{"id":17477,"date":"2014-01-16T13:12:56","date_gmt":"2014-01-16T11:12:56","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17477"},"modified":"2014-01-16T13:12:56","modified_gmt":"2014-01-16T11:12:56","slug":"ce-se-intampla-cu-patrimoniul-romanesc","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/ce-se-intampla-cu-patrimoniul-romanesc\/","title":{"rendered":"Ce se intampla cu patrimoniul romanesc?"},"content":{"rendered":"

Unul dintre cele mai impresionante fenomene culturale ale anului trecut nu s-a petrecut nici \u00een salile de spectacol, nici \u00een cele ale muzeelor, ci pe strazile Bucurestiului si ale c\u00e2torva alte mari orase ale tarii. Demonstratii masive si insistente au adus \u00een arena publica tensiuni si dileme mult timp neglijate cu privire la patrimoniul cultural si natural al Rom\u00e2niei: cine este proprietarul patrimoniului, cine-i poate decide soarta, este dezvoltarea conditionata de distrugerea acestui tezaur irecuperabil, cum poate primi trecutul o noua valoare si cine are mijloacele sa-i estimeze importanta?<\/strong><\/em>
\nCeea ce facem astazi cu mostenirea culturala si naturala este o parte importanta din proiectul nostru pentru societatea viitoare. Ce ne lipseste pentru a gasi raspunsurile cele mai bune la aceste dileme? Fara \u00eendoiala, lipsesc foarte multe lucruri, de la mijloacele economice la vointa politica. O dezbatere din cadrul Universitatii din Bucuresti, deschisa la mijlocul anului trecut, pune lucrurile si \u00eentr-o alta perspectiva: lipsa educatiei sistematice si carentele procesului de formare initiala a unui corp de specialisti \u00een domeniul patrimoniului fac ca protectia si valorificarea, chiar identificarea acestuia, sa fie \u00een sine o amenintare pentru viitorul trecutului nostru comun. <\/strong><\/em>
\nCare este, asadar, rostul studiilor de patrimoniu, care sunt progresele conceptuale si metodologice facute \u00een lumea universitara internationala pe acest teren si cum ar putea Rom\u00e2nia sa recupereze timpul pierdut? Acestea sunt \u00eentrebari la care i-am invitat sa raspunda pe c\u00e2tiva dintre initiatorii proiectului de constituire a Studiilor de Patrimoniu \u00een \u00eenvatam\u00e2ntul superior rom\u00e2nesc. <\/strong><\/em>
\nDosar coordonat de C\u00e3t\u00e3lin Sturza<\/strong><\/em><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

Categorii ale patrimoniului si rolul <\/strong>
\nspecialistilor \u00een patrimoniu<\/strong><\/p>\n

Ecaterina Lung<\/strong>
\nProfesor universitar la Universitatea din Bucuresti, Departamentul de Istorie Antica, Arheologie si Istoria Artei, directorul Centrului de Studii Medievale al UB<\/em><\/strong><\/p>\n

C\u00e2nd vine vorba despre patrimoniu, foarte multa lume nu se g\u00e2ndeste dec\u00e2t la artefacte cu valoare artistica (precum cladirile de patrimoniu at\u00e2t de vulnerabile astazi \u00een fata rechinilor imobiliari) sau istorica (de exemplu, patrimoniul arheologic). Sunt putini cei care \u00eesi dau seama ca \u00een categoria patrimoniului intra si natura, sub diversele ei aspecte, si poate si mai putini realizeaza importanta patrimoniului etnografic, redus si acesta, cel mai adesea, doar la aspectele sale materiale, palpabile, concrete sau la muzica numita populara.<\/p>\n

Pierderea patrimoniului, <\/strong>
\ndistrugerea traditiilor<\/strong>
\nRom\u00e2nia se confrunta astazi cu o criza profunda \u00een ceea ce priveste atitudinea fata de patrimoniu, indiferent de tipurile acestuia. Problemele patrimoniului natural au aparut \u00een presa si \u00een dezbaterile din societatea civila, \u00een variate forme, mai ales \u00een legatura cu Rosia Montana sau Pungesti. Un scandal relativ recent este legat de intentia de a permite v\u00e2natoarea zimbrilor dintr-o rezervatie, sub pretextul numarului lor prea mare (vreo 50!!!), \u00een conditiile \u00een care aceste animale, disparute \u00een Rom\u00e2nia, au fost reintroduse din Polonia, cu imense cheltuieli si eforturi.
\nProblemele puse de patrimoniul etnografic au intrat recent \u00een atentia publica \u00een contextul discutiei iscate de controversata intentie de comasare a Muzeului Taranului Rom\u00e2n cu Muzeul Satului. Reactia intelectualitatii si a societatii civile a fost prompta, si nu putem dec\u00e2t sa speram ca aceasta a sensibilizat autoritatile \u00een legatura cu caracterul distructiv al proiectului de comasare. Faptul ca o asemenea idee a putut aparea, si ca a beneficiat de sprijin din interiorul diferitelor ministere (daca este adevarat ca fusesera obtinute mai multe avize pe proiectul de Hotar\u00e2re de Guvern) ne arata ca exista un foarte mare deficit de constientizare a specificitatii patrimoniului etnografic.
\nAutoritatile care au putut imagina comasarea Muzeului Taranului cu Muzeul Satului repetau, speram noi ca fara sa fie constiente, masura decisa \u00een 1978 de Nicolae Ceausescu, prin care colectiile Muzeului de Arta Populara erau unificate cu cele ale Muzeului Satului, \u00eentr-o unica institutie, cu consecinte extrem de daunatoare pentru ambele muzee si pentru obiectele din patrimoniul lor.
\nInapetenta lui Nicolae Ceausescu pentru traditiile rom\u00e2nesti este binecunoscuta, si reflecta, pe de o parte, obsesia comunistilor pentru stergerea oricarei mosteniri care poate da specificitatea unui neam, dar si, trebuie sa o recunoastem, o anumita atitudine mai rasp\u00e2ndita \u00een societatea rom\u00e2neasca. Este vorba despre un adevarat mit al modernizarii care nu se poate face altfel dec\u00e2t neg\u00e2nd valoarea propriului mod de viata si a propriilor traditii. A fost si este nevoie de o actiune permanenta de trezire a constiintei, pentru a salva si a face sa existe \u00een continuare o serie de elemente ale patrimoniului etnografic pe cale de disparitie \u00een contextul unei modernizari care nu poate fi evitata, dar care nu trebuie sa duca, automat, la pierderea tuturor traditiilor si valorilor.
\nRapirea din Serai<\/strong>
\nPentru multi dintre noi, carpetele cu Rapirea din Serai reprezinta chintesenta kitschului din societatea rom\u00e2neasca, dar \u00een spatele prezentei lor care ur\u00e2teste at\u00e2tea interioare se afla o poveste destul de trista. \u00cen satul rom\u00e2nesc traditional, dar si \u00een orasul care-i este continuator direct, peretii erau \u00eempodobiti cu scoarte sau covoare tesute \u00een casa, cu motive ancestrale sau mai recente, dar toate filtrate printr-o sensibilitate estetica indiscutabila. Celebrele carpete \u00eendeplineau \u00een vremea comunismului aceeasi functie de podoaba a interiorului, de aceea au fost vazute ca un \u00eenlocuitor satisfacator al vechilor scoarte, si ca un simbol al dob\u00e2ndirii unui nou statut, chiar o modalitate de exhibare a nivelului de civilizatie. Scoartele vechi de zeci, poate si de peste o suta de ani au fost exilate la tara, \u00een lazile mamelor care le dadusera ca zestre fetelor, si acolo si-au gasit, cele mai multe, sf\u00e2rsitul, distruse de molii si mucegaite. Ne\u00eentelegerea lui Ceausescu fata de importanta conservarii traditiilor populare si dispretul rom\u00e2nilor pentru obiectele mostenite din batr\u00e2ni erau reflexul aceleiasi lipse de educatie si de sensibilitate pentru patrimoniul etnografic.
\nDin nefericire, aceasta atitudine de ne\u00eentelegere era mai veche, si se manifestase si \u00een perioada interbelica, av\u00e2nd, desigur, radacini mult mai ad\u00e2nci \u00een timp. Echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti descopereau, la sf\u00e2rsitul anilor \u201930, \u00een satul Nereju din Vrancea, un obicei pe cale de disparitie \u00een contextul condamnarii sale constante de catre biserica, scoala si autoritati. Era vorba de un priveghi cu caracter foarte arhaic, presupun\u00e2nd muzica si dansuri cu masti \u00een jurul focului, \u00een ograda celui care parasise aceasta lume. Cercetatorii au intuit valoarea extraordinara a ritualurilor pe care comunitatea rurala nu le mai \u00eentelegea si la care era pe cale sa renunte, sub presiunea modernitatii. Atitudinea at\u00e2t de pozitiva a \u201edomnilor de la Bucuresti\u201c fata de obiceiul pe care mai toti \u00eencepusera sa-l considere \u201epag\u00e2nesc\u201c (\u00een realitate, aceasta si era, o supravietuire precrestina) a facut comunitatea sa-si reconsidere atitudinea fata de acesta si sa continue sa-l performeze. Sf\u00e2rsitul priveghiului de la Nereju a fost adus de comunism, desi cercetatori etnografi \u00een anii \u201870 au \u00eencercat si au reusit, prin interesul aratat ritualului, sa-l resusciteze pentru \u00eenca o perioada (conduc\u00e2nd \u00eensa la transformarea lui \u00eentr-un spectacol folcloric interpretat pe scena).
\nO istorie la fel de trista, chiar daca mai putin faimoasa, este cea a jocului Cucilor, consemnat \u00een documente \u00eenca de prin secolul al XVII-lea. Rasp\u00e2ndit azi doar \u00een localitati izolate de pe linia Dunarii si asociat, \u00een special, cu comunitati de bulgari sau de s\u00e2rbi, jocul Cucilor pare sa fi fost o realitate caracteristica si comunitatilor rom\u00e2nesti, din interiorul carora a disparut \u00eensa mai de timpuriu. Este vorba de un obicei agrar, de primavara, care urmarea sa asigure comunitatii protectia fata de boli si de alte nenorociri. Cei care asigurau aceasta protectie erau flacaii si tinerii \u00eensuratei, care, \u00een prima zi de luni a Postului Pastelui, se costumau \u00een femei, \u00eesi puneau masti aviforme si loveau trecatorii cu un bici av\u00e2nd \u00een capat o opinca. Pe cale de disparitie la Branesti, si acest obicei a fost resuscitat de catre cercetatorii etnografi, prin anii \u201870-\u201980, dar cu pretul unor interpretari ideologizante. Pretul salvarii sale a fost, ca si la Nereju, transpunerea sa scenica si transformarea sa \u00eentr-un soi de sceneta \u00een care Cucii satirizau relele naravuri ale comunitatii, si \u00een primul r\u00e2nd furtul din averea CAP-ului. Astazi, Cucii de la Branesti sunt un soi de carnaval si de ocazie de reglare de conturi prin batai \u00een toata regula \u00eentre diferite grupuri de tineri, sau \u00eentre tinerii localnici si politie.<\/p>\n

Educatia prin si <\/strong>
\npentru patrimoniu<\/strong>
\nAceste doua cazuri ilustreaza diferitele fatete ale interventiei specialistilor \u00een evolutia unor obiceiuri care tin de patrimoniul imaterial. Disparitia unor elemente de civilizatie este inerenta, pentru ca umanitatea se schimba \u00een permanenta, si nu putem cere comunitatilor sa continue sa tr\u00e3iasca si sa se comporte ca \u00een urma cu c\u00e2teva sute de ani, resping\u00e2nd orice achizitie a modernitatii. Este \u00eensa necesar ca toti membrii comunitatilor, fie ele rurale sau urbane, sa fie sensibilizati \u00een legatura cu valorile materiale si spirituale ale acestor comunitati, si aceasta trebuie facuta prin educatie.
\nEducatia prin si pentru patrimoniu a \u00eenceput sa-si faca aparitia \u00een programele scolare ale ciclurilor primar si gimnazial, au aparut si primele manuale destinate elevilor din preuniversitar. Ceea ce lipseste \u00eensa este un domeniu universitar al studiilor de patrimoniu. Desigur, nu ne putem imagina ca, \u00een momentul \u00een care patrimoniul va fi studiat \u00een universitatile rom\u00e2nesti, o sa dispara de la sine exploatarea gazelor de sist, cianurarea, \u00eempuscarea zimbrilor si desfigurarea traditiilor si institutiilor care \u00eencearca sa le pastreze. Cei ce vor urma programe universitare de studii de patrimoniu nu vor fi prea multi, dar constituirea acestor programe va atrage atentia unui numar din ce \u00een ce mai mare de rom\u00e2ni cu privire la existenta unor probleme si la necesitatea cautarii unor solutii si va duce, \u00eentr-un viitor \u00eenca previzibil, la constituirea unui corp de specialisti care sa \u00eesi revendice statutul si rolul social, spre binele patrimoniului colectiv.<\/p>\n

\n

Studierea Patrimoniului: <\/strong>
\nc\u00e2t de \u00eenapoiata e Rom\u00e2nia?<\/strong><\/p>\n

DANIELA ZAHARIA<\/strong>
\nIstoric, lector univ. dr. la Universitatea din Bucuresti, directorul Departamentului de Istorie Antica, Arheologie si Istoria Artei<\/strong><\/em><\/p>\n

Studiile de Patrimoniu \u2013 ceea ce \u00een lumea larga poarta denumirea de \u201eHeritage Studies\u201c, \u201eBeni Culturali\u201c, \u201ePr\u00e9servation des biens culturels\u201c etc. \u2013 sunt \u00een plina dezvoltare \u00een mediul universitar european si dincolo de acesta, de mai mult timp. Domeniul si-a c\u00e2stigat \u00een ultimele doua-trei decenii un fundament teoretic tot mai elaborat, care pune \u00een evidenta at\u00e2t progresele facute pe terenul conceptelor, c\u00e2t si efectul unei conectarii tot mai profunde a studiilor numite umaniste cu tehnicile specifice stiintelor experimentale ale naturii.
\nSub lumina tehnicii<\/strong>
\nSurvol\u00e2nd variatele programe, putem identifica traditii si tendinte, am spune chiar etape, care au fost parcurse \u00een mediul academic international. Conceptul \u00eensusi de patrimoniu (heritage, consacrat ca atare de aportul masiv al literaturii anglofone de specialitate) a evoluat, \u00eendepart\u00e2ndu-se treptat de viziunea consacrata \u00een secolul al XIX-lea, \u00een care era asociat aproape exclusiv cu situri si obiecte cu valoare artistica, istorica sau sacra, apreciate ca fiind exceptionale de catre elite si consacrate ca obiecte de patrimoniu prin decizia politica. Democratizarea deciziei, acompaniata de democratizarea cunoasterii si a consumului, de valorizarea unui set mai amplu de contributii culturale s-a asociat cu dezvoltarea stiintelor sociale. Antropologia, cu deosebire, prin consacrarea unui nou sens al conceptului de cultura, a conferit si patrimoniului cultural o semnificatie mai cuprinzatoare, care trece dincolo de ceea ce elitele produc, valorizeaza si conserva, pentru a include aspecte mai variate ale culturii.
\nEste ceea ce a determinat includerea perspectivelor arheologiei publice, ale antropologiei si sociologiei culturii \u00een general \u00een programele traditionale de tipul beni culturali sau museum studies, asa cum o arta structura curriculara a programelor de la universitatile din Florenta, Bologna, Ferrara, Ca’Foscari din Venetia, Pisa, Stockhlom, Brighton, Manchester, Liverpool etc. O alta evolutie \u00een heritage studies este generata de abandonarea interpretarii culturii \u00een opozitie cu natura, de \u00eentelegerea ei \u00een asociere cu mediul, viziune pe care se bazeaza programe precum \u201eNatural and Cultural Heritage Management\u201c de la University College of Northern Denmark.
\nSchimbarile cele mai vizibile le-a adus, \u00eensa, \u00een domeniul studiului patrimoniului, integrarea perspectivelor si \u201emai ales\u201c a mijloacelor de investigare ale stiintelor experimentale. Interdisciplinaritatea pe trenul stiintelor socio-umane, \u00eentre care oricum nu exista limite impermeabile, este deja usor de acceptat, chiar daca \u00een mediul intelectual rom\u00e2nesc \u00eentelegerea este mai mult declarativa dec\u00e2t efectiva. Interventia instrumentelor epistemologice ale stiintelor exacte pe terenul studierii culturii, sau invers, este \u00eensa departe de a fi primit la noi chiar si o acceptare de forma si superficiala. \u00cen fapt, foarte putini sunt cercetatorii si universitarii care cunosc mizele acestor asocieri, chiar si mai putini cei care au experienta directa a unor astfel de demersuri.
\nUniversitati care au alte traditii ofera de mult timp programe specializate \u00een stiintele patrimoniului, fie sub forma tehnica de tipul celei de la Universitatea din Ferrara (Scienze e tecnologie per i beni culturali, program intitulat astfel desi este oferit de Departamentul de Studii Umaniste), fie \u00een variate care echilibreaza mai bine cunoasterea umanista traditionala a siturilor si obiectelor de patrimoniu cu aportul stiintelor experimentale, cum este cazul la Sorbona (Pr\u00e9servation des Biens Culturels) sau Milano (Scienze dei Beni Culturali).
\nCe se \u00eent\u00e2mpla \u00een Rom\u00e2nia? Confuzie si conservatorism<\/strong>
\nStudiile de patrimoniu nu sunt unicul domeniu cu predilectie sensibil \u00een fata investigatiei cu mijloace fizico-chimice, a utilizarii aplicatiilor si tehnicilor ingineresti. Arheologia a devenit \u00een ultima jumatate de secol o stiinta care, desi prin problematica ram\u00e2ne \u00een spatiul demersului socio-umanist, la nivelul metodelor de lucru se apropie tot mai mult de domeniile tehnice. Bioarheologia, arheometria, teledetectia, variate aplicatii ale geologiei, topografiei si informaticii fac parte de mult timp din formarea universitara a arheologilor, \u00eenca din primul ciclu de studii, \u00een toate universitatile semnificative din lume. Nu se \u00eent\u00e2mpla astfel si \u00een Rom\u00e2nia, dec\u00e2t foarte rar, \u00een buna masura din cauza confuziei epistemologice persistente \u00een mediul academic rom\u00e2nesc \u00eentre arheologie si istorie, mai exact a convingerii nechestionate a unora dintre decidentii administrativi din domeniu conform careia arheologia ar fi o stiinta auxiliara a istoriei.
\nTraditiile academice dominante \u00een lume asociaza, \u00eensa, arheologia cu antropologia (\u00een traditie anglo-saxona, cu deosebire americana) sau cu istoria artei (\u00een spatiul francofon), eventual cu studiile clasice pentru arheologia epocii respective. Acest statut de disciplina autonoma, cu propriile mize, optiuni metodologice si formatoare, a permis arheologiei \u00een plan international sa integreze cunoasterea tehnica specifica stiintelor naturii si celor ingineresti \u2013 sub forma aplicatiilor relevante \u2013, ceea ce explica \u00een buna masura relatia privilegiata pe care o au studiile de patrimoniu cu arheologia \u00een multe universitati occidentale. Este o relatie deja fireasca, prin faptul ca arheologia studiaza cultura privind-o din perspectiva materialitatii sale.
\n\u00cenrudirea dintre arheologie si heritage studies pe terenul nevoii de-a apela la instrumentele si metodele stiintelor naturii a accentuat \u00een mod decisiv rolul arheologilor \u00een constituirea programelor de studiere a patrimoniului \u00een mediul universitar international. Programele de heritage studies, organizate la nivelul licentei, masterului sau chiar doctoratului la universitatile din Leiden, York, Leicester, Durham, Worchester, Sheffield, Trinity Saint David (Wales), Oxford sau University College London sunt asociate \u00een mod direct cu studiile de arheologie si implica invariabil o pregatire interdisciplinara complexa, care depaseste sfera studiilor socio-umane. Impactul stiintelor asupra studierii patrimoniului este at\u00e2t de important, \u00eenc\u00e2t a condus si la reg\u00e2ndirea unor programe care se bazeaza pe asocierea mai traditionala cu istoria artei sau arhitectura, a caror enumerare ar putea fi la fel de lunga si de prestigioasa ca si \u00een cazurile pomenite mai sus.
\nHeritage studies<\/strong>
\nUltimul deceniu si jumatate a adus dezvoltari noi, pornite de aceasta data direct din contactul cu realitatea, cu practica sociala, politica si administrativa. Globalizarea si fenomenele socio-politice pe care le implica au impus o ad\u00e2ncire a reflectiei asupra definirii patrimoniului.
\nPe de o parte, pe fondul criticilor aduse UNESCO privind ceea ce a fost considerat de catre multi o manifestare a europocentrismului \u00een constituirea listei obiectivelor patrimoniului universal, interesul pentru heritage studies s-a extins \u00een lumea academica non-europeana, unde a fost \u00eembogatit cu interesul pentru integrarea patrimoniului culturilor traditionale locale. Aceasta este miza intelectuala si socio-politica pe care se bazeaza nu numai multe programe din universitati australiene, canadiene, asiatice si africane, ci si unul dintre elementele de coagulare a Asociatiei Internationale pentru Critical Heritage Studies, \u00een 2012. Faptul ca organizatia are drept co-sponsori Universitatea din G\u00f6teborg si Australian National University (Canberra) si include peste 500 de specialisti, din 47 de tari, ilustreaza semnificatia mondiala pe care o au deja Studiile de Patrimoniu, precum si faptul ca mizele sale devin din ce \u00een ce mai mult conectate cu o varietate de asteptari ale societatii.
\nUn alt impuls a fost dat de nivelul distrugerilor pe care le-a suferit patrimoniul universal aflat \u00een zonele de conflict din ultimele doua decenii. Nu numai nevoia de specialisti a devenit mai acuta, dar si tipul de pregatire de care acestia au nevoie a evoluat rapid sub presiunea acestei realitati. Salvarea siturilor \u00een primejdie, recuperarea obiectelor de patrimoniu cazute victime traficului ilegal, administrarea unor proiecte ample \u00een care expertiza tehnica trebuie sa se asocieze cu cea manageriala si adesea cu abilitatile de comunicare interculturala, a impus noi evolutii ale studiilor \u00een domeniu.
\nPe de o parte, heritage studies au \u00eenceput sa fie din ce \u00een ce mai mult asociate cu studiile de arie, cu deosebire celor dedicate civilizatiilor orientale, iar universitatile din Statele Unite, Marea Britanie si Germania sunt principalele promotoare ale acestei tendinte. Pe de alta parte, multe universitati au ales sa accentueze caracterul universal al pregatirii \u00een studii de patrimoniu, constituind programe \u00een world heritage studies, precum Brandenburg University of Technology, Birmingham sau Minesotta, ilustr\u00e2nd \u00een felul acesta la tendinta de internationalizare a studiilor universitare.
\nPregatirea \u00een management este cea mai recenta directie adaugata \u00een structura programelor de studiu al patrimoniului. Nu toate universitatile au integrat-o deja, dar lista celor care fie includ pregatirea manageriala \u00een programele pentru licenta \u00een heritage studies, fie dedica programe de master pentru pregatirea specifica \u00een acest domeniu, cuprinde zeci de universitati de toate dimensiunile si din \u00eentreaga lume: Linnaeus si Stockholm \u00een Suedia, Boston University, universitatile din Kent, York, Newcastle, Hong Kong, Torino, Leiden, University College London, Waterford Institute (Irlanda), Universitatea Korvinus din Budapesta, University of Malta s.am.d.
\nUn decalaj tot mai accentuat<\/strong>
\nPrivind la aceasta diversitate de probleme si de solutii prin care lumea academica internationala contribuie la gestionarea patrimoniului cultural si natural, devine cu at\u00e2t mai evidenta absenta unui astfel de aport venit din partea universitatilor rom\u00e2nesti. Conservatorismul definirii programelor, generat \u00een primul r\u00e2nd de conservatorismul epistemologic, risca nu numai sa ad\u00e2nceasca decalajul dintre progresul international al domeniului studiilor de patrimoniu si capacitatea mediului academic rom\u00e2nesc de a le organiza. Ceea ce este \u00eenca si mai grav este impactul pe care \u00eel are aceasta \u00eent\u00e2rziere asupra situatiei patrimoniului \u00eensusi: Rom\u00e2nia risca din nou sa piarda ani importanti \u00eenainte de a \u00eentelege ca trebuie sa mearga \u00eenainte, sa integreze o conceptie noua despre patrimoniu si ca trebuie sa profesionalizeze domeniul c\u00e2t mai repede si c\u00e2t mai bine cu putinta.
\nNevoia pe care societatea rom\u00e2neasca o are \u00een aceasta privinta este evidenta si o putem constata \u00een mod cotidian. O tara care a pierdut at\u00e2t de mult patrimoniu \u00een perioada comunista, care \u00eenca mai pierde, zilnic aproape, ceea ce a mai scapat de catastrofele anilor ’80, nu \u00eesi mai poate permite sa continue fara programe serioase si moderne \u00een acest domeniu. Eforturile societatii civile, care a aratat \u00een aceste ultime luni o exceptionala capacitate de mobilizare \u00een apararea patrimoniului, nu vor fi suficiente pe termen mediu si lung pentru a salva ceea ce ne mai ram\u00e2ne si pentru a pune bazele unei nou proiect cultural, care sa includa acest patrimoniu istoric.
\nPresiunea societatii civile, care \u00eesi revendica pe buna dreptate drepturile asupra patrimoniului cultural si natural ca bun public, mizeaza \u00een cele din urma tot pe vointa politica pentru a lua deciziile necesare. Dar vointa politica nu se poate manifesta si nu poate actiona asa cum ne-am dori, \u00een mod constant, \u00een absenta unui fond de valori si cunostinte pe care societatea, nu numai elitele sale de diverse tipuri, sa le \u00eempartaseasca. Iar patrimoniul nu poate supravietui numai prin vigilenta societatii civile, de la o criza la alta. \u00cen cele din urma, aceasta stare de continua alarma va deveni obositoare si \u00eesi va pierde suflul daca opinia publica majoritara nu va fi convinsa prin mijloace directe, pragmatice si sistematice de valoarea patrimoniului pentru propria sa prosperitate, materiala si spirituala. Este nevoie de educatie (\u00eenceputa timpuriu si organizata sistematic), de proiecte care sa asocieze filosofia conservarii cu cea a dezvoltarii, de o legislatie si de politici g\u00e2ndite si aplicate profesionist, iar pentru toate acestea este nevoie de un corp de specialisti calificati.
\nSe poate, pe buna dreptate, remarca faptul ca programele universitare au nevoie de timp pentru a avea impact social, dar tocmai din acest motiv reactia univesitatilor rom\u00e2nesti nu se mai poate lasa asteptata. \u00cen definitiv, nici una dintre marile universitati nu uita sa vorbeasca \u00een discursurile de autoprezentare despre responsabilitatea pe care si-o asuma, de a dezvolta cunoasterea, de a forma specialisti, de a contribui la dezvoltarea societatii.<\/p>\n

\n

Cine are nevoie <\/strong>
\nde studii de patrimoniu?<\/strong><\/p>\n

\n

ANDREEA GRECU<\/strong>
\nManager cultural, <\/strong><\/em>doctor \u00een stiinte economice<\/strong><\/em><\/p>\n

\u00centr-o buna zi, \u00eentr-o societate normala, cu o piata functionala a cererii si a ofertei, o astfel de \u00eentrebare se poate dovedi legitima pentru o initiativa cu perspective si rezultate pe termen mediu si lung, cu un necesar de investitii serios si cu o imagine de construit pentru proaspetii doritori de instruire.
\nMizele discutiei <\/strong>
\ndespre patrimoniu<\/strong>
\n\u00centr-o societate ancorata \u00een capitalismul primitiv, mai precis axata pe acumularea capitalului prin orice mijloace pentru un unic scop \u2013 \u00eembogatirea fara scrupule si fara priviri retrospective, fara remuscari si fara procese de constiinta \u2013 \u00eentrebarea are cu totul alta greutate, asa cum o are si imaginea ei \u00een oglinda din piesa lui Timberlake Wertenbaker, pusa \u00een scena \u00een anii ’90 de Andrei Serban pe scena Nationalului bucurestean sub titlul \u201eCine are nevoie de teatru?\u201c.
\nPrima miza tine de echilibrul valorilor, cele oficiale si cele personale, ramas \u00een suspensie de peste 24 de ani: ce este si ce nu este reprezentativ, cine suntem si ce ne dorim sa (re)devenim, ce este permis si ce devine nepermis.
\n\u00cenfiintarea unei facultati care sa se ocupe de studiile de patrimoniu ar fi poate semnalul binevenit al unei reorientari, repozitionari fata de subiectul central al curriculei, si anume patrimoniul \u2013 un semnal care sa permita evitarea transformarii sale \u00eentr-o limba moarta, alaturi de latina si de greaca veche, si ele obiecte de studiu academic aflate \u00een pericol.
\nVom ajunge oare peste alti 24 de ani sa studiem si sa discutam despre patrimoniu \u00een lipsa cvasitotala a acestuia? \u00cen ritmul \u00een care sunt distruse sistematic cladiri, zone, descoperiri arheologice, este un scenariu posibil.
\nMai presus de toate aceste considerente, exista unul pe care cu obstinatie \u00eel sustin ca necesar si esential pentru \u00eentreaga societate rom\u00e2neasca: asumarea unei responsabilitati concrete, reale, pertinente fata de o problema pe care o regasim pe agenda de lucru a tuturor autoritatilor, decidentilor, oamenilor politici, dar nu si \u00een plan concret, manifestata prin actiuni hotar\u00e2te si consecvente.
\n\u00cen cele din urma, probabil ca acesta este punctul sensibil despre care ar fi necesar sa se discute: lipsa de consecventa. Este oare o maladie autohtona pierderea imediata a interesului pentru un subiect si expedierea lui \u00een directia lazii de gunoi a istoriei? De peste 20 de ani se dezbate problematica patrimoniului, se organizeaza mese rotunde, conferinte, ba chiar suntem martorii unor ample miscari de solidaritate pentru prezervarea mostenirii culturale. \u00censa \u2013 \u00eentotdeauna apare un \u00eensa \u2013 nu suntem martorii unor finaluri fericite. Si ma \u00eentreb, cu toata seriozitatea, care sa fie explicatia plauzibila a acestei chestiuni?
\nCum prima mea formare de economist ma determina sa folosesc argumente precum masa critica, ma \u00eencumet sa afirm ca \u00een 2013 s-a atins preaplinul rabdarii societatii civile si s-a atins si masa critica necesara semnalizarii acestui preaplin si acestei nemultumiri, pe parcursul mai multor luni. A doua formare de lingvist ma \u00eendeamna la o analiza la rece a unei afirmatii recent publicate a unui distins istoric rom\u00e2n, care dadea un exemplu legat de \u00eent\u00e2rzierea pe care o avem de recuperat \u00een zone ale manifestarii civice si societale, ale educatiei, ale construirii unor grupuri formatoare de opinie.
\nArgumente si argumente<\/strong>
\nUn argument politicos si neutru \u00een argumentarea mea \u00eel poate reprezenta si evidenta recuperare a unor teme pe care regimul comunist le-a ascuns cu mare fermitate opiniei publice, ba, mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, le-a distrus fizic, pentru a distruge \u00een fapt esenta morala si identitatea unui popor: \u00een 2013 s-au \u00eemplinit, de exemplu, 25 de ani de la demolarea m\u00e2nastirii Vacaresti, peste fundatiile careia s-a construit, \u00een buna traditie postdecembrista, un mall.
\nSau, dimpotriva, un argument taios si deloc confortabil \u00eel constituie asumarea unei responsabilitati \u00een lupta \u00eempotriva distrugerii, \u00een continuare, a identitatii nationale, cu fiecare cladire ce dispare, cu fiecare santier arheologic ras de pe suprafata Bucurestiului si acoperit cu o parcare, cu fiecare decizie ce acorda mai multa importanta banilor, \u00eembogatirii, interesului personal, conjuncturii, imediatului, jocului de-a \u00eemi dai, \u00eeti dau.
\nDesigur, miza este mare, necesita timp, iar rezultatele demersului nostru vor fi vizibile peste un numar de ani. \u00censa efortul educational are si altfel de roade, cele care reconforteaza, motiveaza dascalii sa \u00eesi continue fram\u00e2ntarile: ceea ce se construieste cu dificultate si \u00een timp persista \u00een a-si arata beneficiile \u00een deceniile ce vor urma, prin oameni care iau decizii \u00eentelepte, ies \u00een strada, scriu articole, devin formatori de opinie, spun nu jocului traumatizant al distrugerii, recompensat pecuniar si pe moment cu laurii efemeri ai gloriei politice.
\nLa educatie toata <\/strong>
\nlumea se pricepe<\/strong>
\nFara \u00eendoiala, fiecare \u00eesi alege calea convins de valabilitatea argumentelor sale. Asa cum circula butade conform carora rom\u00e2nii se pricep cu totii la fotbal sau mai nou la analize economico-sociale, tot astfel, si \u00een materie de patrimoniu, se fac auzite voci si discursuri variate.
\nUn lucru este cert: pe masura ce societatea noastra considera ca a parcurs etape ce \u00eei permit acum sa se declare europeana, la curent cu mersul lucrurilor, apta sa ia pozitie, sa emita opinii si judecati de valoare, observ, purt\u00e2nd cu mine nostalgia anilor ’90, c\u00e2nd \u00eenca se facea scoala, pentru a ma exprima colocvial, ca nimeni nu pare preocupat de un lucru insidios, evident, demoralizant si trist: toata lumea se pricepe la educatie, dar putini sunt cei care lupta sa o transforme \u00eentr-o p\u00e2rghie cu ajutorul careia sa schimbe \u00een bine societatea rom\u00e2neasca!<\/p>\n

\n

Despre prezent, trecut si patrimoniu<\/strong><\/p>\n

\n

Carol Capita<\/strong>
\nArheolog, lect.univ.dr. la Universitatea din Bucuresti, Departamentul de Istorie antica, Arheologie si Istoria Artei.<\/strong> <\/em><\/p>\n

O discutie lansata relativ recent, la mijlocul anului trecut, despre utilitatea unei formari academice autonome pentru specialistii din domeniul patrimoniului ridica o serie de probleme care depasesc cadrul circumscris al politicilor educationale sau al problemelor de ordin administrativ. \u00cen fapt, mizele ridicate de o astfel de initiativa pun sub semnul \u00eentrebarii un tip particular de acceptare a realitatii ce pare sa domine societatea noastra. Ea ofera ocazia sa ne \u00eentrebam la ce foloseste o astfel de directie de formare si ce oportunitati de cariera li se ofera viitorilor specialisti. Mai mult, ne face sa chestionam structurile academice \u00een uz, sa vedem \u00een ce masura acestea mai asigura sau nu o racordare a cercetarii si a formarii universitare la evolutiile spatiului intelectual european. Pe de alta parte, poate ca cea mai importanta \u00eentrebare este legata de felul \u00een care publicul se mai poate racorda la istorie-ca-lectura-speciala-a-trecutului.
\nAmplificarea conceptului <\/strong>
\nde patrimoniu<\/strong>
\nPatrimoniul, ca domeniu de reflectie si de actiune umana, este \u00een continua expansiune. Ceea ce se poate observa, cel putin pentru ultimele trei-patru decenii, este amplificarea conceptului. De la reconstituirea monumentului (fie el fortificatie sau statuie, manuscris sau tablou) s-a trecut la reconstituirea contextului acestuia (restaurarea Varsoviei este un bun exemplu, ca si situl viking de la Jorvik), apoi la reconstituirea modurilor de viata articulate \u00een jurul monumentului de, sa spunem, peisaj urban (primaria orasului Denver a angajat o trupa de actori profesionisti care sa reconstituie, \u00eentr-o zona restaurata, modul de viata al locuitorilor orasului de secol XIX). \u00cen sf\u00e2rsit, categoria de monument de peisaj capata tot mai multa semnificatie \u00een contextul \u00een care preocuparile de conservare a mediului ambiant sunt tot mai pregnante.
\nDesigur, exista si reconstituiri \u00een care categoria de monument ca parte a patrimoniului poate avea un \u00eenteles ambiguu \u2013 este cazul reconstituirii liniei frontului occidental din Primul Razboi Mondial sau al monumentelor care sunt un obiect\/artefact \u00een sine (corabia Wasa sau crucisatorul Arizona). De aici a derivat si efortul de a reconstitui si conserva elemente care tin de un patrimoniu imaterial, caci obiceiurile se modifica si se pierd, la fel ca si obiectele sau cladirile. Rezum\u00e2nd, tot ceea ce da identitate si face parte dintr-un proiect de societate este patrimoniu. Globalizarea, numele mai pretentios dat unei forme mai brutale de standardizare, a adus cu sine si dorinta de rec\u00e2stigare a identitatii \u2013 locale, regionale, etnice, profesionale. Sa nu uitam faptul ca \u00een spatele luptelor pentru denumirile controlate (de la \u201ecognac\u201c si \u201eparmegiano regiano\u201c la \u201emagiun de Topoloveni\u201c) se afla si problema identitatii, a dorintei de a fi altfel \u00eentr-o lume cam uniforma. Patrimoniul este forma mai mult sau mai putin materializata a identitatilor subiective, a unor identitati care, fiind astfel, sunt mult mai puternic resimtite de toti oamenii. Problema este aceea a selectiei dintre aceste identitati care sunt, uneori, conflictuale (sa ne aducem aminte de recentul scandal legat de un colind de la un post de televiziune \u2013 \u00een sf\u00e2rsit un colind autentic, dar care reusea sa demonstreze si aspectele mai putin acceptabile, macar \u00een cheia contemporaneitatii, ale traditiilor rurale rom\u00e2nesti).
\nHeritage studies: o abordare transdisciplinara<\/strong>
\nPentru a putea selecta acele elemente de patrimoniu care sunt relevante pentru identitatea actuala si trecuta, care sa construiasca solidaritati utile pentru viata cotidiana, avem egala nevoie de \u00eempartasirea sociala a unui sentiment al proprietatii si apartenentei precum si de cunoastere specializata, o cunoastere care se bazeaza at\u00e2t pe variate tipuri de cunoastere ale trecutului, c\u00e2t si pe cunoasterea societatii contemporane. Altfel spus, capacitatea de a identifica o \u201epiesa\u201c de patrimoniu presupune elemente legate de un orizont profesional foarte circumscris: identificarea elementului care poate fi integrat unei categorii specifice de patrimoniu, cercetarea acestuia, conservarea si sau restaurarea acestuia, punerea \u00een valoare prin integrarea \u00een contexte muzeale si turistice locale, crearea de instante de valorificare \u00een favoarea comunitatilor locale (economice si educationale) si a comunitatilor mai ample (nationala si europeana) si mai ales integrarea lor \u00een existenta cotidiana a comunitatii si \u00een proiectele sale de viitor.
\nCorespunzator acestei perspective, ne putem g\u00e2ndi ca aceste cunoasteri, organizate ierarhic si cu grade de generalitate cresc\u00e2nde, pot fi relevante pentru angajatii din muzee, din administratiile locale si regionale, din ministere, dar si pentru firmele care au responsabilitati legate de activitati care pot afecta patrimoniul (firme de constructii si de arhitectura, firme de export\/import, firme din sfera turismului si a serviciilor), sau pentru firmele de avocatura (identificarea obiectelor de patrimoniu si a legislatiei legate de acesta poate fi uneori determinanta \u00een procese \u2013 sa ne g\u00e2ndim la felul \u00een care cladiri istorice au ajuns sa fie demolate sau modificate).
\nLista posibilelor domenii ocupationale care au de c\u00e2stigat de pe urma unor studii coerente de patrimoniu indica un element la fel de semnificativ. Formarea monodisciplinara \u2013 impusa la noi dupa reforma din 1948 \u2013 este \u00een defensiva peste tot \u00een lume; mai mult, traditia sistemelor universitare de succes este axata pe o formare fie foarte individualizata (studentii au libertatea de a-si crea propriul traseu de formare pornind de la un nucleu dur disciplinar), fie centrata pe doua discipline (una dominanta si una conexa), ambele modele asigur\u00e2nd o flexibilitate mai mare \u00een raport cu o piata a muncii \u00een care solicitarile sunt mai degraba pragmatice si dinamice dec\u00e2t formulate \u00een termenii disciplinelor academice. Multe universitati, \u00eentre care Freie Universitat Berlin, Princeton University, Dartmouth College, pentru a da numai c\u00e2teva exemple, deja au constituit sectiuni speciale pentru programele sau structurile academice interdisciplinare \u00een prezentarea pe care o ofera publicului. Nevoia unei abordari transdisciplinare \u00een heritage studies este cu at\u00e2t mai necesara cu c\u00e2t studiile de patrimoniu sunt greu de circumscris unui singur domeniu de cunoastere. Abandonarea, acum aproape un deceniu, a directiilor duble de licenta a dus chiar la reducerea posibilitatii de a acomoda astfel de domenii inter sau transdisciplinare \u00een structurile traditionale de formare.
\nPosibilitatea cea mai realista, care ar raspunde satisfacator relatiei dintre continutul academic si limitarilor administrative, este aceea a unei structuri noi, g\u00e2ndita de la \u00eenceput ca o forma de profesionalizare autonoma de domeniile traditionale existente \u00een peisajul academic actual. Felul \u00een care spatiul academic rom\u00e2nesc raspunde acestor noi solicitari poate fi un semn al felului \u00een care acesta este dispus sa recupereze distanta creata de-a lungul perioadei comuniste. Faptul ca universitatile occidentale au evoluat prin acumularea de formule organizatorice (colegii, facultati, scoli, departamente si catedre, institute, unitati de cercetare) contrasteaza cu rigiditatea si standardizarea structurilor prezente la noi, caci cunoasterea nu este at\u00e2t de usor de segmentat, iar logica unui domeniu risca sa devina disonanta cu logica administrativa.
\nO discutie despre educatie si despre valori<\/strong>
\nDincolo de considerentele de ordin administrativ, felul \u00een care este asigurata o formare solida si dinamica tinerilor care vor trebui sa se ocupe de problematica patrimoniului este, cred eu, mult mai complexa dec\u00e2t simpla relatie a acestuia cu istoria (fie ca vorbim despre istoria-trecut sau istorie ca investigatie stiintifica). \u00cen functie de specializare, un t\u00e2nar ar trebui sa posede cunoasteri legate de geologie si geografie, de tehnici GIS si de sedimentologie; de restaurare a pieselor de arta sau de conditionalitatile restaurarii monumentelor de for public; de legislatia arheologica sau a circulatiei obiectelor de arta; de abordari recente legate de cercetarea patrimoniului ca preocupare a societatilor actuale si ca produs cultural; de piata de arta si de integrarea patrimoniului \u00een viata cotidiana (de la obiectivele turistice la peisajul urban si influenta acestuia asupra starii de confort psihic si fizic a locuitorilor unei comunitati). Iar lista poate continua. Estre greu de crezut ca un astfel de curriculum poate fi acomodat \u00een paradigma intelectuala a unei facultati monodisciplinare.
\nPe de alta parte, este momentul unui efort academic care sa testeze \u00een ce masura o abordare transdisciplinara (directie care, aproape ironic daca tinem cont de opozitia fata de acest proiect, este precizata si \u00een legea educatiei) este sustinuta de structurile academice actuale, de felul \u00een care este definita relatia formarii initiale cu formarea continua \u2013 de care se pare ca este nevoie, daca ne g\u00e2ndim la frenezia cu care dispar cladirile si monumentele istorice din orasele noastre, sau la rapiditatea cu care Codrii Cosminului au fost transformati \u00een cherestea \u2013 si de felul \u00een care societatea rom\u00e2neasca se simte solidara si responsabila (\u00een termeni morali si materiali) cu un trecut frecvent invocat si arareori asumat.
\n\u00cen cele din urma, o discutie despre patrimoniu este o discutie despre educatie si despre valori. Ceea ce considera o societate ca fac\u00e2nd parte din patrimoniu, deci din propria sa identitate, tradeaza multe despre felul \u00een care aceasta priveste crizele prezente si provocarile viitoare, felul \u00een care se defineste prin antagonism sau prin solidaritati constructive. A avea un corp de specialisti care sa sustina educatia pentru patrimoniu este aproape cosubstantial cu a avea un corp de profesionisti ai implicarii civice. A cerceta, pune \u00een valoare si proteja patrimoniul material si imaterial este sinonim cu protejarea si valorificarea solidaritatilor culturale si civice. Aceasta presupune profesionalizare, caci studiul patrimoniului este, pentru a folosi o formula poate limitativa, partea actionala a racordarii cu trecutul, partea de intrare \u00een cetate cu arme si bagaje.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Unul dintre cele mai impresionante fenomene culturale ale anului trecut nu s-a petrecut nici \u00een salile de spectacol, nici \u00een cele ale muzeelor, ci pe strazile Bucurestiului si ale c\u00e2torva alte mari orase ale tarii. Demonstratii masive si insistente au adus \u00een arena publica tensiuni si dileme mult timp neglijate cu privire la patrimoniul cultural… Cite\u0219te mai mult »Ce se intampla cu patrimoniul romanesc?<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[10024,10023,10026,3081,10025,10022],"class_list":["post-17477","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-categorii-ale-patrimoniului","tag-constituire-a-studiilor-de-patrimoniu","tag-heritage-studies","tag-patrimoniul-cultural","tag-pierderea-patrimoniului","tag-rostul-studiilor-de-patrimoniu"],"views":8662,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17477","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17477"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17477\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17477"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17477"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17477"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}