Pascal impartaseste convingerea ca, fara credinta, fericirea este o himera. In alti termeni: fara credinta in Dumnezeu (dar nu Dumnezeul filosofilor, ci Dumnezeul lui Avraam), vointa de fericire a omului ram\u00e2ne o speranta desarta ori, si mai rau, degenereaza intr-o pretentie vanitoasa propagata dogmatic de catre anumite secte sau scoli, care se contesta reciproc. Si daca fericirea nu ne e data spre a se putea implini in aceasta lume, care sa fi fost intentia Creatorului atunci c\u00e2nd a sadit ad\u00e2nc in inima omului dorinta fericirii? Raspunsul este intruc\u00e2tva straniu: \u201eAceasta dorinta ne este data at\u00e2t pentru ca sa fim pedepsiti c\u00e2t si pentru ca sa simtim de unde am cazut\u201c. Acesta e omul, o fiinta decazuta, care nu mai stie unde sa se aseze, care e sortita ratacirii: \u201eSimte in el urme ale unei stari fericite din care a cazut si pe care nu o poate redob\u00e2ndi; o cauta cu neliniste si fara succes, peste tot, in intunecimi de nepatruns\u201c. Ce ar putea fi straniu aici? Nu at\u00e2t ideea subiacenta a unui Dumnezeu cinic si razbunator, c\u00e2t asocierea fericirii cu pedeapsa. Dorinta, speranta amagitoare, pretentie vana, ratacire, pedeapsa si har \u2013 in mare, acesta e cadrul conceptual al analizei pascaliene a fericirii.
\nPretentia (credinta) ca fericirea e posibila, ca e tangibila, ca ni se cuvine in chip natural sau ca se afla la dispozitia oricui fara a se imputina, ca e lucrul cel mai firesc sa o cautam sau sa o asteptam \u2013 ii apare lui Pascal drept o nalucire fara fundament, o \u201eiluzie voluntara\u201c nascuta din vanitate, din jocul parsiv al imaginatiei, din tendinta omului de a se autoinsela si de a insela. Nu este exclus ca lucrurile sa stea astfel. La r\u00e2ndul nostru avem insa dreptul sa intrebam: dar teza potrivit careia \u201efericirea nu este nici in noi, nici in fapturi, ci numai in Dumnezeu\u201c nu este ea insasi o pretentie in toata regula? Adica o simpla optiune ideologica, o presupunere cu aer de adevar ultim, o sustinere nedovedita dar care s-ar vrea luata in serios ca av\u00e2nd deplina validitate? De buna seama, cum recunoaste Pascal insusi, filosofii isi au vanitatile lor, pot fi si ei victimele propriilor pretentii.
\nIdeea ca in tot ceea ce facem suntem animati de cautarea fericirii, dar ca fericirea ne ram\u00e2ne totusi inaccesibila in desfasurarea curenta a vietii are o vechime apreciabila, fiind impartasita de numerosi autori, mai vechi sau mai noi.
\nLa inceputul secolului XX, Sigmund Freud reia aceste teze, dar le dezvolta in cadrul unei noi viziuni, fara vreo legatura cu doctrina crestina a m\u00e2ntuirii. Cultura (cu inderdictiile si codurile ei restrictive) si nu sanctiunea divina reprezinta adevaratul obstacol in calea fericirii oamenilor. Aceasta este teza pe care o apara Freud in lucrarea sa din 1929 \u201eAngoasa in civilizatie\u201c (altii traduc cu \u201eDisconfort in cultura\u201c). Parintele psihanalizei sustine ca \u201eprincipiul placerii\u201c determina scopul vietii, \u201eguvern\u00e2nd de la inceput operatiile aparatului psihic\u201c. Cautarea placerii nu e o simpla dorinta vaga,\u00a0 difuza, este o pulsiune fundamentala a vietii, un principiu permanent activ la nivelul Sinelui inconstient. Acest principiu este insa contrabalansat de un altul (\u201eprincipiul realitatii\u201c), astfel inc\u00e2t cel dint\u00e2i tinde sa-si diminueze energia (psihica) ori sa se manifeste in forme sublimate, acceptabile pentru Supraeul conectat la rigorile inhibitive ale culturii. Sub numele generic de Eros si Ananke (personaje mitologice ce intruchipeaza placerea, iubirea, respectiv necesitatea obiectiva, constr\u00e2ngerea) recunoastem cele doua principii ca forte aflate in conflict in viata psihica intima a indivizilor.
\nLumea in intregul ei, sustine Freud, pare organizata in asa fel inc\u00e2t sa zadarniceasca fericirea ca scop al vietii. E ca si c\u00e2nd \u201enu a intrat deloc in planul \u201eCreatiei\u201c ca omul sa fie fericit\u201c. De aceea trebuie sa ne multumim cu satisfacerea brusca, imediata a nevoilor care au atins, la un moment dat, o mare tensiune. Dar aceste placeri mai mult sau mai putin intense, de regula de scurta durata, nu inseamna propriu-zis fericire, ci doar \u201eo senzatie de bunastare destul de calduta\u201c. Pe de alta parte, noi insine suntem in asa fel facuti inc\u00e2t \u201enumai contrastul este capabil sa ne procure o placere intensa, ceea ce starea insasi de placere nu face dec\u00e2t foarte putin\u201c. Prin urmare, atrasi de contraste, noi insine limitam in acest fel capacitatea noastra de a fi fericiti. In acelasi timp, propria noastra inzestrare naturala ne face incomparabil mai apti pentru trairea suferintei. E aici o asimetrie plina de consecinte pentru istoria si destinul omului.
\nFreud identifica trei mari surse ale suferintei: propriul nostru corp, marcat de vulnerabilitate, sortit decaderii si disolutiei; lumea externa, care nu ne are in nici un fel in vedere si e gata in orice moment sa ne striveasca, sa ne suprime; raporturile noastre cu ceilalti oameni, generatoare de frustrari, de anxietati, de traume dintre cele mai dureroase. Prins ca intr-un cleste, omul e preocupat\u00a0 indeosebi sa preint\u00e2mpine nenorocirile, sa scape de suferinta. Nu-i de mirare ca, sub presiunea acestor amenintari sau posibilitati de suferinta, \u201eomul se straduieste de obicei sa-si reduca pretentiile la fericire (subl. mea)\u201c. Altfel spus, \u201esarcina de evitare a suferintei o izgoneste pe ultimul plan pe aceea de obtinere a placerii\u201c. Calmarea sau reducerea pretentiilor la fericire e, potrivit conceptiei lui Freud, parte a unui mecanism mai complex de echilibrare a energiilor noastre psihice. La limita, ne vom putea considera fericiti chiar si numai scap\u00e2nd de nenorocire si evit\u00e2nd suferinta. Chiar daca fericirea \u2013 ca stare permanenta, ori ca ideal atins \u2013 nu este posibila, sustine Freud, nu inseamna ca trebuie sa renuntam la orice efort destinat sa ne apropie c\u00e2t de c\u00e2t de realizarea sa.
\nDin cele prezentate se impun c\u00e2teva observatii. At\u00e2t Pascal c\u00e2t si Freud abordeaza tema fericirii intr-un orizont abstract-speculativ, specific ontologiei. (In \u201eDincolo de principiul placerii\u201c, Freud recunoaste ca se simte atras de \u201especulatia pura\u201c, care se ridica, inevitabil, \u201edeasupra faptelor\u201c, ceea ce echivaleaza cu translatia de la psihologie la filosofie, de la antropologie la ontologie). Pe de alta parte, si unul si altul ajung la concluzia ca fericirea nu ne sta la indem\u00e2na, nu ne este accesibila in tiparul ei absolut. Dar intre cei doi autori exista si deosebiri importante, care vin nu numai din faptul ca au trait in epoci si culturi diferite, au avut destine personale diferite, ci si din acela ca au fost angajati in proiecte disciplinare diferite. Astfel, unul vorbeste despre fericire ca har divin, celalalt, ca ideal non-divin. De asemenea, ei evalueaza (califica) pretentia la fericire in maniere diferite: unul ca expresie a \u201eneantului\u201c din om, celalalt ca expresie a unei forte vitale prezenta permanent in om. Pentru Pascal ratarea fericirii se explica nu at\u00e2t prin imperfectiunea naturii umane, c\u00e2t prin interventia sanctiunii divine; pentru Freud, ratarea fericirii e cauzata de forta coercitiva, inhibatoare a culturii (orice cultura are menirea sa imbl\u00e2nzeasca, sa disciplineze sau chiar sa reprime instinctele).
\nDar povestea fericirii si a legaturii ei cu pretentia e in fapt mult mai complicata. Ar fi gresit sa credem ca fericirea i-a atras doar pe filosofi si teologi ori ca a contat numai ca tema de reflectie \u201econsumata\u201c intre peretii vreunui cabinet si ca in timp ea s-a constituit in obiect de disputa exclusiv cu mijloace silogistice. Din secolul al XVIII-lea incoace, termenul \u201efericire\u201c va fi tot mai des int\u00e2lnit si in vocabularul discursului politic. Din cerul rarefiat al abstractiilor teologiei si metafizicii cuv\u00e2ntul \u201efericire\u201c va cobori cur\u00e2nd in\u00a0 casele oamenilor, in ateliere, in saloane, in universitati, in piete, in strada. Inspirata de ideile liberale ale lui John Locke, \u201eDeclaratia de Independenta a SUA\u201c (1776) consacra cautarea fericirii ca unul din drepturile naturale fundamentale ale omului. (Se intelege ca proclamarea ca drept natural, ne-negociabil, ii asigura si caracterul legitimitatii). Etica, adevarata anticamera a politicii, s-a implicat hotar\u00e2t in promovarea fericirii. Sub numele de \u201eprincipiul utilitatii\u201c sau \u201eprincipiul celei mai mari fericiri\u201c, Jeremy Bentham si John Stuart Mill, intemeietorii eticii utilitariste, fac din fericire unicul fundament legitim al moralitatii. (In stilul sau inconfundabil, de o ironie usturatoare, Nietzsche a scris in aceasta privinta: \u201eOamenii nu cauta cu tot dinadinsul fericirea; doar englezii fac asta\u201c).
\nFericirea devine astfel un scop politic, lumesc, fara legatura cu harul divin sau cu vreun tip oarecare de transcendenta. De aici s-au conturat insa doua evolutii distincte. Pe de o parte, in tarile atasate idealului democratic, fericirea \u2013 ca si viata, proprietatea, libertatea \u2013 a devenit obiect legitim al revendicarii politice. Individualismul modern i-a conferit treptat semnificatia unei valori de ordin privat. Se rasp\u00e2ndeste si se inradacineaza tot mai ad\u00e2nc convingerea ca, in sfera privata a vietii, \u201efiecare om este cel mai bun judecator al propriei sale fericiri\u201c (J. Bentham). Nici o autoritate exterioara individului \u2013 opinia publica, familia, biserica, statul etc. \u2013 nu are dreptul sa-i impuna acestuia standardul ei de fericire. Totodata, libera dezvoltare a individualitatii devine \u201eprincipalul ingredient al fericirii umane\u201c (J.S. Mill). Libertatea este chemata in sprijinul fericirii, este chiar conditia ei fundamentala. De acum, fiecare poate pretinde sa dispuna de sine si de fericirea sa in mod complet autonom.
\nDar istoria a inregistrat si un alt curs al lucrurilor. In tarile cu regim politic dictatorial\u00a0 a avut loc ideologizarea fericirii,\u00a0 transformarea ei intr-o religie. De la fericirea abordata in termeni religiosi s-a ajuns la religia fericirii. Puterile totalitare ale secolului XX s-au erijat in instrumente infailibile ale realizarii fericirii colective. In numele fericirii viitoare nici un sacrificiu nu era prea mare ori nejustificat. Promisiunea \u201efericirii poporului\u201c s-a transformat intr-o pretentie cu iz de fatalitate, cu care \u201enu se putea glumi\u201c. Contestarea ei echivala cu reducerea la tacere sau cu moartea. In acest fel fericirea s-a transformat in teroare. Era oare maximumul posibil in materie de pretentie a fericirii?
\nCapitalismul contemporan genereaza si intretine la r\u00e2ndul lui propriile-i pretentii, inclusiv in privinta fericirii. De ceva vreme a invatat lectia subtila a manipularii constiintelor prin transformarea fericirii in datorie si ulterior in pretentie. Aceasta, dupa ce capitalismul a trecut de la sistemul productiei bazat pe economisire si munca prelungita la sistemul consumului ce presupune cheltuieli si risipa. Nu acumularea, ci fervoarea consumului se constituie acum in motor al dezvoltarii. Astfel, noua strategie integreaza placerea in loc sa o excluda. Toate acestea arata ca suntem departe de maniera pascaliana de a concepe fericirea. Nici vorba de fericirea \u201eantigravitationala\u201c care te inalta p\u00e2na la treapta beatitudinii. Dimpotriva, e vorba de fericirea ca juisare telurica, palpabila, \u201egravitationala\u201c, care, in mod obisnuit, se livreaza pe bani: fericirea de hipermarket.\u00a0 La fel de departe suntem si de modul in care g\u00e2ndea Freud: \u201edin himerica pentru parintele psihanalizei, fericirea a devenit cvasi obligatorie cu numai cincizeci de ani mai t\u00e2rziu\u201c, ne reaminteste Pascal Bruckner. La acestea s-ar putea adauga si nestavilita tendinta a democratizarii fericirii, a transformarii ei in cea mai ind\u00e2rjita pretentie ontologica la nivel de masa: fericirea, indiferent de continutul ei, pare sa fie de acum singurul lucru care conteaza. Se intocmesc harti ale fericirii, se publica periodic topul celor mai fericite orase din lume, se pune la punct o scala a satisfactiei, se propun chiar retete ale fericirii.
\nFiecarei creaturi i se cuvine o portie de fericire, era de parere Andr\u00e9 Gide. Astazi chestiunea se pune deja in alti termeni: fiecare individ isi datoreaza fericirea. Nimeni nu scapa de obligatia de a si-o apropria. Pretentia de a fi fericit nu poate fi neglijata, ea trebuie sa fie coloana vertebrala a unui program de viata. Daca se int\u00e2mpla sa nu fie efectiv fericit, omul trebuie sa incerce macar sa mimeze fericirea sau sa caute placerea la acele nivele joase, imunde, grosolane la care ratarea fericirii e imposibila. In opozitie cu Freud, s-ar putea conchide: lumea actuala e facuta in asa fel inc\u00e2t omul pare \u201econdamnat\u201c la fericire.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Intr-o istorie de peste doua mii de ani a filosofiei nu s-a spus oare cam tot ce era de spus pe tema fericirii? In plus, exista suficiente motive sa crezi ca, in lumea \u201edezvrajita\u201c in care ni se int\u00e2mpla sa traim, fericirea a cazut iremediabil in desuetudine. Cu privire la termenul in cauza: un \u201estravechi… Cite\u0219te mai mult »Fericirea ca pretentie<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[1541,1542,1545,1544,1543,1546,1540],"class_list":["post-1910","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-cea-mai-frumoasa-istorie-a-fericirii","tag-datoria-de-a-fi-fericit","tag-blaise-pascal","tag-fericirea-ca-pretentie","tag-natura-fericirii","tag-sigmund-freud","tag-tema-fericirii-in-filosofie"],"views":4912,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1910","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1910"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1910\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1910"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1910"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1910"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}