{"id":17843,"date":"2014-02-27T11:10:52","date_gmt":"2014-02-27T09:10:52","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17843"},"modified":"2014-02-27T11:10:52","modified_gmt":"2014-02-27T09:10:52","slug":"o-viziune-americana","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/o-viziune-americana\/","title":{"rendered":"O viziune americana"},"content":{"rendered":"

Principala \u201eerezie\u201c pe care David Mamet o sustine \u00een volumul \u201eTeatrul\u201c, Editura Curtea Veche 2013, este aceea ca regizorul nu ar fi necesar. El \u00eensusi regizor, dramaturg, profesor, scenarist, Mamet vorbeste din experienta: \u201eMerg la teatru de cincizeci de ani. Am vazut multe interpretari bune si nu putine interpretari extraordinare. Nu am vazut la fel de multe piese bine regizate\u201c. De multe ori se \u00eent\u00e2mpla sa vedem piese fara regizor sau puse \u00een scena de amatori si sa fie mai reusite dec\u00e2t cele de pe Broadway, afirma autorul. \u201eCe \u00eenseamna asta? Ca ne-a placut piesa si ca ne-a placut grozav sa nu ne mai zapaceasca o liota de ideologi care pretind ca trag caruta, c\u00e2nd, de fapt, ei se prostesc \u00eenaintea alaiului, agit\u00e2nd bagheta de capelmaistru\u201c.<\/strong> <\/em><\/p>\n

Urm\u00e2nd logica eliminarii g\u00e2ndite a inutilului (\u201eNu-ti trebuie cal ca sa mergi la \u00eenot\u201c), David Mamet ajunge, firesc, la \u00eentrebarea: \u201ela ce folosesc regizorii care, prin manipulare, vor sa dea \u00absemnificatie\u00bb unui lucru care \u2013 ar vrea ei sa credem noi \u2013 nu ar avea nicio semnificatie, daca nu ar exista elucubratiile lor?\u201c Iar raspunsul este spontan: \u201eFolosesc prea putin sau chiar deloc. Piesa zboara cu propriile-i aripi\u201c.
\nRafuiala lui se desfasoara pe mai multe planuri, \u00een special cu scoala si principiile lui Stanislavski si, desigur, cu discipolii acestuia. \u201eCartile teoretice ale lui Stanislavski sunt o gramada de prostii. Nu pot fi puse \u00een practica, ca atare, nu-i sunt de niciun folos actorului\u201c, iar faimosul sau sistem \u00een care sunt disecate motivele si simtamintele personajului \u00eei pare lui Mamet o cautare fara rost. Regizorul american simplifica abrupt: Clark Gable nu s-a angajat \u00eentr-un studiu al vietii interioare a lui Rhett Butler, ci pur si simplu \u201es-a aratat la fata si si-a rostit replicile\u201c. Actorii stiu cum sa se miste si nimanui nu \u00eei pasa ce simt ei de fapt, personajul nu exista, \u00een teatru, doar replicile lui, sustine Mamet, iar regulile interpretarii se reduc la cuvintele lui Jimmy Cagney: \u201eGaseste-ti locul, priveste-l pe celalalt drept \u00een ochi si spune adevarul\u201c. Fara brizbrizuri psihologice cercetate \u00een saptam\u00e2ni de repetitii, cu actori care \u00eesi studiaza esecul si se straduiesc mai intens, sf\u00e2rsind \u00een dezamagire, c\u00e2nd, de fapt, o repetitie ar trebui sa se termine \u201epe o nota de fapt \u00eemplinit, cu actori emotionati si nu foarte obositi\u201c, \u201efericiti si \u00eencrezatori\u201c.
\nDavid Mamet ironizeaza fara menajamente felul \u00een care regizorii vizati conduc repetitiile: \u201e\u00cen mare parte, asa-zisa regie este o repetare a textului. \u00cen text scrie: \u00abTe iubesc\u00bb si regizorul spune: \u00abVezi, aici el \u00eesi exprima sentimentele\u00bb. Ca si cum actorul n-ar sti sa citeasca\u201c. \u00cen viziunea sa, un bun regizor trebuie doar sa \u00eembunatateasca relatiile spatiale dintre actori, sa \u00eesi tina gura si sa nu-i oboseasca, iar indicatiile pe care le da sa fie simple, ca \u00een curtea scolii, at\u00e2t c\u00e2t copiii sa porneasca jocul si sa se distreze. \u201eDaca scurta explicatie dinaintea jocului se transforma \u00een tratativele de pace de la Paris, jocul nu mai are niciun haz\u201c, conchide Mamet, convins ca \u201e\u00een majoritatea cazurilor, lasati de capul lor, actorii ar pune piese \u00een scena mai bine dec\u00e2t ar face-o toti regizorii, cu prea putine exceptii\u201c. El \u00eei \u00eemparte pe regizori, \u00een functie de abordarea repetitiilor, \u00een academici \u2013 care predau lectia, vorbesc despre epoca si tema piesei \u2013 si autoritari, cei ce \u00eembratiseaza conceptia totalitara \u2013 Brecht si altii, care considera ca spectatorii nu vin la teatru ca sa se simta bine, urmarind o intriga, ci pentru a \u00eenvata sau a le fi consolidate adevaruri universale. Sustinator al spectacolului ca afacere si al suprematiei gustului publicului (problema artei nu este cum \u00eei serveste ea statului sau umanitatii, ci publicului, iar \u201epublicului putin \u00eei pasa carei scoli \u00eei apartin actorii sau ce principii \u00eei calauzesc. Publicul doreste doar sa fie distrat\u201c), Mamet nu crede \u00een \u00eendreptarea omenirii cu ajutorul intelectualilor, ba chiar considera ca \u201edintre aceia care nu au darul sa-i distreze pe altii si, totusi, nu vor sa plece acasa, multi ridica sabia si scutul intelectului\u201c.
\nAtacul continua la fel de relaxat-necrutator, arsenalul teoretic fiind completat de parabole si \u00eent\u00e2mplari hazlii, dar dincolo de aerul lejer, problematica este abordata frontal si provocator. Optiunea personala este una fara echivoc: teatrul sa nu fie angajat politic, sa nu fie folosit ca instrument de control al mintii sau ca mijloc de manipulare si agitatie propagandistica, sa nu fie lasat pe m\u00e2na celor care \u201es-au uns de unii singuri drept campioni ai g\u00e2ndirii juste\u201c si care nu \u201epot functiona dec\u00e2t \u00eentr-un mediu controlat de stat (sau \u00een simulacrul acestuia, corectitudinea politica, pentru ca un public liber sa aleaga va r\u00e2de de ei si-i va dispretui\u201c. Are sunetul adevarului o fraza precum: \u201eNumai \u00een statul subventionat de stat poate ideologul sa-si ia av\u00e2nt, pentru ca acolo este supus nu verdictului imediat al publicului, ci bunavointei autoritatii donatoare\u201c, dar exista probabil argumente, la fel de adevarate, \u00eempotriva unui liberalism \u00eempins p\u00e2na la a lasa teatrul doar la m\u00e2na publicului.
\nDavid Mamet caricaturizeaza regizorii care, nefiind \u00een stare sa scrie, resping textul dramatic traditional si sustine ca \u201edintre ravagiile regizorale, cel mai direct nociv este denigrarea textului, adica afirmatia ca textul nu are niciun \u00eenteles sau, \u00een cel mai bun caz, are doar \u00eentelesul pe care catadicseste regizorul sa i-l atribuie\u201c. Autorul considera ca regizorul de acest gen \u201eeste partas cu totalitarul, c\u00e2nd ne lasa sa deducem un \u00eenteles care nu e nici prezent, nici exprimabil\u201c si ca \u201eviziunea\u201c lui se reduce la manipularea elementelor: decoruri, costume, lumini, multimi de interpreti si, din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, o rocada care face parte din reteta:\u00a0 sa punem niste femei sa joace roluri barbatesti si viceversa. Sunt amintiti, \u00eentre regizorii care au devenit mai importanti dec\u00e2t autorii, pentru ca ei au \u00eenceput sa dea \u00eenteles piesei: Brecht, Richard Foreman, Liviu Ciulei, Andrei &\u00e2350;erban si se mentioneaza ca acestia au beneficiat de fonduri uriase, inaccesibile teatrelor de piata libera din Vest.
\n\u00centr-un alt moment al cartii, Mamet noteaza ca acei regizori care deconstruiesc piesa, pentru a-i vlagui limbajul, complic\u00e2nd decorul, pentru a distrage atentia de la text, sunt lipsiti de talent si doresc sa repuna \u00een functiune mecanismul refularii, pe care, \u00een esenta, teatrul autentic \u00eel dezasambleaza, insufl\u00e2nd \u00een spectator instinctele de vanator, cele care fac abstractie de intelect si de pretentiile sale. Tocmai aceste instincte ar trebui sa fie satisfacute de punerea \u00een scena, iar omul din sala, care vine ca la oficierea unui mister sau ca un \u00eendragostit la prima \u00eent\u00e2lnire, trebuie sa se \u00eentrebe \u00een fiecare moment: \u201eCe urmeaza \u00een continuare?\u201c, nu sa se plictiseasca sau sa fie pasiv, pentru ca \u201epasivitatea \u00een timpul prelegerii si al piesei de teatru e reactia animalului pradat: stai linistit si asculti, \u00een timp ce ti se spune ceva ce deja stii si pentru care ti se ia banul\u201c. Fara \u00eendoiala, am trait asta, nu o data, am vazut zeci de montari proaste, energii irosite, efort zadarnic al unor actori fara vina, dar tot fara \u00eendoiala, \u00een ciuda argumentelor prezentate, Mamet pare ca exagereaza c\u00e2nd spune ca \u201eRegizorul nu este cel mai important \u00een teatru. Ne putem lipsi de aceasta functie\u201c, ca piesele nu au nevoie nici de scenograf, doar de text si de actori. O lume fara regizori \u00een zilele noastre \u00eenseamna nu doar anarhie, ci e curata utopie, iar \u00eencercarea lui de a persuada, placut-didactica, spumanta, usoara, reconfortanta si ametitoare ca o sampanie te poate face euforic: \u201eDaca are dreptate?\u201c Exista \u00eensa \u00eentotdeauna un moment \u00een care te trezesti.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Principala \u201eerezie\u201c pe care David Mamet o sustine \u00een volumul \u201eTeatrul\u201c, Editura Curtea Veche 2013, este aceea ca regizorul nu ar fi necesar. El \u00eensusi regizor, dramaturg, profesor, scenarist, Mamet vorbeste din experienta: \u201eMerg la teatru de cincizeci de ani. Am vazut multe interpretari bune si nu putine interpretari extraordinare. Nu am vazut la fel… Cite\u0219te mai mult »O viziune americana<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[611,10359],"class_list":["post-17843","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-david-mamet","tag-volumul-teatrul"],"views":2845,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17843","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17843"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17843\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17843"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17843"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17843"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}