{"id":17563,"date":"2014-01-23T15:57:16","date_gmt":"2014-01-23T13:57:16","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17563"},"modified":"2014-01-23T15:57:16","modified_gmt":"2014-01-23T13:57:16","slug":"viata-dulcica-la-grande-bellezza-de-paolo-sorrentino","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/viata-dulcica-la-grande-bellezza-de-paolo-sorrentino\/","title":{"rendered":"Viata dulcica: \u201eLa Grande Bellezza\u201c de Paolo Sorrentino"},"content":{"rendered":"

Daca admitem ca putem vorbi de un public-tinta clar definit chiar si atunci c\u00e2nd produsul e un film de festival cu pretentii, atunci, \u00een cazul c\u00e2stigatorului din 2013 al marelui premiu al Academiei Europene de Film, acesta este format din toti acei spectatori suficient de cine-alfabetizati \u00eenc\u00e2t sa fi auzit de Federico Fellini, dar care nutresc \u00een acelasi timp credinta ca filmele trebuie sa fie \u00eentotdeauna despre ceva. Pentru criticul Manohla Dargis de la \u201eThe New York Times\u201c, de pilda, \u201eLa Grande Belleza\u201c este despre o trezire (a lui Jep Gambardella, personajul principal). Pentru ea, filmul are un spil. Citez: \u201esuntem doar \u00een trecere prin calatoria care e viata asta, asa ca am face mai bine sa ne bucuram la maximum de ea\u201c.<\/strong> <\/em>
\nNu e un caz de intentional fallacy, filmul chiar asa e facut, astfel \u00eenc\u00e2t foarte multe scene sa ne faca cu ochiul, adica din ele sa extragem un t\u00e2lc, si toate aceste \u00eenvataminte \u00eempreuna sa formeze un adevar mare, preferabil unul \u00een care credem deja. Simplu si la obiect: bucura-te de viata!
\nSpunea \u201eLa dolce vita\u201c acelasi lucru? Da si nu prea. Spunea niste imagini, multe dintre ele aceleasi (adica le \u00eent\u00e2lnim si \u00een filmul lui Sorrentino aproape neatinse): pitici, numere de circ, plimbari nocturne prin palate nelocuite, \u00een care spovedaniile se fac pe verticala si nu se stie cui, copii impostori care duc o groaza de adulti de nas, un numar de striptease, o sinucidere inexplicabila si \u00een acelasi timp o tragedie care poate ar fi putut fi prevenita, multi preoti, multe maicute, o adolescenta frumoasa si cu sufletul curat.
\nDe la primii spectatori, cei din 1960, p\u00e2na la studentii la film de azi, va fi plecat macar unul acasa cu lectia \u00eenvatata? Mira-m-as. Nici \u201eRoma\u201c (care pare sa fi inspirat scena realist-magic-sitcomiana a clinicii de chirurgie estetica), nici \u201e8 \u00bd\u201c, nici \u201eLa notte\u201c al lui Antonioni, citate \u00een filmul lui Sorrentino, nu prea te scoteau la tabla la final. \u201eLa Grande Bellezza\u201c \u00eeti baga degetele \u00een ochi cu at\u00e2t de putina pudoare, \u00eenc\u00e2t, daca i l-ai arata unui spectator lipsit de orice forma de busola cinematografica, iar apoi l-ai pune sa vizioneze un film saizecist al lui Fellini si unul de dupa ’90 al lui Dan Pita, mare minune daca n-ar crede ca maestrul a fost rom\u00e2nul nostru. \u00cen orice caz, daca l-as fi recunoscut pe actorul Valentin Teodosiu (sau pe George Mihaita, sau pe Jojo) \u00eentr-unul dintre roluri, nu m-ar fi mirat din cale afara.
\n\u00cen mijlocul unei petreceri, dintr-un Colosseum miniatural, iese o fosta vedeta TV, diforma ca monstrul marin din finalul lui \u201eLa dolce vita\u201c. Asadar asta e Roma post-berlusconiana… Dansul trenuletului facut la petreceri e cel mai frumos, e de parere Jep. De ce? Pentru ca nu duce nicaieri! \u201e\u00cei vedeti pe toti oamenii acestia?\u201c, e \u00eentrebat Jep de o pereche de petrecareti. \u201eNu stiu sa faca nimic\u201c. C\u00e2ta de gaunoasa este deci viata high life-ului roman! Cardinalul Bellucci vorbeste numai si numai despre retete culinare, \u00een timp ce venerabila sora Maria se hraneste doar cu c\u00e2teva grame de radacini de plante pe zi. Asa e ca v-ati prins cum sta treaba cu Vaticanul?
\n\u00cen timpul petrecerii de ziua lui de nastere, Jep \u00eesi lasa capul pe spate, iar camera \u00eei copiaza miscarea, si toata multimea pestrita de petrecareti e vazuta pe dos. Roma lui Sorrentino e o lume cu fundul \u00een sus, ca sa fie clar pentru toata lumea. Nimic de zis, la fel era si Roma lui Fellini, dar acesta din urma nu avea nimic dintr-un parinte sever, ci \u00eesi descria fauna nocturna cu afectiune si \u00eentelegere. Sorrentino se preocupa de personajul lui principal \u00eentr-un mod din care rezulta destul de clar ca el si ai lui sunt personaje pozitive, adica petrecaretii buni, iar ceilalti, petrecaretii rai, despre care se poate face misto \u00een voie. De la petrecerea fastuoasa de la \u00eenceput, montata ca un videoclip dubstep, durata cadrelor creste, odata cu trezirea despre care scria Dargis (culmin\u00e2nd cu genericul final), protagonistul dedic\u00e2ndu-se metodic contemplarii semidemiurgice a lumii \u00eenconjuratoare, una din care fac parte foarte multe maicute si foarte multi copii. Altfel, ca \u00een cazul oricarui alt erou care se respecta, traseul lui Jep e jalonat de o serie de victorii. Sigur ca adversarii lui n-au nicio sansa. Doar el e inteligent, doar el e spiritual, ceilalti (artista \u00eenchipuita, marxista de sueta, cardinalul m\u00e2ncau) ram\u00e2n cu gura cascata si pleaca ochii, rusinati.
\nSi totusi, exista cel putin un capitol la care filmul lui Sorrentino iese c\u00e2stigator: l-am vazut si l-am revazut de suficiente ori c\u00e2t sa fiu absolut sigur, \u201eLa dolce vita\u201c n-are nicio girafa si, daca tin bine minte, duce lipsa si de pasari flamingo.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Daca admitem ca putem vorbi de un public-tinta clar definit chiar si atunci c\u00e2nd produsul e un film de festival cu pretentii, atunci, \u00een cazul c\u00e2stigatorului din 2013 al marelui premiu al Academiei Europene de Film, acesta este format din toti acei spectatori suficient de cine-alfabetizati \u00eenc\u00e2t sa fi auzit de Federico Fellini, dar care… Cite\u0219te mai mult »Viata dulcica: \u201eLa Grande Bellezza\u201c de Paolo Sorrentino<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-17563","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":1567,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17563","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17563"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17563\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17563"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17563"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17563"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}