Se \u00eent\u00e2mpla \u00een 1990. Eram emigrant \u00een Olanda. \u00centr-o zi mi-a dat telefon o persoana necunoscuta. O profesoara din Groningen.
\n\u201eSunt mama lui Johann\u201c, mi-a spus.
\nSi mi-a povestit urmatoarea \u00eent\u00e2mplare: Baiatul ei, proaspat absolvent de facultate, o sunase si \u00eei spusese, hodoronc-tronc, ca pleaca \u00een strainatate. Stiu, raspunsese femeia. Pleci \u00een Rom\u00e2nia.
\n\u201eCum de ati stiut ca pleaca \u00een Rom\u00e2nia\u201c, am \u00eentrebat-o.
\n\u201eFiindca \u00eel cunosc pe Johann. E fiul meu. Si fiindca vazusem si eu cu o seara \u00eenainte reportajul la televizor, despre spitalele din Rom\u00e2nia\u201c.<\/p>\n
Numele lui Johann \u00eemi era cunoscut din acte. Fusesem contactata de\u00a0 organizatia Terre des Hommes. Sa-i ajut la proiectele lor pentru Rom\u00e2nia. Se faceau echipe care sa plece cu ajutoare. Si se \u00eenscrisesera si c\u00e2tiva voluntari.
\nPovestea cu Johann e speciala. Si complicata. L-am cunoscut peste vreo sase luni, \u00een Rom\u00e2nia. Lucra la un sanatoriu de dizabilitati din Ardeal. Un baiat \u00eenalt, slabut, cu o privire mare si o extraordinara stap\u00e2nire de sine. C\u00e2nd l-am \u00eent\u00e2lnit, \u00een curtea spitalului, era \u00eenconjurat de bolnavi. I se aninau de brate. \u201eDomnul Johann e-al nostru\u201c, spuneau.
\n\u00cenvatase rom\u00e2neste \u00een timp record. Si vorbea o limba cu expresii la care nu te-ai fi asteptat de la un strain. Limba auzita de la unul si de la altul.
\n\u201eDoamna Monica, mi-a spus, pacat ca nu ai putut veni \u00een spital acum o luna, sa vezi bradul de Craciun. A fost o petrecere foarte frumoasa. Daca ai fi vazut, ai fi ramas paf\u201c.
\n\u201eCum asa, draga Johann? Cum de stii tu dupa numai o jumatate de an ce \u00eenseamna sa ram\u00e2i paf?\u201c<\/p>\n
Era o iarna cumplita. Instalatiile sanitare din spital \u00eenghetasera. Pentru a avea putina apa, oamenii spargeau ghiata r\u00e2ului. Asa l-am gasit pe Johann. Trag\u00e2ndu-si sufletul, \u00een curte, dupa ce c\u00e2teva ore daduse la cazma.
\nAm trait alaturi de el c\u00e2teva momente care m-au marcat. \u00cen primul r\u00e2nd o discutie, \u00eentr-o noapte, afara, pe un vraf de lemne taiate. Se facuse vara. El era tot acolo. \u00cesi \u00eenchiriase un apartament \u00eentr-un sat apropiat, de unde facea naveta. Musafirii din tara lui de la Marea Nordului si-i primea \u00eentr-un cadru natural traditional rom\u00e2nesc de o frumusete aparte.
\n\u00cen noaptea aceea de canicula, pe vraful de lemne, cred ca l-am \u00eenteles. Johann era un om al credintei. Medicina era pentru el forma de a-si exprima crezul. Nu era religios, nu cred sa fi calcat vreodata \u00eentr-o biserica. Avea \u00eensa \u00een structura lui abnegatia care \u00eei face pe cei alesi.
\nStiu ca i-am spus ca ma saturasem de voluntariate, ca voiam sa ma \u00eentorc la meseria mea, la cercetare, ca-mi lipsea mediul universitar, \u00eemi lipseau cartile. S-a uitat la mine fara sa \u00eenteleaga nimic.
\nAtunci am realizat ce \u00eenseamna vocatia. Nu este un dat misterios. As spune, aproape, ca are o conotatie egoista. Vocatia te face sa nu fii fericit \u00een nici o alta \u00eemprejurare, dec\u00e2t urm\u00e2ndu-ti calea. Sa nu-ti dea multumire nimic altceva. Sa nu \u00eencerci sa te abati de la singura forma de \u00eemplinire pe care ti-a fost dat sa o poti trai.
\nJohann era fericit numai \u00eenconjurat de bolnavi. Numai cu ei aninati de brat prin curtea spitalului. \u201eDomnul Johann e-al nostru\u201c.
\nColegii lui, doctorii din spital, nu stiu daca \u00eel \u00eentelegeau sau nu. Stiu \u00eensa ca \u00eel venerau. C\u00e2t a lucrat acolo se crease \u00een spital un climat care le dadea putere sa sfarme muntii.
\nIarna fusese oribila. Lipsurile mari. Johann se \u00eembolnavise. Facuse o pneumonie care nu ceda la antibiotice. Se punea problema sa fie transportat cu un avion sanitar la un spital din Olanda.
\n\u201eNu plecati, domnule Johann, i se spunea, e at\u00e2t de frumoasa primavara la noi\u201c\u2026
\nN-a plecat. S-a \u00eendreptat vremea. S-a facut bine.
\nSi atunci a \u00eenceput povestea lui cu \u201eVasile Sf\u00e2ntul\u201c.
\nVasile, caruia lumea \u00eei spunea \u201eSf\u00e2ntul\u201c, avea un handicap multiplu. Numai ochii i se mai miscau \u00een cap, suferea de o forma de paralizie aproape totala. Om t\u00e2nar, la vreo 30 de ani. Cu mintea \u00eentreaga. Vorbea frumos. G\u00e2ndea bine.
\n\u00centr-o zi a decretat ca nu mai accepta m\u00e2ncarea. Ca vrea sa moara. Ca i se pare viata o povara pe care nu o mai poate duce.
\nI-a declarat aceste lucruri lui Johann. Au stat mult de vorba. Vasile Sf\u00e2ntul \u00eencerc\u00e2nd sa-i expice ca de el nu avea de fapt nimeni nevoie, ca pe el nu-l iubea nimeni, si ca atare ce rost mai avea sa traiasca. Johann explic\u00e2ndu-i ceva, numai el stie ce.
\nFiindca de fapt nu explicatia avea importanta. Ci hotar\u00e2rea de dupa aceasta discutie. Bolnavul din patul de l\u00e2nga Vasile Sf\u00e2ntul a fost mutat \u00een alt salon. \u00cen patul lui s-a instalat Johann. C\u00e2nd nu avea de lucru \u00een spital, se ducea acolo. Dormea alaturi de Vasile Sf\u00e2ntul, m\u00e2ncau \u00eempreuna, povesteau de una, de alta.
\nDupa vreo doua saptm\u00e2ni, bolnavul a trecut de criza de suicid. Johann a \u00eencercat sa-si reia viata normala. Vasile Sf\u00e2ntul urla si \u00eel \u00eenjura, de facea spume la gura. Rasuna spitalul de racnetele lui. Ucidea cu ura care \u00eel stap\u00e2nea si pe care si-o revarsa asupra lui Johann. M-a mintit, racnea. M-a facut sa traiesc, spun\u00e2ndu-mi ca are nevoie de mine. Si acum umbla de colo-colo prin spital, pe la alti bolnavi. Vine sa ma vada doar o ora pe zi. Ticalosul! Nemernicul! Sarlatanul!
\nJohann parca \u00eembatr\u00e2nise \u00een c\u00e2teva zile. Era victima propriei lui neputinte. Nu stiu unde si cum a gasit resursele, ca sa scape din aceasta criza morala.<\/p>\n
Ultima mea \u00eent\u00e2lnire cu Johann a fost tot acolo si tot \u00eentr-o iarna grea. M-a dus sa-mi arate ca instalase \u00een tot spitalul un sistem de \u00eencalzire centrala. Am intrat seara \u00eentr-un salon. Se \u00eentunecase. Nimeni nu aprinsese \u00eensa lumina. Bolnavii fusesera pe-afara. Si reintrasera \u00een salon. \u00cesi dadusera jos din picioare sosetele groase, pline de zapada. Si le pusesera sa se usuce pe calorifer. Stateau cu spatele la usa, toti \u00een jurul caloriferului. Desculti. G\u00e2rboviti. Tacuti. Condamnati la o moarte lenta. Nu ne-au simtit c\u00e2nd am intrat. Asa ca am ramas si noi c\u00e2teva minute \u00een liniste.
\n\u201eCeea ce e teribil, mi-a spus Johann la iesire, este ca ei sunt multumiti cu viata. Ei nu stiu ca exista si un mai bine. Asa ca traiesc pur si simplu ce li s-a dat, fara nici o pretentie, fara nici cea mai mica tresarire de revolta \u00eempotriva destinului\u201c.
\nEram \u00een \u201eSalonul nr. 6\u201c. Acasa, am simtit nevoia sa-l recitesc pe Cehov. Si deabia atunci cred ca l-am si \u00eenteles.<\/p>\n
De ani de zile nu mai stiu nimic despre Johann. La un moment dat, am aflat ca a plecat din spitalul din Rom\u00e2nia. Nu din dorinta lui, ci din cauza urzelilor unor colegi. Care erau \u00eencurcati de atitudinea acestui \u201estrain\u201c. Strica obiceiurile. Nu primea de la bolnavi nici o favoare. De bani nici ca se punea problema. \u00cencercase sa organizeze putin echipa cu care lucra. \u00cen nucleul cel nou, majoritatea \u00eel alesesera sef. Cei de la sectiile sanitare ale orasului si regiunii, cei care se credeau ei \u00eensisi \u201esefii\u201c, s-au revoltat. Cum adica, un strain, sa \u00eencerce organizarea sistemului? Si ce daca este el \u00een Rom\u00e2nia de at\u00e2tia ani? Si ce daca a \u00eenvatat limba?<\/p>\n
\u00cenainte de a pleca din Olanda, m-a mai sunat o data mama lui Johann la telefon. I-am spus ca emigrez din nou, si ca nu ma \u00eentorc \u00een Rom\u00e2nia. Johann era atunci prin Guatemala. Apoi, mi se pare, a lucrat niste ani prin Bolivia. \u201eSi probabil, mi-a spus mama lui, urmatorul popas va fi \u00een Africa de Sud. Am vazut aseara un reportaj la televizor. Spitalele lor sunt pline de SIDA. Si eu \u00eemi cunosc baiatul\u201c.<\/p>\n
Colegii lui Johann, medicii de la spitalul din Transilvania, sunt acum si ei emigranti, prin spitalele din Europa, unde sunt platiti cu salarii mari. Unde nu trebuie sa sparga gheata din r\u00e2u sa aduca apa cu galetile \u00een unitate, cum s-ar fi \u00eent\u00e2mplat pe la noi.\u00a0 Fiindca iernile noastre sunt la fel de grele.
\nDe \u201eVasile Sf\u00e2ntul\u201c, nu mai stiu nimic. Poate ca mai traieste, \u00eempacat si el acum cu soarta lui ingrata. Sau poate c-a murit. De o \u201emoarte buna\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Se \u00eent\u00e2mpla \u00een 1990. Eram emigrant \u00een Olanda. \u00centr-o zi mi-a dat telefon o persoana necunoscuta. O profesoara din Groningen. \u201eSunt mama lui Johann\u201c, mi-a spus. Si mi-a povestit urmatoarea \u00eent\u00e2mplare: Baiatul ei, proaspat absolvent de facultate, o sunase si \u00eei spusese, hodoronc-tronc, ca pleaca \u00een strainatate. Stiu, raspunsese femeia. Pleci \u00een Rom\u00e2nia. \u201eCum de… Cite\u0219te mai mult »\u201eUnde fugim de-acasa\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[2386,7031],"class_list":["post-17605","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-emigranti-romani","tag-romani-in-europa"],"views":2118,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17605","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17605"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17605\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17605"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17605"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17605"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}