{"id":17778,"date":"2014-02-20T11:38:55","date_gmt":"2014-02-20T09:38:55","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17778"},"modified":"2014-02-20T11:38:55","modified_gmt":"2014-02-20T09:38:55","slug":"peter-schneider-un-regizor-care-lasa-lumina-pe-actori","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/peter-schneider-un-regizor-care-lasa-lumina-pe-actori\/","title":{"rendered":"Peter Schneider, un regizor care lasa lumina pe actori"},"content":{"rendered":"

Premiera \u201eHot l Baltimore\u201c, de Lanford Wilson, \u00een regia americanului Peter Schneider, programata sa \u00eencheie anul 2013 la Teatrul National \u201eMarin Sorescu\u201c a fost am\u00e2nata pentru 14 februarie 2014, din cauza \u00eembolnavirii unei actrite. A avut loc, totusi, pe 21 decembrie, un alt fel de premiera: o repetitie cu public a aceluiasi spectacol, \u00een prezenta regizorului. Peter Schneider a tinut, de altfel, un scurt speech \u00eenaintea \u00eenceperii reprezentatiei, \u00een care a amintit cele opt saptam\u00e2ni de lucru cu actorii, a subliniat ca publicul este cel mai important ingredient la teatru si a invitat spectatorii sa ofere suportul lor, dar si sa participe, sa reactioneze, acest feedback fiind determinant, spunea, pentru forma finala a spectacolului.<\/strong><\/em>
\nAv\u00e2nd acest job, ca toti ceilalti prezenti, m-am cufundat asadar \u00een atmosfera montarii \u2013 intima as \u00eendrazni sa afirm, pentru ca spectatorii stau pe scena, \u00eempartiti \u00een cele doua laterale ale holului Hotelului Baltimore, dupa ce au intrat prin usa rotativa. C\u00e2teva fotolii, o masuta, receptia si o scara larga ce duce la etaj constituie decorul, iar \u201eactiunea\u201c \u00eencepe pe un fundal sonor ce se vrea adecvat: Eagles \u2013 \u201eHotel California\u201c. Am pus \u00eentre ghilimele \u201eactiunea\u201c, pentru ca textul nu straluceste prin mari puncte de inflexiune dramatica, prin momente fantastice de suspans si tensiune. Povestea se tese \u00een jurul declinului hotelului, c\u00e2ndva elegant, acum programat pentru demolare, si se bazeaza, practic, pe o minutioasa si extraordinara constructie a personajelor, unele de-a dreptul bizare, si a relatiilor dintre ele. Aparent fara mare efort si, spre deosebire de unii regizori-fluturi-atrasi-de-lumina, fara sa tinteasca o vizibilitate proprie, Peter Schneider face ca toate aceste partituri, foarte bine puse \u00een valoare, sa curga simplu si firesc \u00eentr-un tot ce devine armonios si fermecator, \u00eentr-o lume ce se devoaleaza treptat, pe masura ce \u00eei cunoastem, pe r\u00e2nd, pe angajatii hotelului, receptionerii Bill Lewis si doamna Oxenham, directorul Katz si pe locatari: cele trei prostituate \u2013 Fata, April Green si Suzy, pensionarii Millie si domnul Morse, pe baietoasa Jackie si pe fratele ei, Jamie, precum si pe doamna Belotti si pe Paul Granger al III-lea, aflati \u00een trecere. Fie mai generoase, ca \u00eentindere, fie restr\u00e2nse, rolurile sunt ofertante, prilejuind actorilor craioveni alesi pentru distributie prestatii convingatoare, caci \u201eun spectacol cu un casting bun e pe jumatate reusit\u201c, ca sa fac o parafraza la \u201eO barba bine frecata \u2013 cu spuma sau sapun, se \u00eentelege \u2013 e pe jumatate rasa\u201c.
\nDragos Macesanu (Bill Lewis) e, dincolo de rutina serviciului de la receptie, prietenos si cald, incapabil \u00eensa sa-si recunoasca sau sa-si exprime sentimentele pentru Fata care, altfel o fire curioasa si atenta, nu pare nici ea sa le observe. Este un rol mai putin obisnuit pentru Macesanu, caruia i se dau, de obicei, partituri dinamice, care sa-i fructifice resursele fizice si aerul sportiv. Dar actorul trece cu bine testul, e mai static, dar perfect credibil \u00een \u00eencercarile subtile, homeopate, de a ne sugera simpatia pe care i-o poarta tinerei prostituate. Si Corina Druc (Doamna Oxenham) scoate maximul posibil dintr-un rol mic, pe care \u00eel face, prin mimica, priviri si tonalitate, amuzant. Ea reuseste, \u00een putinele replici pe care le are la dispozitie, sa creioneze \u00een tuse clare o femeie care nu e dispusa sa faca favoruri. Efectul comic rezultat, pe care Corina Druc \u00eel obtine prin \u00eentreaga ei prezenta si atitudine, e meritoriu. Valentin Mihali (Domnul Katz), managerul hotelului, este coplesit de probleme, dar le face fata. Mihali combina bine energia si oboseala, preocuparea pentru situatiile care apar si se cer rezolvate, cu fermitate. Personajul sau nu se lasa pacalit de \u00eencercarile tinerei Jackie de a scoate bani de la el, nici nu cedeaza \u00een fata rugamintilor doamnei Bellotti sa-i reprimeasca fiul \u00een hotel.
\nAnca Dinu face dintr-un rol care nu e de mari dimensiuni, unul de compozitie, \u00een bizara si aparent ametita doamna Bellotti. Exista un studiu atent \u00een spatele felului \u00een care personajul \u00eesi exhiba \u00een mod repetat, de uituca, necazurile: sotul caruia i-au taiat piciorul, dupa ce a m\u00e2ncat prea multe fructe, pentru ca \u201ei s-a facut pofta\u201c, iar acum \u201ee pe morfina\u201c; \u00eentelegerea si dragostea materna pentru Calu Bellotti, care a fost \u00eenchis, dar \u201enumai cinci luni\u201c, si e timid, nu e nebun, doar ca \u201eoamenii nu-l cunosc cu adevarat, ca mine\u201c. Anca Dinu \u00eesi regaseste \u00eentr-o astfel de aparitie placerea de a juca, at\u00e2t de evidenta si reconfortanta aici, ca si \u00een \u201eTrei surori\u201c sau \u201eLivada de visini\u201c.
\nStefan Cepoi (Paul Granger al III-lea), pe c\u00e2t de vehement si de beligerant la \u00eenceput, \u00een cautarea bunicului, fost client al hotelului, pe at\u00e2t de apatic si hotar\u00e2t sa renunte se dovedeste \u00een ziua urmatoare, iar Valeriu Dogaru, \u00een rolul pensionarului domn Morse este copilaros si capricios. Confruntarea cu Jamie \u00een jurul tablei de dame, ascunderea \u00een debara, ni-l arata pe Valeriu Dogaru \u00een buna forma artistica, iar replica personajului sau, \u201eVreau sa fac o pl\u00e2ngere ca oamenilor nu le pasa de alti oameni\u201c, ram\u00e2ne \u00een minte.
\nO prezenta care intriga este Millie, careia Mirela Cioaba \u00eei imprima un alt ritm, o lentoare \u00een miscare ca si \u00een rostirea cuvintelor, o oboseala, dar si o eleganta \u00een spatele careia nu pare a fi dec\u00e2t un ocean de indiferenta, de blazare, de resemnare. Millie nu mai e sentimentala c\u00e2nd e vorba de cauze pierdute, \u00een schimb poate povesti cu detalii \u00eent\u00e2mplari din copilaria ei plina de fantome, aure si spirite. De altfel, si acum ea pare a fi pe jumatate dusa \u00een acea lume, are momente c\u00e2nd \u00eesi pierde sirul g\u00e2ndurilor, c\u00e2nd se poticneste, dar acest contact cu nevazutul \u00eei permite sa-i spuna lui Paul Granger al III-lea: \u201eBunicul tau traieste. Nu stiu de unde stiu. Nu stiu niciodata de unde stiu\u201c. Mirela Cioaba realizeaza, cu lejeritatea atletului bine antrenat si la adapostul experientei, un rol complex, scot\u00e2nd din creuzetul creativ un personaj doar pe jumatate prezent, care mereu s-a considerat \u00een afara societatii si nu \u00eentelege ce asteptari au altii, dar si o femeie cu momente terestre, nostalgica sau \u00eentepatoare (\u201eSunt sigura ca pui tu saua pe el\u201c, \u00eei spune lui Jackie care se pl\u00e2ngea de fratele ei). Si pentru ca l-am amintit, Jamie (Catalin Vieru) este un manunchi de paradoxuri. Timid, aproape sperios, \u00eesi asculta mereu sora, dar o si ironizeaza, minte \u00eensa ca sa o apere. Stie ca nu vor ajunge \u00een Utah, afla ca si daca ar ajunge, pam\u00e2ntul cumparat e doar desert, \u201enici cactusi nu cresc acolo\u201c, dar nu renunta la visul care e de fapt al ei: \u201eDaca am cumpara apa…\u201c. Legatura lor, deloc simpla sau obisnuita, e stranie, dar puternica. Catalin Vieru confirma bunele evolutii care i-au adus si un premiu UNITER, se pliaza optim pe rolul acestui baietandru neexperimentat, cuminte, dar si gata sa se bata pentru un joc de dame. Se lasa dominat de sora mai mare, \u00eei accepta toanele, ciudateniile si suge fara sa cr\u00e2cneasca batonul de angelica, dar e gata mereu sa o protejeze, instinctual, cu siretenia unui animal salbatic.
\nGina Calinoiu, care este si asistent regie la aceasta montare, face poate cel mai bun rol al sau din ultimii ani: Jackie, o t\u00e2nara mereu nemultumita, gura-mare si cu antecedente violente, care se \u00eembraca si se poarta ca un baiat care a luat energizante. Rebela cu altii, autoritara cu fratele ei, gata sa-l smechereasca pe domnul Katz, nu se da \u00een laturi sa fure bijuteriile domnului Morse, iar c\u00e2nd e prinsa, se considera ea cea jefuita: \u201eEu am vise, fir-ar al dracului! El ce are?\u201c. Gina Calinoiu lasa sa se vada, \u00een spatele agresivitatii personajului, un om haituit, care se agata de propriile sperante si iluzii, care e gata sa riste pentru a si le \u00eemplini. Nu accepta ca terenul agricol pe care l-a cumparat \u00een Utah cu cincisprezece dolari pogonul este de fapt desert de sare si soda, desi \u00eesi da seama, \u00een sinea ei, ca a fost pacalita. \u00cen acele clipe, c\u00e2nd continua sa faca planuri \u2013 nu le trebuie casa, vor dormi \u00een saci sau \u00een masina, \u201estim noi ce facem!\u201c \u2013, personajul interpretat de Gina Calinoiu transmite cea mai multa emotie. Atunci i se vad resorturile, disperarea ca nu va reusi sa-si onoreze grija sororala si ca-si va duce la \u00eemplinire amenintarea: \u201eTu vrei sa te parasesc din nou? Asta vrei?\u201c. Lucru care chiar se \u00eent\u00e2mpla, pentru ca sub masca ei de baietas dur, e doar o femeie vulnerabila, \u00eentr-o lupta continua cu o lume imensa si ostila, o femeie care a \u00eencercat, dar nu gaseste solutii.
\n\u00cen sf\u00e2rsit, c\u00e2teva cuvinte si despre cele prostituate care completeaza \u201efauna sociala\u201c ce \u00eesi face veacul \u00een Hotel Baltimore, una nu tocmai de \u00eenalt nivel \u00een ce priveste succesul, rangul sau moralitatea. \u201ePentru mine, \u00abHot l Baltimore\u00bb este o piesa despre \u00eenvinsi care refuza sa piarda\u201c, marturisea autorul, Lanford Wilson, iar Peter Schneider merge, asa cum se si cuvine, pe aceeasi idee: \u201ea fi om \u00eenseamna sa pierzi, indiferent unde locuiesti si indiferent de c\u00e2t de plin de succes ai putea sau nu deveni. Este pur si simplu o parte a conditiei umane\u201c, dupa cum consemneaza \u00een notele sale. Asa ca, \u00een aceasta piesa cu dialoguri uneori la limita absurdului si cu personaje care, din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd vorbesc unele peste altele, fara sa se asculte, Suzi, \u00een interpretarea Romanitei Ionescu este romantica, intempestiva, promiscua si sexy (\u201eSeamana cu Jessica Lange \u00een \u00abPostasul suna \u00eentotdeauna de doua ori\u00bb\u201c \u2013\u00a0 soapta l\u00e2nga mine). Tinde sa se considere \u201eo persoana prietenoasa\u201c, nu o \u201etrambulina profesionala\u201c, cum o catalogheaza prietena ei, April. Romanita Ionescu ne propune un personaj nuantat, h\u00e2rsit \u00een profesie, o femeie atragatoare si provocatoare, cu momente de partiala nuditate, exuberanta, dar si cu scurte taceri profunde, meditative, \u00een clipa despartirii, la o sampanie cu soia \u00een loc de alune, c\u00e2nd ies la iveala nevoia unui prieten, credulitatea, dar si atasamentul ei pentru cei ce-o \u00eenconjurasera: \u201eAm fost ca o familie, nu-i asa? Familia mea\u201c.
\nIulia Colan, \u00een rolul Fetei \u2013 deocamdata fara nume, dupa ce a renuntat la Martha sau Billie Jean \u2013 este o entuziasta, nostalgica uneori, visatoare adesea si, mai mereu, o idealista incorigibila, ca \u00een Cehov, careia nu-i place sa vada oameni la nevoie si vrea ca toti sa aiba de toate. E curioasa, voluntara, participativa, totul o pasioneaza: religiile vechi, chinezesti, \u201eprecum yoga\u201c, geografia si, mai mult dec\u00e2t orice, caile ferate. Este rolul cel mai \u00eentins si cel mai solicitant din aceasta piesa, iar Iulia Colan alterneaza miscarea cu visarea, cre\u00e2nd un personaj caruia \u00eei pasa si care nu \u00eentelege \u201ede ce distrug astia totul?\u201c, de ce \u201eau lasat sa se duca dracului terasamentele\u201c, de ce oamenii sanatosi nu vorbesc niciodata cu tine, de ce deschid gura numai nebunii. Nici pe Bill nu-l \u00eentelege, nu-i observa sentimentele sau se face ca nu le observa, pentru ca se \u00eent\u00e2mpla rar o astfel de cecitate la o femeie. Asculta trenurile care o necajesc c\u00e2nd \u00eent\u00e2rzie, \u00een schimb, daca trec la timp, trimite telegrame de felicitare la Caile Ferate. Viseaza si asteapta miracole majore, se g\u00e2ndeste la toate, la lucrurile minunate care s-or fi \u00eent\u00e2mplat c\u00e2ndva pe locul unde s-a ridicat hotelul, \u00eesi face griji pentru ce va urma dupa ce va fi demolat: \u201eFantomele unde or sa se duca?\u201c. Iulia Colan apasa optim pedala candorii, dar si pe cea a implicarii. Fata se lasa prada pornirilor detectivistice, dorind sa-l gaseasca pe bunicul lui Paul mai mult dec\u00e2t vrea chiar cel implicat, si asta pentru ca ea nu suporta sa fie neglijat ceva ce \u00eeti e drag. Daca Bill e de parere ca nu poti sa-i ajuti pe oamenii care nu vor, t\u00e2nara considera ca \u201eDe aia nu se face nimic; de aia se duc toate de r\u00e2pa. Nimeni nu e hotar\u00e2t sa-si urmeze visele\u201c si ca nu conteaza \u00een ce crezi, dar esti un mare las daca nu crezi \u00een nimic.
\nUltima, dar nu cea din urma, Raluca Paun (April Green) electrizeaza sala de la prima aparitie, prin prezenta si limbajul frust, chiar porcos, pe alocuri, specific personajului: o prostituata care spune lucrurilor pe nume si \u00eesi exprima explicit si sincer convingerile. Umorul ei e c\u00e2t se poate de spontan c\u00e2nd \u00eesi \u00eempartaseste nonsalant experientele profesionale, m\u00e2nuieste cu abilitate armele seductiei, atunci c\u00e2nd se joaca, seductiv, cu Bill, dar si pe cele ale ironiei, una necrutatoare, dar inteligenta si amicala, lipsita de malitie. Raluca Paun creeaza un personaj dezinvolt (\u201eCaile ferate mi-s indiferente\u201c), pragmatic (vrea sa fie platita, nu placuta), lucid, cu picioarele pe pam\u00e2nt, care cucereste, creeaza asteptari \u2013 publicul r\u00e2de doar la simpla ei re-aparitie \u2013, pe care, din fericire, le onoreaza. \u00centr-un hotel \u00een care nu se mai fac reparatii, pentru ca oricum trebuie demolat, iar clientii si-au primit ordinele de evacuare, April Green nu e, \u00een fond, dec\u00e2t o femeie \u00eenteleapta si cu o anume bunatate, lucru care se vadeste si \u00een scena finala, c\u00e2nd buldozerele bat la usa, iar ea \u00eel \u00eenvata pe Jamie-cel-parasit-de-sora-lui sa danseze. \u201eNu stiu cum\u201c, se eschiveaza el. \u201eNimeni nu stie cum. Ce conteaza? Important e sa nu stai locului\u201c. O lectie de dans c\u00e2t o lectie de viata.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Premiera \u201eHot l Baltimore\u201c, de Lanford Wilson, \u00een regia americanului Peter Schneider, programata sa \u00eencheie anul 2013 la Teatrul National \u201eMarin Sorescu\u201c a fost am\u00e2nata pentru 14 februarie 2014, din cauza \u00eembolnavirii unei actrite. A avut loc, totusi, pe 21 decembrie, un alt fel de premiera: o repetitie cu public a aceluiasi spectacol, \u00een prezenta… Cite\u0219te mai mult »Peter Schneider, un regizor care lasa lumina pe actori<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[10291,10292,7711],"class_list":["post-17778","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-hot-l-baltimore","tag-de-lanford-wilson","tag-teatrul-national-marin-sorescu"],"views":898,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17778","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17778"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17778\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17778"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17778"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17778"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}