{"id":17768,"date":"2014-02-20T11:31:24","date_gmt":"2014-02-20T09:31:24","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17768"},"modified":"2014-02-20T11:31:24","modified_gmt":"2014-02-20T09:31:24","slug":"poezia-eminesciana-intelesuri-in-recurs-v","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/poezia-eminesciana-intelesuri-in-recurs-v\/","title":{"rendered":"Poezia eminesciana: intelesuri in recurs (V)"},"content":{"rendered":"

File dintr-un manual \u2013 <\/strong>
\npoetic \u2013 de filozofie practica<\/strong>
\nCele nu mai putin de 27 de puncte ale capitolului consacrat de G. Calinescu (\u201eOpera lui Mihai Eminescu\u201d, Bucuresti, Editura Minerva, 1976, vol. II, pp. 7-112) Filozofiei practice a poetului \u2013 din care mentionam aici doar c\u00e2teva: Morala. Drept, Statul natural, Inegalitatea indivizilor si a raselor, Munca acumulata, Paturile superpuse, Valoarea batr\u00e2nilor, Industrialismul, Presa. Biserica, Educatia \u2013 ofera o imagine cuprinzatoare a problemei, dar, desigur, n-o epuizeaza. Studierea, in toata extensia si profunzimea lor, pe de o parte, a publicisticii si, pe de alta parte, a cugetarilor si a insemnarilor pastrate in manuscrise poate aduce imbogatiri substantiale cunoasterii acestui aspect al g\u00e2ndirii si al scrisului lui Eminescu. In creatia poetica eminesciana, \u201eScrisorile\u201d contin stralucite pagini de filozofie practica. Dar nu la ele ne vom referi in cele ce urmeaza, ci la doua poezii mai putin cunoscute \u2013 \u201eNoi am\u00e2ndoi avem acelasi dascal\u201d si \u201eUr\u00e2t si saracie\u201d \u2013 ambele apartin\u00e2nd epocii bucurestene (1879). Le aducem in discutie aici pentru ca in ele gasim doua secvente iterative ce tin de filozofia practica a poetului.
\nIn \u201eNoi am\u00e2ndoi avem acelasi dascal\u201d, secventa repetata ca al saselea vers in fiecare dintre cele cinci strofe se prezinta at\u00e2t in continut, c\u00e2t si in expresie ca un aforism latinesc: \u201eNon idem est si duo dicunt idem\u201d, ceea ce s-ar putea traduce prin: Nu acelasi lucru spun aceleasi vorbe sau, mai apasat, prin: Aceleasi vorbe nu spun neaparat acelasi lucru. Aforismul ca atare nu e de gasit in bogata zestre de aforisme care s-au pastrat in scrierile latinesti. (v., de exemplu, substantialul \u201eDictionar de maxime, reflectii, expresii latine comentate\u201d, publicat de Horia Matei la Editura Scripta, in 1998) El pare a fi fost creat ad hoc de Eminescu. Perpessicius (editia critica de \u201eOpere\u201d, V, p. 395) arata ca aforismul apare, mai int\u00e2i, intr-un distih: \u201eDe ce din nou o cearta sa deschidem:\/ Non idem est si duo dicunt idem\u201d.
\nAcest distih \u201ese afla in vecinatatea talmacirilor pentru \u00abAforismele\u00bb lui Schopenhauer\u201d. De aici \u201esupozitia\u201d ca \u201eversul latin, derivat apoi in refren al poemului, va fi fost sugerat si va fi fiind o varianta a dictonului latin Duo cum faciunt idem non est idem\u201d. Pasajul din \u201eAforismele\u201d lui Schopenhauer unde se afla acest dicton este urmatorul (in traducerea, dupa original, a lui Maiorescu, preluata de Perpessicius): \u201eSa nu iai pe nimeni model in purtarea ta, fiindca situatiile, imprejurarile, relatiile nu sunt niciodata identice si fiindca deosebirea caracterelor face si actiunile deosebite, prin urmare duo cum faciunt idem, non est idem. Trebuie din contra, dupa o matura chibzuiala si dupa ce te-ai g\u00e2ndit cu toata agerimea mintii, sa lucrezi in conformitate cu caracterul tau propriu. Asadar si in Viata practica se cere neaparat originalitate; altfel ceea ce faci nu se potriveste cu ceea ce esti\u201d. La aceasta \u201esupozitie\u201d, Perpessicius mai adauga una, anume ca \u201edictonul va fi devenit tulpina pe care s-au grefat si au cristalizat incidentele, si afectuoase, si contradictorii, ale interludiului Eminescu \u2013 Mite Kremnitz. Caci poezia ni se pare a reflecta aceasta perioada\u201d.
\nConsider\u00e2nd verosimile am\u00e2ndoua aceste supozitii, continutul, mai mult didactic dec\u00e2t liric al poeziei, se vadeste a fi centrat pe problema modelului. Schimburile interlocutive cu Mite Kremnitz \u2013 pe teme nu numai literare, ci si de filozofie practica, indeosebi, de morala, de drept si de justitie sau de educatie \u2013 i-au aratat poetului ca am\u00e2ndoi au \u201eacelasi dascal\u201d, formati fiind la scoala culturii germane. Dar, tin\u00e2nd seama ca, asa cum, pe buna dreptate, sustinea si Schopenhauer in \u201eAforismele\u201d sale, \u201esituatiile, imprejurarile, relatiile nu sunt niciodata identice\u201d si nici \u201ecaracterele\u201d, desi formati la aceeasi scoala, aplicarea la realitatea vietii a g\u00e2ndirii este diferita. Cunostintele asimilate sunt aceleasi, trairile emotionale la fel. Cu toate acestea, vorbele lor nu acopera continuturi de convingeri identice: \u201eNoi am\u00e2ndoi avem acelasi dascal,\/ Scolari suntem aceleiasi pareri\u2026\/ Unitul g\u00e2nd oricine recunoasca-l\/ Ce stii tu azi, eu am stiut de ieri.\/ De-aceleasi lucruri pl\u00e2ngem noi si r\u00e2dem\u2026\/ Non idem est si duo dicunt idem\u201d.
\nSchimburile interlocutive cu Mite Kremnitz reprezinta doar punctul de plecare \u2013 initiatorul \u2013 reactiei poetice a lui Eminescu. Interlocutorul lui din \u201eNoi am\u00e2ndoi avem acelasi dascal\u201d nu este precis identificat, caci poetul se ridica, la valori generale. Despre patrie se poate vorbi cu aceleasi cuvinte numai ca la unul ele acopera \u201er\u00e2sul\u201d si \u201eocara\u201d, la altul \u201erusinea\u201d premergatoare faptelor care sa-i indrepte imaginea: \u201eTu zici ca patria e-n decadere,\/ De r\u00e2s si de ocara c-au ajuns;\/ C\u00e2nd cineva opinia mi-ar cere,\/ El ar primi tot astfel de raspuns,\/ Ca de rusine ochii sa-i inchidem: Non idem est si duo dicunt idem\u201d. La fel: din g\u00e2ndurile unuia \u201erasare ura\u201d, din ale altuia \u201eamor\u201d; in fata \u201eraului\u201d unul simte durere, altul il acopera cu o \u201eraza de splendoare\u201d.
\nCauza deosebirii dintre vorbe si convingeri sta in nesinceritate si fatarnicie, in ascunderea indaratul vorbelor a ceea ce fiecare simte in suflet. Pentru a intelege ce ii desparte, cei doi n-ar avea dec\u00e2t sa se deschida unul altuia cu \u201esufletele-n palma\u201d. Abia atunci, se presupune, s-ar rasturna negatia din intelesul aforismului, iar vorbele ar dob\u00e2ndi acoperire in fapte. P\u00e2na atunci, insa, aforismul, iterat si de aceasta data, isi pastreaza validitatea: \u201eE greu a spune ce deosebire\/ Ne-a despartit, de nu mergem de-a valma.\/ Si s-ar vedea atunci fara-ndoiala\/ C\u00e2nd noi ne-am scoate sufletele-n palma,\/ Ca-ntregul lor cuprins noi sa-l deschidem:\/ Non idem est si duo dicunt idem\u201d.
\nIn \u201eUr\u00e2t si saracie\u201d, secventa care da titlul poemului si apare, repetata, in punctele nodale ale continutului lui de idei este destinata sa rezume, in cheia deceptiei absolute, ce il asteapta pe om la finele unei vieti cladite pe cultivarea propriilor calitati si pe increderea in virtute si in iubire. Cautarea iubirii si a c\u00e2ntului menit sa robeasca \u201esufletul dulce\u201d al iubitei este zadarnica. Ea se incheie in \u201eur\u00e2t si saracie\u201d: \u201eUr\u00e2t si saracie sunt acei doi tovarasi,\/ A caror urme crude le aflu pururi iarasi\/ Pe orice chip si-n orice-ndraznii de a iubi\u2026\/ Iubit-am poate c\u00e2ntul, voit-am a robi\/ Cu el un suflet dulce, al meu intreg sa fie\u2026\/ Zburat-au chip si c\u00e2ntec \u2013 ur\u00e2t si saracie!\u201d Nu altceva il asteapta pe cel ce, inzestrat cu toate darurile naturii, nu se poate implini intr-o lume in care nu valoarea se impune, o lume dominata de rautate, de prostie si desertaciune: \u201eCe mult puteai in lume, si c\u00e2t, c\u00e2t de putin\/ ?i-a fost dat. Daca nobil ai fost si bl\u00e2nd si drept,\/ Daca prin a ta minte ai fost un intelept,\/ Av\u00e2nd darul pe care natura-l poate da,\/ Frumsete, minte, faima, ajuns-ai la ceva?\/ Caci nu cauta lumea aceea ce slaveste,\/ Aceea ce o prinde \u2013 ci ceea ce-i prieste.\/ Daca esti rau si-i vine rautatea la-ndem\u00e2na,\/ Daca esti prost, si vasta ta prostie e stap\u00e2na,\/ Sau de-un desert at\u00e2rna in lume a ta soarta\/ Si nu stii cum desertii prin lingusiri se poarta\/ Sau nu poti sti\u2026 Atunci de ce folos e tie\/ C-ai avut tot ce firea ti-a dat cu darnicie,\/ Ca esti podoaba scumpa in lume orisicui,\/ Podoaba ce nu-i trebuie in lume nimanui?\u201d
\nCe-i ram\u00e2ne la urma \u2013 se intreaba poetul \u2013 celui ce, dezinteresat, isi cultiva virtutile, pun\u00e2ndu-si vorba si g\u00e2ndul pe c\u00e2ntarul competitiei drepte cu \u201ecaracterele mari\u201d in conditiile in care reusita celor care \u201eisi hranesc viata din sute de vieti\u201d, care nu-si tin cuv\u00e2ntul, care insala multimea \u201ecu mii fagaduinti\u201d care urgisesc pe acela ce le-a facut bine, umpl\u00e2ndu-i numele \u201ede pete si rusine\u201d? Natural, \u201eUr\u00e2t si saracie\u201d, raspunde el: \u201eVirtutea e-o poveste\u2026 c\u00e2nd g\u00e2ndul ti-l ascuti\/ Tu vezi ca slabiciuni sunt vestitele virtuti:\/ Nobletea-i slabiciunea acelor ce nu pot\/ Pe sine sa se puie deasupra peste tot,\/ Sa aiba pentru toate ad\u00e2nc si greu dispret,\/ Hranind a lui viata din sute de vieti.\/ A nu-ti tine cuv\u00e2ntul c\u00e2nd nu-ti vine-ndem\u00e2na\/ A dezbraca pe-acela ce ti s-a dat pe m\u00e2na,\/ A insela multimea cu mii fagaduinti,\/ C\u00e2nd ai mintit o data sa te mai pui sa minti,\/ A urgisi pe-acela care ti-a facut bine,\/ A imple a lui nume de pete si rusine \u2013\/ Aceasta nu e nobil… Dar toti \u2013 si-ndeosebi\/ O fac usor \u2013 tu numai stai vecinic sa intrebi.\/ Tu numai iti pui vorba si g\u00e2ndul la c\u00e2ntari,\/ Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,\/ Privind peste multime cu multa nepasare…\/ Ei bine! P-asta drama si soarta ta cea mare.\/ Din asta cumpanire de drept si datorie,\/ Ce ti-a ramas la urma? Ur\u00e2t si saracie.\u201d
\nCe le ram\u00e2ne \u2013 se intreaba, in cele din urma, poetul \u2013 celor ce, la prima iubire, sfielnica si neprihanita, \u201ecare-n viata vine o data, num-o data\u201d, au crezut intr-o femeie care i-a tradat, care, trec\u00e2nd \u201edin m\u00e2na-n m\u00e2na\u201d, ajunge o \u201ecocheta\/ Lingusitoare, cruda\u201d, decrepita fizic, cu fruntea scrisa de \u201epana neagra\u201d a anilor, cu \u201egura zb\u00e2rcita\u201d si cu \u201eochiul stins\u201d? Tot \u201eur\u00e2t si saracie\u201d: \u201eIubit-ai?… Ah! un caier de c\u00e2nepa nu-i moale,\/ Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale!\/ Cu gura ei subtire si m\u00e2ni reci ca de ceara,\/ Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara,\/ Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire\/ Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:\/ Tu esti onest si plin de respect si generos\/ Sa fr\u00e2ngi in zarea vietii un rod asa frumos.\/ Te-ai dus si te urmara parerile de rau.\/ In urma ta venit-au un neted natarau\/ S-acesta\u2026 ei\u2026 facut-au ce n-ai vrut sa cutezi;\/ Ce-a mai ramas din dulcea figura mergi de vezi:\/ Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte.\/ Si gura cea cu albe margaritari, marunte,\/ Acuma e zb\u00e2rcita si ochiul plin de para,\/ Ce-si revarsa lumina sa rece in afara\/ E stins, si nu-i nimica in el, nu-i ad\u00e2ncime;\/ Tu nu mai vezi intr-insul ce nu vazuse nime\/ Dec\u00e2t tu… Ce ajunse a fi? Cocheta, rece,\/ Lingusitoare, cruda, din m\u00e2na-n m\u00e2na trece\/ Si cauta-n iubire placerea numai, care\/ E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare.\/ Dara acea iubire ad\u00e2nca si curata,\/ Care-n viata vine o data, num-o data,\/ Acea eterna sete ce-o au dupaolalta\/ Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta,\/ Acel amor at\u00e2t de nemarginit, de sf\u00e2nt,\/ Cum nu mai e nimica in cer si pre pam\u00e2nt,\/ Acea inamorare de tot ce e al ei,\/ De-un z\u00e2mbet, de un tremur al gingasei femei,\/ C\u00e2nd pentru o privire dai viata, dai noroc,\/ C\u00e2nd lumea ti-este neagra de nu esti la un loc\/ Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea tie?\/ Ce va ram\u00e2ne voua? Ur\u00e2t si saracie!\u201d
\nUn summum de invataminte de-o viata in aceasta secventa-avertisment mai radicala, mai transanta si mai percutanta dec\u00e2t inteleptul aforism din \u201eNoi am\u00e2ndoi avem acelasi dascal\u201d. Rar distribuita in poem ea capata cu at\u00e2t mai multa greutate sau pertinenta in individualizarea intregului poem ca expresie de maxima concentrare a pierderii iluziei de implinire, fie in societate, fie in dragoste. Poemul \u201eUr\u00e2t si saracie\u201d este pagina concluziei amare, a deceptiei si dezabuzarii nefardate la care poetul a ajuns in legatura cu propria-i viata si pe care se sprijina constructia filozofiei sale practice.
\nPe c\u00e2t de schopenhaueriana,
\npe at\u00e2t de eminesciana
\nDespre \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d, poezie nedata spre publicare de catre poet, dar inclusa de Maiorescu in editia din 1883 a \u201ePoesiilor\u201d lui Eminescu, se sustine \u2013 nu fara temei \u2013 ca sta sub semnul filozofiei lui Schopenhauer. In \u201eOpera lui Mihai Eminescu\u201d (II, p. 357), G. Calinescu o considera chiar \u201eo pagina de filozofie schopenhaueriana versificata\u201d.
\nFara indoiala, Eminescu luase cunostinta inca din anii studentiei la Viena de teza lui Schopenhauer cu privire la prezent, ca \u201eforma a fenomenului vointei\u201d, expusa in \u201eLumea ca vointa si reprezentare\u201d: \u201eMai inainte de toate, trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii nu este dec\u00e2t prezentul si nu viitorul si trecutul; acestea nu exista dec\u00e2t in abstractiunea noastra, prin inlantuirea cunostintei, supusa principiului ratiunii. Niciun om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata, pe care nimic nu i-o poate smulge\u201d (cf. Tudor Vianu, \u201eEminescu si etica lui Schopenhauer\u201d, in \u201eStudii de literatura rom\u00e2na\u201d, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1965, pp. 241-252 \u2013 Retiparire a textului publicat in \u201ePoesia lui Eminescu\u201d, Cartea Rom\u00e2neasca, 1930). Trecuta pin alambicul imaginatiei eminesciene care distila intr-un mod unic esentele, teza schopenhaueriana se intrupeaza poetic, intr-o forma memorabila, chiar in prima strofa: \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi,\/ Cu ieri viata ta o scazi\/ Si ai cu toate astea-n fata\/ De-a pururi ziua cea de azi.\u201d
\nInteresul de mai t\u00e2rziu al poetului fata de textul lui Schopenhauer a avut drept impuls \u2013 dupa cum sustine Perpessicius (editia de \u201eOpere\u201d, III, pp. 166-168) traducerile versurilor citate in \u201eAforismele\u201d lui Schopenhauer, traduceri cerute, probabil, de Maiorescu pentru editia in rom\u00e2na pe care el insusi o pregatea a cartii filozofului german. Traducerile dateaza din epoca ieseana careia ii apartine si varianta A, din 1877, a poeziei \u201eCu m\u00e2ne zile-ti adaogi\u201d unde a patra strofa este aproape identica cu prima strofa, citata mai sus, din ultima varianta: \u201eCu m\u00e2ne zilele adaogi\/ Cu ieri tu zilele le scazi\/ Av\u00e2nd cu toate-acestea-n fata\/ De-a pururi ziua cea de azi\u201d.
\nAprecierea ca aceasta strofa reprezinta un concentrat al intelesului intregii poezii este, in genere, insusita de toti comentatorii ei. A trecut, insa, neluat in seama faptul ca prima strofa este reluata \u2013 cu o mica modificare: av\u00e2nd in locul lui si ai \u2013 in partea finala a poeziei, desi nu chiar la sf\u00e2rsitul ei. Ceea ce, ca si modificarea semnalata, cere o explicatie.
\nCe-l va fi facut, asadar, pe Eminescu sa reia prima strofa? Sa fi fost, oare, simpla aplicare a unui tipar de constructie care sa dea poeziei o simetrie formala? Sa fi fost intentia de a da un relief particular expresiei poetice a tezei schopenhaueriene cu privire la preeminenta, in curgerea vietii, a prezentului in raport at\u00e2t cu trecutul, c\u00e2t si cu viitorul?
\nUn raspuns pertinent la aceste intrebari poate fi construit pornind de la observatia ca prezenta in oglinda, la inceputul si in partea finala a binecunoscutei strofe toarna actul meditatiei ce constituie substanta lirica a poeziei \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d in tiparul unui rationament in care, la prima vedere, concluzia este totuna cu premisa. Altfel spus, punctul de plecare al raportarii poetului \u2013 al omului, in genere, asa cum lasa sa se inteleaga constructia impersonala aleasa \u2013 la curgerea vietii se regaseste intocmai in rezultatul la care ajunge meditatia, anume ca el nu se poate sustrage prezentului. El poate socoti at\u00e2t trecutul, c\u00e2t si viitorul, scaz\u00e2nd sau adaugind zilele pe rabojul vietii sale, dar, de confruntat, el se confrunta vesnic \u2013 \u201eSi ai cu toate astea-n fata\/ De-a pururi\u2026\u201d \u2013 cu prezentul \u2013 \u201e\u2026ziua cea de azi\u201d.
\nInevitabil, insa, intre premisa si concluzie intervine argumentatia. Iar argumentatia in \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d nu este a filozofului, ci a poetului. E drept ca in prima strofa consacrata argumentatiei Eminescu prelucreaza o comparatie imprumutata chiar din scrierea filozofului de la Frankfurt. Acesta scria (apud Tudor Vianu, loc. cit., pp. 244-245): \u201eObiectivarea vointei are drept forma necesara prezentul, punct indivizibil care taie timpul prelungindu-se in infinit in doua directii si care ram\u00e2ne nezguduit, asemenea unei amiezi eterne pe care nicio noapte n-ar racori-o intocmai ca soarele, care arde fara incetare, in timp ce noua ni se pare ca se cufunda in s\u00e2nul noptii\u201d. Relu\u00e2nd comparatia cu soarele, pentru a-i da un contur mai precis, Schopenhauer observa: \u201eMoartea este asemenea cu apusul soarelui, pe care noaptea pare sa-l inghita, dar care, in realitate, izvor al oricarei lumini, straluceste fara incetare, aduce fara incetare zile noi, unor lumi noi, apun\u00e2nd mereu si mereu rasarind\u201d. Comprimate poetic, r\u00e2ndurile de mai sus, carora nu le lipseste,totusi, o evidenta forta de sugestie, devin: \u201eC\u00e2nd unul trece, altul vine\/ In asta lume a-l urma,\/ Precum c\u00e2nd soarele apune\/ El si rasare undeva\u201d.
\nDar, de aici incolo, argumentatia apartine exclusiv poetului: \u201eSe pare cum ca alte valuri\/ Cobor mereu pe-acelasi vad,\/ Se pare cum ca-i alta toamna,\/ Ci-n veci aceleasi frunze cad.\/\/ Naintea noptii noastre imbla\/ Craiasa dulcii dimineti;\/ Chiar moartea insasi e-o parere\/ Si un visternic de vieti\u201d. O argumentatie tipic eminesciana. O regasim \u2013 desigur, in alte haine \u2013 in diverse scrieri sau poezii eminesciene. \u201eValurile\u201d care par altele desi \u201ecobor mereu pe-acelasi vad\u201d le regasim intr-una dintre insemnarile poetului: \u201eHeraclit zice ca niciodata acelasi om nu s-a cobor\u00e2t de doua ori in acelasi r\u00e2u. Ca toate ideile cari cuprind un joc cu infinitul timpului si al spatiului si aceasta culmineaza intr-o antinomie, inc\u00e2t si contrariul e adevarat. Adeca, din contra, acelasi r\u00e2u oglindeste in linistita-i ad\u00e2ncime aceleasi umbritoare paduri, acelasi cer. Materia numai \u2013 acest Ahasver neobosit al formelor \u2013 e pururi alta, formele insa aceleasi, inc\u00e2t in ape vecinic calatoare iti vezi chipul ram\u00e2n\u00e2nd pe loc. R\u00e2ul timpului pare a curge; suma de viata si de forme posibile coexista intr-un vecinic prezent\u201d. Recunoastem aici teza schopenhaueriana, dar asumata pe alte baze dec\u00e2t acelea ale filozofului. Iar ideea echivalentei formelor fiintei, una dintre ideile pe care Eminescu si-a construit doctrina lui proprie, o regasim in \u201eArchaeus\u201d, in \u201eTat twam asi\u201d sau in \u201eImparat si proletar\u201d: \u201eAstfel umana roada in calea ei ingheata,\/ Se petrifica unul in sclav, altu-imparat,\/ Acoperind cu noime sarmana lui viata\/ Si arat\u00e2nd la soare-a mizeriei lui fata \u2013\/ Fata \u2013 caci intelesul i-acelasi la toti dat\u201d. Moartea, apoi, ca \u201evisternic de vieti\u201d nu este altceva dec\u00e2t \u201esomnul vames vietii\u201d din \u201eSe bate miezul noptii\u2026\u201d, caci, pentru Eminescu, somnul era tot o forma a mortii (\u201eVino, somn \u2013 ori vino moarte\u201d citim in \u201eCugetarile sarmanului Dionis\u201d).
\nPoetul se desparte apoi de filozof asum\u00e2ndu-si in nume propriu, cu marca explicita a persoanei int\u00e2i, eu, argumentul potrivit caruia \u201eclipa trecatoare\u201d \u2013 prezentul vesnic evanescent \u2013 , sprijina \u201evecia-ntreaga\u201d, adica si trecutul, si viitorul: \u201eDin orice clipa trecatoare\/ Ast adevar il inteleg,\/ Ca sprijina vecia-ntreaga\/ Si-nv\u00e2rte universu-ntreg\u201d. Or, pentru filozof, asa cum am vazut, trecutul si viitorul \u201enu exista\u201d intruc\u00e2t \u201eforma vietii sau a realitatii nu este dec\u00e2t prezentul\u201d. Separarea de filozof este si mai neta in strofa urmatoare. Schopenhauer se intreaba retoric daca \u201edin miile de ani care s-au scurs\u201d sau din \u201epropria viata\u201d a omului ram\u00e2ne ceva care sa se sustraga prezentului \u201eaflat totdeauna in fata noastra\u201d. Pentru poet, insa, in virtutea adevarului ca \u201evecia-ntreaga\u201d si \u201euniversu-ntreg\u201d isi afla sprijinul in \u201eclipa trecatoare\u201d, faptul ca \u201eanu-acesta\u201d zboara si se cufunda in trecut nu inseamna ca cele traite au disparut; dimpotriva, omul pastreaza \u201ecomoara-ntreaga\u201d pe care o are in suflet: \u201eDe-aceea zboare anu-acesta\/ Si se cufunde in trecut,\/ Tu ai s-acum comoara-ntreaga\/ Ce-n suflet pururi ai avut\u201d.
\nUrmeaza concluzia care incheie meditatia-rationament din \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d. Desi reia premisa care, asa cum am vazut, apartinea filozofului, concluzia, intocmai ca argumentele care o sprijina, apartine poetului. El nu reia teza schopenhaueriana pentru a o intari sau a o inradacina in mintea cititorului, ci pentru a o prezenta dintr-un alt unghi dec\u00e2t acela din care era privita la inceputul poeziei. In calitate de premisa, ea aparea ca un adevar asertat; in calitate de concluzie, ea apare nu ca un adevar care se impune a priori, ci ca un adevar demonstrat printr-o argumentatie pertinenta si numai ca atare urm\u00e2nd a fi insusit si integrat in filozofia practica a omului.
\nAsadar, at\u00e2t argumentatia, c\u00e2t si concluzia dau expresie raportarii subiective, proprie poetului \u2013 omului, in genere \u2013 la un adevar stabilit anterior de filozof pe calea cugetarii, plasat in sfera obiectivitatii si destinat unei acceptari pe calea logicii. Poetul nu respinge teza schopenhaueriana, el o trece, numai, printr-un filtru propriu. Poate ca, in fond, in aceasta si consta deosebirea esentiala dintre filozof si poet: primul aserteaza, afirma, ridica constructii, adica sisteme, pe cale logica, pe scurt, obiectiveaza; cel de-al doilea da haina de imagini ideilor, le coloreaza potrivit sensibilitatii sale, pe scurt, subiectiveaza. In acest context se inscrie si inlocuirea secventei si ai, din strofa-premisa, cu av\u00e2nd in strofa-concluzie. Ai, la prezentul indicativului, indica ceea ce e sigur, incontestabil, coordon\u00e2ndu-se, totodata, prin si cu adaogi si scazi. Av\u00e2nd, la modul gerunziu, indica concomitenta cu adaogi si scazi, suger\u00e2nd internalizare. Altfel spus, ai corespunde modului asertiv de a prezenta lucrurile, iar av\u00e2nd corespunde raportarii subiective la ele.
\nFiltrul propriu prin care poetul trece teza schopenhaueriana conduce si la o emendare a ei. Iata in ce consta emendarea. In comentariul consacrat poeziei \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d, Alain Guillermou se intreaba daca, in afara similitudinilor, nu ar fi oportuna si o analiza a deosebirilor existente intre cele doua abordari ale temei omului pus in fata timpului. Deosebirea se afla in strofa cu care se incheie, de fapt, poezia: \u201ePrivelistile sclipitoare,\/ Ce-n repezi siruri se distern,\/ Repaosa nestramutate\/ Sub raza g\u00e2ndului etern\u201d. Pe aceasta o asaza Eminescu la finele poeziei imediat dupa o strofa repetata. Ideea pe care ea o exprima este aceea a unui \u201eg\u00e2nd divin imuabil, opus efemerului, variabilului, instabilului\u201d. Este o idee care, prin conotatia ei religioasa apare ca \u201efoarte indepartata de doctrina lui Schopenhauer\u201d \u2013 filozof, prin excelenta, ateu. Intemeindu-se pe variante, avizatul eminescolog francez considera ca tocmai aceasta idee a divinitatii \u201ese afla la originea intregii meditatii (\u2026) este primul sau nucleu\u201d.
\nIntr-adevar, in versiunea finala, nu se face nicio referire la divinitate: cuv\u00e2ntul Dumnezeu nu apare si nici un alt cuv\u00e2nt din sfera lui semantica. In schimb, variantele abunda in folosirea cuvintelor Dumnezeire si Domnul. Primele doua strofe ale Variantei A (v. Perpessicius, editia critica de \u201eOpere\u201d, III, p.169 si urm.) erau: \u201eCe-atribuiti Dumnezeirii\/ Al g\u00e2ndurilor proprii chaos\/ Tot ce naste, alearga, piere\/ E-n ochii Domnului repaos.\/\/ Si ce-n g\u00e2ndire odihneste\/ E-n ochii Domnului miscare\/ Intre g\u00e2ndire si-ntre moarte\/ Nu este vro asemanare\u201d. In ceea ce priveste strofa care sintetizeaza teza schopenhaueriana, ea apare abia pe locul al patrulea, urmata de transpunerea poetica a imaginii cu soarele care \u201eapune\u201d, dar si \u201erasare undeva\u201d din \u201eLumea ca vointa si reprezentare\u201d: \u201eIn clipa-n care mori se naste\/ Un altu-n loc a te urma\/ Stii pe c\u00e2nd soarele apune\/ El si rasare undeva\u201d. Daca admitem ca ordinea strofelor in poezie reflecta, cel putin intr-o anumita masura, importanta pe care le-o atribuie poetul pentru conturarea intelesului de ansamblu al poeziei, nu este inutil de semnalat ca ordinea mentionata se mentine in continuare p\u00e2na la varianta C unde strofa cu \u201eDumnezeirea\u201d, usor modificata, isi mentine primul loc, iar strofa \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u201d trece pe locul al doilea: \u201eDe ce mustram Dumnezeirea\/ Cu al g\u00e2ndirii noastre chaos\/ C\u00e2nd tot ce naste, fuge, piere\/ E-n ochii Domnului repaos?\/\/ Cu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\/ Cu ieri viata ta o scazi\/ Si ai cu toate astea-n fata\/ De-a pururi ziua cea de azi.\u201d Tot aici apare, la final, strofa \u2013 citata mai sus: \u201ePrivelistile sclipitoare\u201d \u2013 care va fi ultima si in varianta publicata de Maiorescu in editia \u201ePoesiilor\u201d lui Eminescu. Dar, in aceasta varianta nu mai regasim strofa cu \u201eDumnezeirea\u201d, iar strofa \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u201d devine prima, fiind, apoi, reluata pe ultima pozitie, ca in varianta publicata. Sa fie, oare, vorba de incercarea poetului de a reduce, fie si numai in partea ei cea mai vizibila, deosebirea care il separa de Schopenhauer? Oricum ar sta lucrurile, intre vointa irationala de a trai ca principiu primar al vietii, si \u201eg\u00e2ndul etern\u201d sub care \u201eprivelistile sclipitoare\u201d, adica fulgerarile vietii, \u201erepaosa\u201d este o deosebire ce nu poate trece neobservata. \u201eEminescu era mult prea poet \u2013 conchide Alain Guillermou \u2013 pentru a-si inchide lirismul intr-un sistem construit\u201d.
\nRevenind la structura premisa \u2013 argumentatie \u2013 concluzie se poate spune ca primei concluzii \u2013 \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u201d \u2013 care pastreaza o clara legatura cu teza schopenhaueriana expusa in premisa, Eminescu ii adauga una noua cu totul ne-schopenhaueriana, care se impune in ciuda influentei unuia dintre maestrii sai de g\u00e2ndire filozofica, alaturi de Kant. Faptul ca Eminescu tinea la ideea continuta in cea de a doua concluzie este dovedit si de prezenta ei, intr-o forma poetica foarte apropiata de aceea din \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d, in poemul postum \u201eCa o faclie\u201d. Aici, intr-un amplu context confesiv, ea este pusa in gura lui Edgar \u2013 masca a poetului, cu un nume ales, probabil, ca reminiscenta a perioadei de la Iasi, c\u00e2nd, impreuna cu Veronica Micle, era interesat de scrierile lui Edgar Allan Poe \u2013 la finele invocarii geniilor care in singuratatea lor, au str\u00e2ns cu ingrijire \u201elamura vietii pun\u00e2nd-o sub semnul \u201eg\u00e2ndirii cei eterne\u201d: \u201eO, genii, ce cu umbra pam\u00e2ntul il sfintiti\/ Trec\u00e2nd at\u00e2t de singuri prin secolii robiti,\/ Sunteti ca acei medici milosi si bl\u00e2nzi in viata\/ Ce parca n-au alt bolnav dec\u00e2t pe cel de fata.\/ Oricui sunteti prieteni, dar orisicui ii pare\/ Ca numai pentru d\u00e2nsul ati fost in lumea mare.\/ In orice veac trairati neincetateniti,\/ Si totusi nici intr-unul straini nu o sa fiti,\/ Caci lamura vietii ati str\u00e2ns-o cu-ngrijire\/ Si d\u00e2ndu-i acea haina de neimbatr\u00e2nire,\/ Oric\u00e2t se schimbe lumea, de cade ori de creste,\/ In dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste.\/ Caci lumea\u00a0pare\u00a0numai a curge trecatoare.\/ Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,\/ Pe c\u00e2nd tot ce alearga si-n siruri se asterne\/ Repaosa in raza g\u00e2ndirii cei eterne.\/ Iar adevarul, ca si pacatul mumii Eve,\/ De fata-i pretutindeni si pururea aieve.\u201d
\nPe un plan mai general, extinz\u00e2nd la ansamblul creatiei eminesciene, ceea ce rezulta din modul cum s-a raportat poetul la teza schopenhaueriana care leaga in absolut prezentul cu vointa oarba de a trai coroboreaza observatia ca influentele din afara, at\u00e2tea c\u00e2te vor fi fost si de orice natura, n-au int\u00e2lnit un teren, ci un sol propriu fertil, cu functia unui filtru niciodata dezmintit care a facut ca Eminescu sa ram\u00e2na mereu el insusi. Astfel, \u201eCu m\u00e2ne zilele-ti adaogi\u2026\u201d, \u201ecea mai schopenhaueriana poezie a lui Eminescu\u201d (cf. Tudor Vianu, loc. cit., p. 245), nu este, mai putin, una dintre cele mai eminesciene.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

File dintr-un manual \u2013 poetic \u2013 de filozofie practica Cele nu mai putin de 27 de puncte ale capitolului consacrat de G. Calinescu (\u201eOpera lui Mihai Eminescu\u201d, Bucuresti, Editura Minerva, 1976, vol. II, pp. 7-112) Filozofiei practice a poetului \u2013 din care mentionam aici doar c\u00e2teva: Morala. Drept, Statul natural, Inegalitatea indivizilor si a raselor,… Cite\u0219te mai mult »Poezia eminesciana: intelesuri in recurs (V)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[10077],"class_list":["post-17768","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-poezia-eminesciana"],"views":4112,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17768","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17768"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17768\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17768"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17768"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17768"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}