{"id":18754,"date":"2014-04-17T11:40:51","date_gmt":"2014-04-17T09:40:51","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=18754"},"modified":"2014-04-17T11:43:13","modified_gmt":"2014-04-17T09:43:13","slug":"despre-aplauze","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/despre-aplauze\/","title":{"rendered":"Despre aplauze"},"content":{"rendered":"

Mai ales pentru ca publicul a devenit astazi de o mare \u201eneutralitate\u201c a opiniei, de un formalism sau de o docilitate implacabila, este cazul sa observam mai atent si gestul aplaudarii.<\/strong><\/em>
\n \u00cen culturile traditionale, de substrat rural, aplauzele erau foarte rare. Ocurenta lor publica era destul de limitata. Cum-necum (n-am sa fac aici istoria obiceiului de a aplauda!), am ajuns sa consideram ca gestul (cultural!) cel mai adecvat, mai binevenit sau mai firesc este ca, la finele unui eveniment sau spectacol, sa batem din palme.<\/strong><\/em>
\nP\u00e2na acum 10-20 de ani, \u00een Rom\u00e2nia (dar nu numai) nu se concepea nicidecum sa se aplaude si la \u00eenmorm\u00e2ntari. Gestul a fost \u00eensa importat. Acum orice cortegiu funerar de vaza este aplaudat (lumea aplaud\u00e2nd oarecum faima sau memoria defunctului, \u00een numele simpatiei populare fata de acesta), doar fata de cortegiile \u201eanonime\u201c lumea abtin\u00e2ndu-se de la orice exprimare a propriei persoane sau participatii. \u00cen cazul acesta, aplauzele sunt o modalitate de exprimare a unei conexiuni afective cu protagonistul evenimentului.
\n\u00censa \u00een cazul spectacolelor de orice natura s-a \u00eencetatenit de secole \u00eentregi ca \u201elumea civilizata\u201c sa aplaude. Ba chiar si sa urle. Stadion cenzurat, restr\u00e2ns dinamic-comportamental, \u00een finalul de eveniment sala de teatru, opera, balet si concert rasuna astazi de ropotele asurzitoare ale zgomotelor produse cu palmele; mai rar sau restr\u00e2ns inclusiv de exclamatiile (admirative sau recunoscatoare, dar tot fonic-agresive) ale unuia sau altuia dintre spectatori. Si toti concedem ca lucrul acesta este c\u00e2t se poate de firesc, adecvat, \u00een ciuda naturii sale \u2013 brutale, animalice chiar \u2013 total opuse artei, rafinamentelor ravasite p\u00e2na atunci prin muzica sau dansul performate, prin scenografia, costumele sau filmul, jocul si textele rostite de catre artisti.
\nZgomot obligat, barbarie<\/strong>
\nCutuma gestuala niciodata analizata atent, niciodat\u00e3 criticata, aplauzele \u00eenseamna (totusi) zgomot, barbarie!
\nDesigur, scuza prima sau fundamentala a acestui comportament spune ca aplaudam pentru a ne exprima recunostinta fata de artisti. Dar era drept sa fie asa pe vremea c\u00e2nd artistii erau doar slugi, ori amatori neremunerati; iar spectatorii erau doar invitati si nu plateau nici un bilet. Astazi un artist profesionist stie destul de bine c\u00e2nd, daca sau de ce a fost bun, foarte bun sau mai putin bun; nu aplauzele, bezelele sau vociferarile adulative ale publicului \u00eei dovedesc calitatea propriei performari. Iar (cinstit vorbind!) onorariul este pentru el mult mai binevenit dec\u00e2t aplauzele sau florile. Sigur ca, magulindu-i vanitatile, si acestea din urma \u00eenseamna ceva. Dar, oare, \u00een foarte multe cazuri, chiar nu s-ar putea dispensa de acest plus, substitut, far\u00e2mitura?
\nPe de alta parte, omul aplauda si pentru ca orice gest primar\/ primitiv aduce cu sine si ceva lubric. Cu prilejurile \u00een care cultura si civilizatia ne permit sa urlam sau sa facem alt zgomot \u201enatural\u201c, o facem cu placere. Pentru placerea proprie, pentru endorfinele sau dopaminele pe care le produce expandarea personalitatii prin urlet\/ zgomot fizicalist. Doar ca, iar acesta ar fi subiectul principal al discutiei de fata, zgomotul produs \u00een colectiv, la final de spectacol, induce totodata si destramarea oricarei impresii subiective produse de spectacol\/ drama\/ poveste. Distruge esteticul perceput intim, \u00eenlatura orice asezare a \u201ecatarsisului\u201c cu consecinte de durata. Distruge orice magie\/ miracol.
\nSi poate ca \u2013 \u00een realitatea cea mai crunta, profunda \u2013 aplaudam tocmai pentru a distruge atmosfera, pentru a iesi din \u201ejocul\u201c dramatic ai carui martori am fost, pentru ca nu vrem, ori ne e frica, sa ne lasam influentati de spectacolul, de drama, de esteticul observat \/ experimentat pe scena.
\nPe scurt, aplaudam pentru a uita repede, aplaudam pentru a distruge.
\nPrin eficienta lor devianta aplauzele dovedesc ca am venit la spectacol doar pentru o scurta betie, doar pentru a petrece divertismental o ora-doua. Dupa care \u00eensa sa ne \u00eentoarcem rapid fata de la alternativa fiintiala, estetica si etica pe care am observat-o. Aplauzele dovedesc ca, practic, am venit doar pentru… a pleca.
\nRetinerea de la gestul producerii brutale a aplauzelor permite ca \u201emiracolul artei\u201c (desigur, atunci c\u00e2nd sau \u00een masura \u00een care a avut loc) sa \u00eesi fixeze sau perpetueze efectul. Iata de ce, deseori, aplaudarea ar merita suspendata.
\nCe s-ar putea face, practic<\/strong>
\nFastul formalist al iesirii la rampa, plus regia salutului-\u00eenchinaciune performata de actori \u00een final obliga publicul la aplauze, la ridicarea \u00een picioare si la prelungirea acestui ritual zgomotos (chiar indiferent de satisfactia ori de plictiseala de p\u00e2na atunci). Se presupune ca oamenii se supun acestui ritual \u2013 al ruperii kinetic-brutale fata de tot ce au contemplat \u2013 din sincer entuziasm. Dar mult prea adesea satisfactia efectiv teatrala este marunta, adesea, pentru multi, doar simpla prezenta \u00een sala \u201eface\u201c toti banii, iar actorii sau textul jucat sau regizorul n-ar prea merita laude. Cel putin prin Bucuresti, aplauzele sunt adesea nemeritate, devenind doar un automatism comportamental (cultural?), niciodata constient evaluat, pentru a carui performare conventional-ipocrita regizorul si actorii au mai multa \u201evina\u201c dec\u00e2t spectatorii.
\nFoarte adesea, revenind pentru aplauze cu aceleasi fete cu care terminasera reprezentatia \u2013 fete impresionate, extaziate ori pl\u00e2nse, oricum ravasite \u2013, actorii par sa \u00eencerce sa pastreze, sa prelungeasca ceva din sentimentul concluziv al dramei jucate. Dar odata cu \u201eaplauzele furtunoase\u201c pe care tocmai actorii le impun (prin plecaciuni repetate), tentativa lor este doar ipocrita. Oamenii bat din palme si se ridica \u00een picioare nu numai pentru a-i onora sau \u00eencredinta pe actori de aprecierea sau admiratia proprie, ci si \u2013 poate mai mult dec\u00e2t orice \u2013 pentru a-si spulbera toata \u00eenfiorarea, toata impresionabilitatea, pentru a-si alunga emotiile reale, pentru a \u00eempiedica asumarea lectiilor oricarei drame.
\nVisez la un spectacol la finele caruia, dupa ce actorii si-au facut treaba, acestia din urma sa dispara, sa plece pur si simplu (fara sa-si mai cerseasca aplauzele cu plecaciuni de sluji sau sclavi). Iar spectatorii sa taca, sa se ridice si sa plece liber, c\u00e2nd si cum simt ca e bine s-o faca, nicidecum la \u201ecomenzile\u201c formalismelor si conventionalismelor de tot felul.
\nAm experimentat lucrul acesta \u00een cadrul c\u00e2torva concerte. \u00centre piese am cerut audientei sa ram\u00e2na \u00een \u201eafectarea\u201c mentala si psihologica produsa de muzica. Iar la final am cerut sa se paraseasca sala \u00een tacere, astfel lumea tezauriz\u00e2nd si duc\u00e2nd acasa starea de spirit \u00eencercata \u00een timpul audierilor. Experientele acestea, adica evenimentele artistice lipsite de zgomot, au fost mai mult dec\u00e2t tulburatoare, oamenii plec\u00e2nd cu fetele si sufletele la fel de transfigurate precum acelea ale actorilor care \u00eencheie o dramaturgie de exceptie. (Iar cine a vrut neaparat sa-si exprime gratitudinea fata de artisti, a putut str\u00e2nge m\u00e2na acestora \u00een tacere, pe holul sau \u00een foaierul iesirii din sala.)
\nPe c\u00e2nd, asadar, si din partea teatrelor generozitatea de a lasa publicul sa plece cu adevarat, duc\u00e2nd \u00een suflet, chiar p\u00e2na acasa, ceea ce piesa si jocul actoricesc s-au caznit sa arate?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Mai ales pentru ca publicul a devenit astazi de o mare \u201eneutralitate\u201c a opiniei, de un formalism sau de o docilitate implacabila, este cazul sa observam mai atent si gestul aplaudarii. \u00cen culturile traditionale, de substrat rural, aplauzele erau foarte rare. Ocurenta lor publica era destul de limitata. Cum-necum (n-am sa fac aici istoria obiceiului… Cite\u0219te mai mult »Despre aplauze<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[11058,11059,11057],"class_list":["post-18754","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-apaludatul-la-teatru","tag-comportamente-public","tag-despre-aplauze"],"views":3016,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/18754","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=18754"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/18754\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=18754"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=18754"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=18754"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}