Cea de-a doua parte a celui mai recent film al lui Lars von Trier ofera, \u00eentr-o maniera directa si sincera \u2013 odata cu digerarea greoaie a finalului apoteotic \u2013, argumentele solide care \u00eenlatura \u00eentreaga v\u00e2lva creata \u00een jurul cenzurarii peliculei de CNC. Asta pentru ca, dupa cum am aratat \u00een cronica primei parti, publicata recent \u00een paginile revistei \u201eCultura\u201c, filmul lui von Trier nu este porno pentru ca ne arata, ci pentru ca ne pune sa ne g\u00e2ndim la niste situatii de-a dreptul absurde, care, odata ce sunt circumscrise universului regizorului, \u00eesi gasesc \u00eensa explicatiile de rigoare. O alta interpretare adusa filmului, \u00een afara de cea care se bazeaza pe teoria auctorialitatii si pe acel interior meaning de care amintea teoreticianul de film Andrew Sarris, este imposibila \u2013 cu toate ca o interpretare psihanalitica si-ar gasi argumentele destul de usor, pornind de la ideile lui Freud \u2013 asta pentru ca \u201eNymphomaniac\u201c pescuieste ad\u00e2nc \u00een alte universuri paralele ale creatorului sau.
\n\u00cen urma consideratiilor precedente si a vizionarii celei de-a doua parti, iata c\u00e2teva dintre aspectele pe care von Trier le introduce sau continua sa le foloseasca \u00een filmul sau:<\/p>\n
5. Fragmentarea povestii pe capitole. Arsenalul celor trei capitole ramase este mobilizat pentru a o observa pe Joe \u00een \u00eencercarea de a-si regasi sexualitatea. Volumul al doilea ofera o noua perspectiva asupra personajului feminin, odata ce Joe ram\u00e2ne \u00eensarcinata cu Jer\u00f4me. De asemenea, paralelismele dintre povetele expuse de atoatestiutorul Seligman si experientele\/viata lui Joe continua sa adopte un rol major \u00een povestire, pentru ca acestea ad\u00e2ncesc pe tot parcursul actiunii prapastia dintre cele doua etichete morale propuse. Joe continua sa gaseasca \u00eent\u00e2mplari din viata sa care sa se muleze pe ceea ce spune Seligman sau chiar pe obiectele care se afla \u00een casa acestuia. Mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, rolul paralelismului si al concordantelor create de Joe, la care se adauga discursul introspectiv si aparatul ei critic cu privire la propria persoana, nu face dec\u00e2t sa sublinieze, discret si indirect, spre finalul filmului, ca eticheta morala a acesteia este superioara celei a lui Seligman. Etapa care redeschide procesul initierii personajului feminin \u00een sexualitate este constientizarea si introducerea durerii ca placere \u00een catalogul personal al acesteia. Durerea este urmata de frustrare si emancipare, pentru ca mai apoi sa-si regaseasca un adapost \u00een razbunare. Capitolul \u201eThe Mirror\u201c constituie apogeul conflictului interior al protagonistei, prin faptul ca, odata ce Joe este raportata la alte femei \u201enimfomane\u201c sau, mai bine spus, dependente de sex, aceasta constientizeaza ca frustrarea sa nu este legata de \u201eboala\u201c \u00een sine. Ea \u00eesi accepta nimfomania si recunoaste ca o iubeste. Finalul clasic al povestii ar fi trebuit sa survina imediat dupa ce Joe constientizeaza acest lucru, dar, fiindca este un film de Lars von Trier, clasicismul se pierde \u00een zare.<\/p>\n
6. Notiunea de gag persista, ba chiar cu mai multa aroganta ca \u00een primul volum. Este notabil faptul ca apelul la absurd si la umorul nefiresc constituie delimitari evidente \u00eentre acest film si altele cu valente mult mai pornografice. Perversitatea g\u00e2ndirii regizorului, asa cum este ea reflectata \u00een pelicula, merge pe sistemul unei aplicabilitati at\u00e2t la publicul larg, c\u00e2t si la cinefilul entuziasmat, asta pentru ca exista destule capcane cu trimiteri catre autoreferentialitate si catre notiunea de coincidenta\/cliseu. Nimic nu este mai amuzant dec\u00e2t secventa parca desprinsa din \u201eAntichrist\u201c \u2013 filmul lui von Trier din 2009 \u2013 \u00een care copilul lui Joe, atras de farurile masinii care colecteaza gunoaiele de pe strada, se da jos din patutul lui si merge catre balconul cu usile larg deschise, se urca pe un scaun si \u00eencepe sa r\u00e2da. \u00cen paralel, Joe se afla la una dintre \u00eent\u00e2lnirile cu K. (Jamie Bell), cel care o \u00eenvata ca durerea poate \u00eensemna (numai) placere. Spectatorul avizat s-ar fi asteptat la moartea copilului, din cauza iresponsabilitatii materne \u2013 premisa de la care porneste si \u201eAntihrist\u201c \u2013, iar faptul ca se foloseste aceeasi melodie pe fundal, \u201eLascia ch’io pianga\u201c (G. F. H\u00e4ndel), reprezinta un alt bonus. Cu toate acestea, von Trier taie secventa, revine la alte momente din flashback-uri, si abia dupa c\u00e2teva minute ne arata ca Jer\u00f4me va salva copilul. Cliseul ar fi fost mult prea evident, cu toate ca el a fost consumat si savurat, inconstient, de catre spectatorii filmului. O alta secventa de tip gag apare \u00een timpul nararii lui Joe, si anume \u00een cadrul \u00een care o vedem pe protagonista ca da foc unei masini. La fel ca \u00een alte situatii, cadrul este taiat\/\u00eentrerupt brusc, pentru ca Seligman nu \u00eentelege cum s-a ajuns acolo si cere explicatii. Melanjul perceptiilor\/flashback-urilor subiective ale lui Joe construieste o constiinta filmica asamblata cu cea a personajului feminin, un fel de alter ego, pentru ca narativitatea filmica tinde sa o ia pe aratura \u00een acelasi moment \u00een care g\u00e2ndurile si amintirile protagonistei deviaza. Marea miza a acestui film este scenariul mental pe care si-l face orice spectator, din momentul \u00een care \u00eencepe secventa, raport\u00e2nd-o si la asteptarile stabilite de promovarea exhaustiva a filmului. Acest lucru se \u00eent\u00e2mpla, de exemplu, \u00een scena \u00een care Joe vrea sa faca sex cu un negru. Desi acesta accepta si vine \u00eensotit de fratele lui, secventa \u00een sine capata o alura extraordinar de comica, \u00een comparatie cu nuantele hardcore pe care le-ar fi putut oferi si care au fost destul de vehiculate prin presa.<\/p>\n
7. Referentialitate si autoreferentialitate. Lars von Trier continua sa aloce o importanta la fel de mare referintelor si elementelor sistemului stilistic. Spre exemplu, capitolul sapte, \u201eThe Mirror\u201c, aminteste, prin titlul sau, de opera lui Tarkovski, pe c\u00e2nd anumite secvente prevestesc autoreferentialitatea prin recontextualizarea unui alt film al lui von Trier, \u201eAntichrist\u201c. Prima secventa care cheama \u00een minte filmul din 2009 este imaginea micutei Joe \u00eentr-un lan, secventa \u00een care se pune un accent deosebit pe freamatul firelor de iarba si pe \u00eenaltarea acesteia catre cer. Secventa continua cu \u00eenaltarea fetitei, pe masura ce Joe are un orgasm, si cu inserarea de tip colaj a doua personaje istorico-religioase, de-a dreapta si de-a st\u00e2nga fetei. Bine\u00eenteles, secventa reprezinta o alegorie a \u00eenaltarii lui Iisus Hristos, recontextualizata prin povestea orgasmului mistic, iar cele doua personaje sunt, dupa cum explica Seligman \u00een film, doua figuri primordiale: prostituata Babilonului si Valeria Messalina, cea de-a treia sotie a \u00eemparatului Claudius, recunoscuta pentru reputatia sa de nimfomana. De asemenea, clarobscurul si claustrofobia stradutei unde Joe este gasita de catre Seligman amintesc de spatialitatea \u00eenchisa si nefasta din \u201eDogville\u201c.<\/p>\n
8. Antisemitismul regizoral de final. Recunoscut pentru remarcile sale teribiliste de la Cannes din 2011, \u00een care von Trier afirma ca e nazist si ca \u00eel \u00eentelege pe Hitler, si trec\u00e2nd cu vederea scuzele de rigoare, crearea unui personaj ca Seligman este visul devenit realitate pentru scamatoria lui von Trier. Seligman ofera pe tot parcursul filmului, cu exceptia secventei finale, eticheta morala\/umana perfecta, ajunsa \u00eentr-un stadiu de primitivism robotizat. Asta pentru ca Seligman este barbatul care nu crede \u00een Dumnezeu, dar are s\u00e2nge de evreu, si este barbatul care nu a avut nicio experienta sexuala, proclam\u00e2ndu-se un asexuat, dar ale carui cunostinte teoretice sunt preluate din cartile citite. \u00centreaga poveste se lasa c\u00e2nd \u00een st\u00e2nga \u2013 prin nararile experientelor socante ale lui Joe \u2013, c\u00e2nd \u00een dreapta, echilibr\u00e2nd balanta prin impunerea unui alt tip de eticheta morala, si anume, prin puritatea\/\u00eentelepciunea lui Seligman. Cu toate acestea, secventa finala schimba clasamentul valorilor \u00een ceea ce priveste cele doua personaje si anihileaza orice ramasita de speranta pentru viitorul omenirii.<\/p>\n
Secventa finala si imprevizibilitatea regizorala sunt palmele peste fata pe care ni le da Lars von Trier fara nicio nerusinare. Experienta dominanta a urmaririi acestui film poate fi comparata, \u00een mare parte, cu joaca de-a soarecele si pisica: spectatorul alearga \u00een cautarea \u00eemplinirii coincidentelor si a autoreferintelor estetice, \u00een timp ce regizorul pune piste adevarate, si, \u00een acelasi timp, false, si se amuza la vederea soarecelui de laborator care alearga ne\u00eencetat. Bine\u00eenteles, soarecii suntem noi. O alegere mai sincera \u00een privinta titlului filmului ar fi fost: \u201eNymphomaniac \u2013 autobiografie artistica\u201c, asta pentru ca viziunea nihilista si complexitatea personajului lui Joe sunt doua caracteristici specifice personalitatii regizorului. Lars von Trier este o Joe, fara nici cea mai mica urma de \u00eendoiala.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Cea de-a doua parte a celui mai recent film al lui Lars von Trier ofera, \u00eentr-o maniera directa si sincera \u2013 odata cu digerarea greoaie a finalului apoteotic \u2013, argumentele solide care \u00eenlatura \u00eentreaga v\u00e2lva creata \u00een jurul cenzurarii peliculei de CNC. Asta pentru ca, dupa cum am aratat \u00een cronica primei parti, publicata recent… Cite\u0219te mai mult »\u201eNymphomaniac Volume II\u201c. Sa uitam ca am uitat, partea a doua<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[10290,10289],"class_list":["post-17776","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-nymphomaniac-volume-ii","tag-film-al-lui-lars-von-trier"],"views":1237,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17776","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17776"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17776\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17776"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17776"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17776"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}