Sarbatorit recent cu prilejul aniversarii celor opt decenii de viata, Eugen Simion s-a g\u00e2ndit sa-si reediteze cartile esentiale \u00eentr-o colectie menita a oferi contemporanilor o imagine c\u00e2t mai completa, de bilant, a prodigioasei sale activitati creatoare. \u00cen acest scop, domnia sa a recurs la serviciile criticilor tineri, afirmati deja sau \u00een curs de afirmare, pe care i-a sprijinit si \u00eencurajat mereu, cu parinteasca atentie, convins fiind ca de ei depinde soarta literaturii de m\u00e2ine. Printre norocosi m-am numarat si eu, fiindca exact la \u00eenceputul carierei mele, c\u00e2nd voiam sa ies cu orice pret din anonimat, Daniel Cristea Enache mi-a oferit sansa de a scrie un studiu introductiv la cea de a cincea editie a jurnalului parizian, \u00een 2006. tin minte c\u00e2t de emotionat am fost citind dedicatia de pe volumul primit \u00een dar de la marele critic, care-mi recunostea cu generozitate \u201etalentul\u201c, \u00eendemn\u00e2ndu-ma totodata sa nu dezertez nicic\u00e2nd de la masa de lucru.
\nN-am dezertat, si din acest motiv, cred, Eugen Simion mi-a solicitat o noua prefata, rug\u00e2ndu-ma sa-mi revizuiesc nitel, \u00een spirit lovinescian, comentariul de odinioara. Dar \u00een afara de c\u00e2teva corecturi stilistice si de moderarea tonului cam exaltat pe alocuri, nu am gasit multe lucruri de corectat: ceea ce am scris atunci ram\u00e2ne, \u00een esenta, valabil. si totusi, av\u00e2nd \u00een vedere ca jurnalul apare acum, \u00een editie definitiva, \u00eentr-o colectie de opere fundamentale, am considerat necesar sa fac unele ajustari (nu doar stilistice) si sa amplific textul initial, cu scopul de a scoate \u00een evidenta importanta episodului diaristic parizian, perceput retrospectiv ca punct de hotar \u00een biografia spirituala a lui Eugen Simion, ca \u201eexperienta revelatoare\u201c (dupa formula fericita a unui exeget). De aceea, la editia de fata am adaugat si o selectie cuprinzatoare de cronici, pentru a \u00eenregistra cu fidelitate diagrama receptarii de la data aparitiei primelor trei editii, \u00een perioada cea mai neagra a dictaturii ceausiste (1977, 1979, 1986), c\u00e2nd cartea a fost apreciata mai cu seama pentru latura ei documentara, ca marturie vie a existentei unei lumi interzise oamenilor de dincoace de cortina de fier, si p\u00e2na \u00een zilele noastre, c\u00e2nd interesul fata de jurnalul parizian pare sa fi renascut, dupa o lunga eclipsa, cu precizarea ca atentia nu se mai focalizeaza \u00een prezent asupra miticului oras, ci asupra personalitatii autorului. Un autor care se \u00eentoarce \u00een propriul text cu tot cu rafturile de carti scrise de atunci \u00eencoace si care a devenit \u00eentre timp criticul nostru canonic prin excelenta, criticul poate cu cea mai mare autoritate \u00een breasla.
\n\u00cen consecinta, \u201eJurnalul parizian\u201c nu poate pune \u00een umbra opera de critic si istoric literar a lui Eugen Simion, cum au afirmat c\u00e2tiva rautaciosi, dar nici nu trebuie considerat un text oarecare, de vacanta, un \u201eviolon d’Ingres\u201c \u00een ansamblul creatiei sale. Redactat la \u00eenceputul anilor ’70, c\u00e2nd autorul atingea pragul deplinei maturitati, \u201eTimpul trairii, timpul marturisirii\u201c marcheaza, repet, un moment semnificativ \u00een evolutia scrisului simionian, determin\u00e2nd un vizibil salt calitativ al stilului critic propriu-zis si orient\u00e2nd decisiv optiunile exegetului pentru anumite teme de cercetare. Caci abia dupa ce scrie el \u00eensusi un jurnal \u00eencepe Eugen Simion sa se preocupe sistematic de literatura confesiva si de poetica genului. Apoi, pe l\u00e2nga practica diaristica \u00een sine (o \u201emoda\u201c frantuzeasca, zice-se), un rol major \u00eel va fi jucat, desigur, si fascinatia pentru noua \u201enoua critica\u201c franceza (mai exact: pentru \u201eultimul\u201c Barthes si pentru scoala geneveza) care \u00eencepuse sa se delimiteze de structuralism si de formalismul excesiv, dogmatic, pentru a readuce \u00een scena viata concreta, cu seducatoarea ei imperfectiune; viata formelor (artistice, literare etc.) si, nu mai putin, a celor ce le-au creat.
\nSe spune \u00eensa ca oamenii \u00eesi \u00eensusesc \u00eentotdeauna ideile care se potrivesc cu propriile lor \u00eenclinatii temperamentale. Avem ideile temperamentului nostru. Daca asa stau lucrurile, trebuie sa nuantam putin afirmatiile de mai sus si sa acceptam ca Eugen Simion a descoperit \u00een Franta ceea ce era pregatit deja sa gaseasca acolo chiar de acasa, mediul parizian fiind mai cur\u00e2nd un fel de catalizator, unul care a precipitat optiunile criticului catre o exegeza de tip continutistic, tematist (\u00een linia unui Georges Poulet, de pilda), practicata de altminteri si la noi \u00een interbelic, \u00eensa intuitiv si pe cont propriu, fara program teoretic si fara constiinta apartenentei la o grupare anume. Nici macar E. Lovinescu nu a facut scoala, mai toti discipolii sai de la \u201eSburatorul\u201c despartindu-se timpuriu de magistru, \u00een spiritul eticii individualiste a profesiunii de critic. Asemeni ilustrului sau predecesor si model, caruia \u00eei consacrase o vasta monografie \u00eenainte de plecarea din tara, autorul \u201eJurnalului parizian\u201c reabiliteaza acum, \u00een postmodernitate, la un diapazon conceptual mult mai rafinat, decantat, trecut prin toate \u201eismele\u201c cu putinta, impresionismul, biografismul, istorismul si individualismul, gustul, intuitia si toata seria de \u201eoperatori empirici\u201c din arsenalul vechilor metode interpretative, \u00eendatorate \u00een marea lor majoritate psihologiei. Refuz\u00e2nd sa se devoteze cu fanatism unei metode anume, Eugen Simion continua de fapt traditia criticii noastre interbelice, \u00een linia unui umanism laic si rationalist, liberal, burghez, care valorizeaza etica muncii, a datoriei, dar si pe aceea a\u00a0 temperantei, a bunului simt si a bunului gust.<\/p>\n
***
\nDupa aproape patru decenii de la publicarea primei editii, \u201eJurnalul parizian\u201c ofera si cititorului de astazi prilejul unei lecturi captivante, confirm\u00e2nd o data \u00een plus, daca mai era nevoie, ideea veche, dar nu totdeauna acceptata, ca nu exista vocatie critica veritabila \u00een absenta talentului literar. Fiind vorba \u00eensa despre un text \u00een care autorul e mai prezent, mai implicat subiectiv, prin natura lucrurilor, dec\u00e2t \u00een celelalte scrieri ale sale, trebuie precizat ca \u00eensemnarile diaristice ale criticului nu s-au nascut din dorinta marturisirii unor lucruri socante. Nu vom gasi \u00een paginile volumului de fata nici amanunte biografice senzationale, care sa rastoarne imaginea echilibrata a omului public, acele detalii de viata intima menite sa satisfaca nesatioasa noastra curiozitate. Sobrietatea confesiunii nu satisface asemenea asteptari plebeiene. Ceea ce nu \u00eenseamna ca autorului i-ar lipsi simtul umorului sau al ironiei, numai ca nu mizeaza totul pe terapia prin r\u00e2s si respinge \u00een genere spiritul anecdotic, cancanier, at\u00e2t de rasp\u00e2ndit la noi, la Portile Orientului, unde totul e luat \u00een usor. Tonalitatea grava, austera i se pare mai potrivita propriului discurs, si poate nu chiar fara temei, c\u00e2ta vreme cel care noteaza \u00een jurnal vrea sa continue, \u00een critica literara, linia impusa la noi de E. Lovinescu, la o altitudine si la o anvergura pe masura. Chiar daca, p\u00e2na la momentul acela, a scris deja c\u00e2teva carti importante, simte acut presiunea timpului si, cu toate ca se afla \u00een capitala culturala a Europei alaturi, pentru o vreme, de sotie si fiica, sentimentul singuratatii, greata de carti si de existenta \u00eei dau mereu t\u00e2rcoale.
\nPe de alta parte, nici istoria nu era, atunci, prea bl\u00e2nda cu oamenii, iar soarta intelectualului rom\u00e2n nu se scria sub zodia veseliei. Criticului nu-i ram\u00e2nea, \u00een asemenea timpuri de restriste, dec\u00e2t speranta rezistentei prin cultura, \u00eenfrunt\u00e2nd presiunea ideologiei si a politicului cu armele judecatii nepartinitoare, \u00een vederea sustinerii obstinate a autonomiei esteticului. Asta nu \u00eenseamna \u00eensa ca Eugen Simion ar prefera sa judece opera ca obiect autonom de interpretare, fac\u00e2nd abstractie de viata autorului care a creat-o. \u00cen \u201eJurnalul parizian\u201c vedem deja ca se prefigureaza ipoteza \u201e\u00eentoarcerii autorului\u201c, dezvoltata c\u00e2tiva ani mai t\u00e2rziu \u00eentr-un studiu celebru, mentionat \u00een preambulul acestor comentarii. Pentru a sti \u00eensa ceva despre un autor ca om, dincolo de valoarea estetica a operei, trebuie sa-i punem \u2013 subliniaza Eugen Simion \u2013 urmatoarele \u00eentrebari: \u201e1.Ce raporturi are cu politica? (\u201edestinul omului modern\u201c etc.), 2. care este gradul lui de schizofrenie? (boala societatii moderne totalitare) si ce forme \u00eembraca duplicitatea lui?, 3.ce crede despre frica si ce face atunci c\u00e2nd vecinul, colegul sau prietenul sau dispare, brusc, \u00eentr-o noapte?, 4. daca n-a putut face binele, a avut macar taria sa nu faca raul? Sa nu denunte, de pilda, sa nu faca mari compromisuri cu ideile, sa nu calce pe cadavre\u201c. Numai sinceritatea raspunsurilor (\u00eentr-un loc e folosita sugestiva sintagma \u201eviciul adevarului\u201c) poate valida moral talentul unui scriitor. Dupa cum s-a dovedit \u00eensa de cele mai multe ori, curajul marturisirii nu-i foarte rasp\u00e2ndit printre oameni. E meritul lui Eugen Simion de a fi pus aceleasi \u00eentrebari scriitorilor nostri si \u00eenainte, si dupa 1989, \u00eentr-o maniera echilibrata si obiectiva, fara parti pris, suspectata aproape unanim la \u00eenceput de intelectualii cu convingeri anticomuniste, pentru a fi \u00eempartasita astazi de majoritatea criticilor seriosi si de buna credinta, indiferent de convingerile lor politice.
\nPentru a \u00eentelege mai exact cu ce fel de confesiuni avem de a face \u00een cazul de fata, trebuie spus din capul locului ca \u201eTimpul trairii, timpul marturisirii\u201c nu este un jurnal de existenta, de tip maiorescian, o cronica a vietii intime si a evenimentelor marunte, cotidiene, \u00een maniera lui Amiel ori Stendhal (\u201ehistoire de ma vie jour par jour\u201c), ci un text destinat publicarii si marcat, ca atare, de anumite constr\u00e2ngeri straine exigentelor specifice genului. Exeget si teoretician avizat al literaturii confesive, cu contributii fundamentale \u00een domeniu, dupa cum am mai zis (v. \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c, \u201eFictiunea jurnalului intim\u201c, \u201eGenurile biograficului\u201c), Eugen Simion stie foarte bine prin ce tradeaza poetica spontaneitatii si tine sa inventarieze cele mai semnificative \u201eabateri\u201c ale propriului jurnal: \u201e(…) nu respectasem dec\u00e2t \u00eentr-o mica masura legile genului: nici calendaritatea (legea Blanchot), nici ceea ce am putea numi legea Barthes (jurnalul ca laborator de fraze), nici nu lucrasem scriitura intima \u00e0 mort, asa cum cere tot Roland Barthes. (…) Transcriind \u00een 1977 aceste note, le-am dat o oarecare ordine si aproape fara voia mea am \u00eenceput sa suprapun timpurile confesiunii\u201c.
\nDesi contrazice, cu dreptate, pe Calinescu, care considera jurnalul o cronica a neantului, \u201eo prostie\u201c, diaristul recunoaste deschis limitele propriei sinceritati si apartenenta sa la o cultura a pudorii: \u201eJurnalul intim este rareori o lepadare a vesmintelor, mai ales o schimbare a mastilor, un efort de a construi o identitate noua: aceea pe care ne-ar placea s-o avem. C\u00e2t suntem de sinceri \u00een aceasta introspectie, c\u00e2t de departe ajungem \u00een hotat\u00e2rea noastra de a da totul pe fata, de a ne desvesm\u00e2nta? Suntem sinceri p\u00e2na la camasa. C\u00e2nd este s-o dam jos, \u00eencepem sa ezitam. Noi, rom\u00e2nii, repet, ne-am format si traim \u00eentr-o civilizatie a pudorii. (…) \u00cenainte de a spune totul ne cuprinde rusinea. Ma surprind, c\u00e2nd scriu aceasta propozitie, c\u00e2ntarind \u00een g\u00e2nd daca s-o las sau s-o sterg, pentru ca \u00eemi este rusine sa-mi fie rusine. (…) Am viciul discretiei. Sunt un fanatic al pudorii\u201c.
\nCa atare, discursul confesiv ram\u00e2ne marcat de o puternica cenzura interioara (pe l\u00e2nga celelalte, nu putine, cenzuri). si e firesc sa fie asa, de vreme ce diaristul nu-si propune sa scrie pentru a se vindeca de trecut, pentru a marturisi fapte inavuabile. \u00cen consecinta, el suspecteaza scenariile psihanalitice (copilaria frustrata, parintele \u201ecastrator\u201c etc.) de care fac caz at\u00e2tia scriitori ce exhiba, din dorinta de a soca, \u00een urma unei iluzorii cunoasteri de sine, imaginea fiintei umane \u00eencatusate \u00een lantul obsesiilor si complexelor de tot soiul. \u00cen opozitie cu toti acestia si cu apologetii \u201eparicidului\u201c eliberator, criticul evoca, \u00een c\u00e2teva fragmente emotionante, imaginea tatalui, adevarat model moral pentru fiul plecat \u00een lume, dar care nu a uitat principiile eticii rurale, ale omeniei si bunului simt (moartea parintelui iubit va fi amintita undeva ca un episod tragic, cutremurator \u00een propria biografie – si tot tatalui, Dragomir R. Simion, \u00eei este dedicat volumul \u201eSfidarea retoricii. Jurnal german\u201c, 1985). E de remarcat, si cu acest prilej, inaderenta diarisului rom\u00e2n la orice forma de anarhism, lipsa lui de receptivitate fata de retorica agresivitatii, negatiei si excesului, specifica modernitatii. Nu \u00eent\u00e2mplator, \u00een c\u00e2teva eseuri de mai t\u00e2rziu, Eugen Simion va sustine ca autentica vocatie critica presupune, ca o conditie necesara a existentei sale, un soi de conservatorism temperamental, \u00eenclinat sa celebreze ierarhiile deja constituite, traditia, \u00eentr-un cuv\u00e2nt: valorile clasice.
\nRevenind la text, ne atrage atentia un alt paradox: desi subliniaza mereu ca nu frecventa notatiior e importanta, ci continutul acestora, nu faptele si impresiile \u00een sine, c\u00e2t semnificatia lor, autorul \u201eJurnalului parizian\u201c consemneaza totusi o multime de lucruri banale, insignifiante, nu fara a atrage atentia, aproape de fiecare data, asupra futilitatii unei asemenea \u00eendeletniciri. Dar tocmai prin astfel de \u201ebrese\u201c respira jurnalul autenticitate, la fel cum montajul foarte abil al fragmentelor evita monotonia pe care ar genera-o simpla aditiune mecanica de reflectii. \u00cen lumea ideilor nimeni nu sta o vesnicie. Spiritul are nevoie de relaxare, de momentele lui de destindere. Fireste, daca ram\u00e2i prea multa vreme deconectat, repaosul acesta permanentizat te poate arunca \u00een infernul platitudinilor si al nimicurilor de tot felul. \u00cen jurnal \u00eensa, ca si \u00een viata, banalitatea, plictisul au rolul lor. O maxima clasica spune ca plictisitor e numai omul care nu se plictiseste niciodata. Asa e. Dar autorul \u201eJurnalului parizian\u201c stie sa nu plictiseasca si nu fuge cu orice pret de lucrurile ne\u00eensemnate, fara a deveni, cu aceasta, un stupid contabil al realitatii. Nu colectioneaza peisaje, nu descrie apusuri si rasarituri, si nici nu face lista cumparaturilor si a cheltuielilor zilnice. Daca \u00eemi amintesc bine, un personaj din \u201eBietul Ioanide\u201c (doctorul Hergot) noteaza \u00eentr-un caiet observatii anodine \u00een legatura cu aspectul boltii ceresti, fara a retine nimic din evenimentele tragice ale vietii curente. De asemenea atitudine se delimiteaza diaristul, nu fara ironie, ca \u00een urmatorul pasaj: \u201eAzi, 20 iunie 1973, nu s-a \u00eent\u00e2mplat nimic memorabil. Ba da: a rasarit luna. Un eveniment ce trebuie notat cu toata consideratiunea. Privit \u00eendelung luna pariziana, palida, stirbita, deloc romantica. \u00cenca un mit pierdut…\u201c.
\nSe cuvine semnalat, pe de alta parte, ca prin comparatie cu secventele epice, eseistice, descriptive, pasajele confesive stricto sensu ocupa un spatiu relativ restr\u00e2ns, cum e si normal \u00een cazul unui jurnal de critic, de intelectual atent la ceea ce se \u00eent\u00e2mpla \u00een jurul sau, la oameni si la \u201espiritul locului\u201c \u2013 pe care \u00eel prinde, de altfel, foarte comprehensiv, delimit\u00e2ndu-se de clisee si prejudecati \u2013, atent la scena culturala si la cartile pe care abia acum le descopera. C\u00e2nd se \u00eentreaba la un moment dat daca nu cumva Parisul a devenit personajul principal al confesiunii sale, nu e departe de adevar. Pe l\u00e2nga opera de travaliu autoscopic, jurnalul este \u00een cea mai mare parte a sa o cronica a lumii din afara – oglinda plimbata pe strazile metropolei, \u00een biblioteci, pe coridoarele Sorbonei, \u00een cafenele si cinematografe, o oglinda \u00eentoarsa \u00een cele din urma, nu cu prea mare entuziasm, si spre sine.
\nLipsa de entuziasm \u00een activitatea de investigare a eului se explica prin faptul ca Eugen Simion nu-si construieste o imagine idealizata a eului. Are \u00eensa constiinta propriei valori, nu este narcisist dar nici nu se detesta, pastr\u00e2nd \u00eentotdeauna, apolinic, echilibrul \u00eentre extreme \u2013 de unde si impresia de obiectivitate, de sinceritate a marturisirii. Iata un autoportret sugestiv al omului reflexiv care este criticul, \u201epersonaj\u201c (ipostaza a \u201edublului\u201c) cu care diaristul \u00eesi \u00eemparte singuratatea \u00een fata paginii albe: \u201eDar eu, ce personaj sunt? Sau: cine este personajul cu care stau de vorba zi de zi \u00een jurnalul meu parizian?… As raspunde \u00een acest fel: unul care \u00eencerca sa cunoasca si sa \u00eenteleaga: un intelectual \u00eenca t\u00e2nar, venit din Est, care descopera cu bucurie un oras extraordinar si o lume noua pentru el; citeste pe nerasuflate cu sentimentul ca, cine stie, \u00eentr-o zi aventura lui va fi \u00eentrerupta; un personaj care nu-i multumit de el \u00eensusi, are momentele lui de revolta si de disperare; prin natura lui este un om optimist; (…) se teme de moarte si cea mai mica suferinta fizica \u00eei provoaca o stare de angoasa fata de efemeritatea destinului sau; a crescut \u00eentr-o lume si \u00eentr-o istorie care l-au \u00eenvatat sa se fereasca si, \u00een consecinta, sa nu spuna dec\u00e2t jumatate din ceea ce g\u00e2ndeste; nu se tine totdeauna de aceste reguli si suporta urmarile (…) un mare ambitios (…) viseaza, uneori, cai verzi pe pereti.\u201c etc.
\nAsadar, autorul nu concepe jurnalul ca spatiu al confesiunilor violente, nu-si varsa aici otravurile, ca Sainte-Beuve altadata, cu intentia de a-si \u00eencondeia, pentru eternitate, contemporanii. \u00cen jurnal vede mai mult un exercitiu \u201ede viata\u201c, forma de manifestare a libertatii spiritului, dar si \u201eopera a vointei noastre\u201c. Iar vointa, cum am mai spus, nu se refera at\u00e2t la regularitatea notatiilor (diaristul recunoaste adesea ca trec uneori luni \u00eentregi fara sa scrie nimic), c\u00e2t la disciplina g\u00e2ndirii, la efortul cunoasterii si al modelarii de sine. \u201eFanatic al pudorii\u201c, criticul nu este, totusi, at\u00e2t de m\u00e2ndru de atitudinea sa rezervata (\u201eviciul discretiei\u201c e o sintagma ce se repeta obsesiv \u00een \u201eJurnalul parizian\u201c), regreta amarnic pierderea unui jurnal de tinerete distrus, se pare, pe fondul unei crize conjugale. \u00censemnarile de felul acesta sunt de nepretuit, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t aduc la suprafata, chiar daca hieroglific, tainele unei existente nu lipsita de fram\u00e2ntari si angoase.<\/p>\n
***
\nDincolo totusi de sinceritatea mai mult sau mai putin autentica a confesiunilor criticului, mai demn de retinut mi se pare faptul ca \u201epersonajul\u201c care se confeseaza \u00een \u201eJurnalul parizian\u201c trage peste scena emotiilor si sensibilitatii sale cortina discretiei si a trairii obiectivate. Pentru o clipa, condeiul prinde ceva din freamatul obscur al interioritatii, ceva din fragilitatea omului, dar spaima \u00een fata propriei vulnerabilitati declanseaza imediat semnalul de alarma al luciditatii. Iata un fragment semnificativ: \u201ePentru mine muzica este o pasiune ascunsa. Nu stiu daca pot sa spun, dar as fi tentat sa spun: o pasiune rusinata, o pasiune tacuta. \u00cemi place sa o ascult \u00een singuratate si sa nu vorbesc despre ea. Este ca si c\u00e2nd as vorbi despre \u00eengeri. C\u00e2t de competenti suntem \u00een angeologie? Muzica e o pasiune senina, o pasiune bucuroasa… la radio se transmite chiar acum (c\u00e2nd scriu aceste note \u00een jerpelitul meu caiet intim) concertul nr.1 pentru vioara si orchestra de Mozart si am sentimentul ca Dumnezeu s-a trezit din somn. (…) Cititorule, daca \u00eeti va cadea \u00eentr-o zi acest caiet \u00een m\u00e2na, te rog, nu r\u00e2de de mine. Ai mila, jurnalul intim este facut sa notam \u00een el ceea ce ne trece prin minte, ceea ce ni se \u00eent\u00e2mpla, \u00een fine, toate bazaconiile. Ai mila, nu fi asa aspru si, mai ales, nu ma batjocori. N-am alte mijloace de a ma apara dec\u00e2t aceste biete cuvinte.\u201c
\nPe l\u00e2nga marturisirile cu caracter subiectiv, personal, asupra carora am vrut sa insist (niciodata nu vom sti pe de-a-ntregul cine a fost, cine este Eugen Simion), \u201eJurnalul parizian\u201c contine o multime de eseuri pe cele mai diverse teme, de la revolutia din ’68 si spiritul francez la teroarea istoriei, de la literatura lui Eliade sau Ionesco la \u201enoua critica\u201c, precum si o serie de portrete, secvente epice (unele, orice ar spune diaristul, de un foarte percutant caracter anecdotic, altele cu tenta memorialistica), observatii nuantate si comprehensive despre intelectualitatea pariziana si atmosfera specifica acelor ani. La aceste aspecte s-au referit, \u00een genere, aproape toti comentatorii \u201eJurnalului parizian\u201c, subliniind talentul literar al criticului, relevabil \u00een arta portretului, \u00een excelenta multor episoade memorialistice (jurnalul nu-i numai proza de idei, ci proza pur si simplu), \u00een propensiunea pentru aforism etc. N-am sa repet ce s-a spus, ma voi opri doar asupra c\u00e2torva amanunte esentiale care sa prinda atmosfera, rezum\u00e2nd totodata tabloul.
\nDupa cum s-a remarcat, cunoasterea mediului cultural francez \u00eel vindeca pe criticul rom\u00e2n de complexele sale, ajut\u00e2ndu-l sa se \u00eenteleaga mai bine si sa renunte la inevitabilele prejudecati ale provincialului confruntat cu o civilizatie de prestigiu. E de retinut \u00een acest sens ca diaristul nu celebreaza Parisul, \u00een felul unui Hemingway altadata, ca pe o sarbatoare perpetua. Eugen Simion se simte \u00een Paris ca \u00eentr-un oras al contrastelor, care \u00eenstraineaza si spulbera iluziile celor ce si-au propus sa \u00eel cucereasca, asemeni memorabilelor personaje balzaciene. \u00cen ochii cititorului rom\u00e2n de azi, care nu mai viseaza la societatea de consum ca la un Paradis interzis, observatiile negative ale autorului coplesit de angoasa sunt primite mult mai comprehensiv ca odinioara. Recitit din acest unghi, \u201eJurnalul parizian\u201c lasa impresia unei opere de observatie realista si de analiza lucida a societatii contemporane, careia diaristul \u00eei intuieste corect evolutia.
\nJurnalul ne mai face cunoscut faptul ca, odata ajuns la Paris, criticul rom\u00e2n nu vrea sa fie un simplu turist cultural, nu-si stabileste riguros programul de vizitare a muzeelor, se plimba prin Cartierul Latin si descopera, la recomandarea lui Alexandru Rosetti, farmecul unor locuri mai putin batute, ca rue Mouffetard, de pilda. C\u00e2nd se iveste prilejul, intra \u00eentr-o catedrala, asculta un concert de orga, dar fara sa fie atent la ceea ce spune ghidul si fara sa consulte cu aviditate cataloagele expozitiilor. Atentia lui se \u00eendreapta cu predilectie asupra oamenilor, pe care \u00eei prinde \u00een portrete vii (portareasa, Donna Angela, uriasa Germaine etc.), fiecare cu psihologia si trasaturile caracterologice tipice, dovedind o iscusinta a selectarii faptelor si a punerii \u00een scena, ma vad nevoit sa insist, demne de condeiul unui prozator veritabil.
\nConflictul dintre generatii e ilustrat \u00eentr-un episod de tot hazul \u00een care o t\u00e2nara femeie c\u00e2stiga batalia \u00een fata principiilor rigide ale celor \u00een v\u00e2rsta nu cu vorbe mestesugite, ci cu elocventa frumusetii propriului trup. Zarindu-l pe Philippe Sollers \u00eentr-o adunare, criticul rom\u00e2n vrea sa-l asculte, dar nu \u00eentelege nimic pentru ca tema dezbaterii e \u201ela masturbation de l’esprit\u201c. La Universitate, o studenta \u201esituationista\u201c \u00eel considera pur si simplu \u201eterorist\u201c pentru ca \u00eendrazneste sa-i ceara prezenta la examene, iar la un recital poetic un amic beat \u00eel face de r\u00e2s cu sughiturile lui care strica iremediabil dispozitia publicului si verva artistilor. Vizita lui Marin Preda e descrisa amanuntit, episodul cu palariile intr\u00e2nd de mult \u00een memoria colectiva, colportat cu diverse ocazii \u00een cercurile intelectuale din tara. Pe Eliade, Cioran si Ionesco \u00eei \u00eent\u00e2lneste frecvent si le dedica pagini numeroase (adevarate eseuri, unele dezvoltate ulterior, am vazut, ca studii de sine statatoare), iar dintre vedetele scenei pariziene apreciaza personalitatile mai putin stridente, care nu se afiseaza cu orice prilej \u00een public, ca Jean-Pierre Richard, Georges Poulet sau Jean Rousset.
\n\u00cen \u201eJurnalul parizian\u201c este evocata \u00eensa mereu figura lui Sartre, din opera caruia diaristul are mai tot timpul c\u00e2te un citat la \u00eendem\u00e2na. Angajarea politica a celui care a scris \u201eFiinta si neantul\u201c transforma la senectute existenta acestui mare g\u00e2nditor \u00eentr-un spectacol jalnic, mai degraba trist dec\u00e2t ridicol. C\u00e2nd Ionesco afirma ca Sartre ar avea \u201egustul teroarei\u201c pentru ca sacrifica individul de dragul sistemului, criticul se \u00eentreaba cu amaraciune: \u201e(…) dar demolarea tuturor sistemelor nu reprezinta tot o teroare, dar negatia valorilor constituite nu-i un instrument de dominare a spiritelor?\u201c. Asist\u00e2nd apoi la un curs al lui Raymond Aron, adversarul lui Sartre, \u00eesi schimba opiniile \u00een ceea ce priveste \u201esistemul\u201c: \u201e(…) sociologul este indiscutabil un om de sistem, dar sistemul lui nu poate explica si, mai ales, nu poate influenta spiritul contemporan t\u00e2nar. Ascult\u00e2ndu-l, \u00eemi vine \u00een minte o remarca a lui Nietzsche din \u00abCrepusculul idolilor\u00bb: ma \u00eendoiesc de toti oamenii care au un sistem si-i evit; vointa de sistem este o lipsa de loialitate\u201c.
\nJurnalul este, cum au subliniat mereu teoreticienii, un gen al contradictiei. E de \u00eenteles, \u00een consecinta, cum pasiunea \u00eentelegerii \u00eel determina pe autorul \u201eJurnalului parizian\u201c sa constate, \u00een alta parte, ca \u201e\u00een creatorul existentialismului francez traieste un spirit iacobin. Aron este pentru el un fel de regalist ce trebuie trimis numaidec\u00e2t la ghilotina\u201c. Eugen Simion nu accepta deci toate ideile lui Sartre, de care se delimiteaza transant \u00een repetate r\u00e2nduri, si respinge fenomenul politizarii constiintelor. Nu poate sa ram\u00e2na totusi indiferent la agonia unui mare spirit, la sf\u00e2rsitul celui care spusese c\u00e2ndva ca \u201escriitorul trebuie sa-si asume sarcina lumii\u201c. C\u00e2nd citeste confesiunea lui Simone de Beauvoir depre ultimele zile ale carturarului este indignat de indiscretia detalierii degradarii fizice si morale a unuia dintre marii oameni de cultura ai veacului. Detaliul biografic e dezavuat acum, cu dreptate. Pe de alta parte, \u00eentr-un fragment din \u201eJurnalul german\u201c celebrul cuplu apare prezentat \u00eentr-o alta lumina, de natura legendei: doi batr\u00e2ni stau ore \u00een sir \u00eentr-o cafenea, femeia vorbeste \u00eentruna, barbatul o asculta cu atentie si cu duiosie \u2013 dupa 50 de ani, tot mai au ce sa-si spuna.
\nLa sf\u00e2rsitul lecturii, \u201eTimpul trairii, timpul marturisirii\u201c ne apare ca un jurnal \u201ede idei\u201c, dar de idei traite, asumate existential sau respinse, dupa caz, \u00een functie de predispozitiile temperamentale ale diaristului si de mereu invocata vointa a obiectivarii discursului. Pentru ca orgoliul intelectualului ce si-a consemnat experienta pariziana e acela de a putea spune, ca Malraux altadata: \u201eNimic din ceea ce mi se \u00eent\u00e2mpla numai mie nu are \u00eensemnatate\u201c. Ca atare, \u00een urma lecturii se contureaza, iata, nu biografia unui individ oarecare, ci o \u201estructura de existenta\u201c sui generis, o existenta care \u00eemprumuta parca din ce \u00een ce mai mult, cu trecerea anilor, profilul auster si impersonal al mitului. Biografia criticului se vadeste a fi, \u00eentr-un final, biografia unui anonim. Iar jurnalul sau \u2013 o veritabila opera de imaginatie, o fictiune. Anticip\u00e2nd aceasta transformare, publicul a receptat \u201eJurnalul parizian\u201c, chiar de la primele lui editii, ca pe un \u201eroman al formarii\u201c (Bildungsroman), un \u201eroman\u201c despre conditia criticului si despre meseria de a trai, cu egal interes, printre carti si oameni.
\nProbabil fara experienta pariziana, Eugen Simion nu si-ar fi descoperit talentul de scriitor si n-ar fi devenit ceea ce este azi: cel mai important critic rom\u00e2n din ultima jumatate de secol. Nici mai mult, dar nici mai putin de at\u00e2t.<\/p>\n
(fragment din prefata la editia a VI-a
\na volumului \u201eTimpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian\u201c, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2013)<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Sarbatorit recent cu prilejul aniversarii celor opt decenii de viata, Eugen Simion s-a g\u00e2ndit sa-si reediteze cartile esentiale \u00eentr-o colectie menita a oferi contemporanilor o imagine c\u00e2t mai completa, de bilant, a prodigioasei sale activitati creatoare. \u00cen acest scop, domnia sa a recurs la serviciile criticilor tineri, afirmati deja sau \u00een curs de afirmare, pe… Cite\u0219te mai mult »In cautarea omului din carte<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1141,9917],"class_list":["post-17378","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-eugen-simion","tag-reeditare"],"views":1383,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17378","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17378"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17378\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17378"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17378"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17378"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}