{"id":17161,"date":"2013-11-23T12:46:19","date_gmt":"2013-11-23T10:46:19","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17161"},"modified":"2013-11-23T12:46:19","modified_gmt":"2013-11-23T10:46:19","slug":"spirit-de-echipa","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/spirit-de-echipa\/","title":{"rendered":"Spirit de echipa"},"content":{"rendered":"

Gabriel Dimisianu, Amintiri si portrete literare<\/em>, Editura Humanitas, 2013<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Aflat de-o viata in colectivul \u201eRom\u00e2niei literare\u201c, criticul Gabriel Dimisianu este un om de baza in mai multe sensuri ale cuv\u00e2ntului. Poate nu vedeta acestei echipe, nu neaparat regizor de joc sau as din m\u00e2neca la vreo rascruce institutionala, cu siguranta insa un atlet a carui cursa lunga a fost, inainte de toate, o cursa in echipa. Activ\u00e2nd la revista bucuresteana inca din 1958, criticul s-a situat pe un post stabil de observatie in raport cu schimbarile de climat ideologic si cultural petrecute in rastimp si desigur ca ar avea multe de povestit in aceasta privinta. Mai ales ca scrie dens si elegant, are simt scenic si acuitate portretistica. Intr-adevar, volumul de \u201eAmintiri si portrete literare\u201c, reeditat anul acesta (prima editie 2003), cuprinde numeroase anecdote de viata literara, reconstituite cu farmec, plasticitate romanesca si, nu in ultimul r\u00e2nd, cu \u201ehumor\u201c.<\/strong><\/em>
\nCriticul evoca aici cu precadere generatia saizecista, in figuri de scriitori, unii partial uitati, dar mai cu seama in atmosfera ei de grup. Aceasta este survolata in momente din preajma liberalizarii, c\u00e2nd c\u00e2mpul nostru literar se desface treptat din menghina realismului socialist, sau de mai t\u00e2rziu, c\u00e2nd cresc presiunile \u201enoilor dogmatici nationalisti\u201c. Sunt, de obicei, momente mici, cotidiene, chiar de interior (de redactie, de sedinta cu usile inchise), dar mai intotdeauna semnificative, caci au fondul si fundalul unor constante hartuieli politice. E vorba, se intelege, de vremuri hibride, c\u00e2nd stau in balanta vechiul si noul, partinicii si evazionistii, valorile \u201eestetice\u201c si valorile impuse, ba chiar \u2013 daca e sa mergem pe firul implicit al moralistului de aici \u2013 binele si raul. Inca si mai interesant, e vorba de oameni hibrizi \u2013 ca
\nOv.S. Crohmalniceanu, Paul Georgescu,
\nG. Ivascu si altii \u2013 a caror balanta at\u00e2rna, in grade si cu efecte variabile, de o parte \u201edogmatica\u201c sau de alta \u201eliberala\u201c. Intr-o astfel de lume amestecata, memorialistul nu-si propune sa separe cu totul gr\u00e2ul de neghina; nici n-ar avea cum, scriind din postura \u2013 onest asumata, dar incarcata sentimental \u2013 a unui insider, care a fost \u201eproiectat, la douazeci si doi de ani, in chiar inima mediului scriitoricesc\u201c. Dar tocmai pentru ca a fost at\u00e2t de aproape de bataile \u2013 si bataliile \u2013 acelei \u201einimi\u201c, el se simte dator cu o \u201emarturie\u201c umana pentru a intregi portretul unor scriitori a caror imagine publica ar fi fost ciop\u00e2rtita dupa ’90. Intr-adevar, multe din amintirile de aici ale lui Gabriel Dimisianu au un accent de reparatie morala, explicabil daca ne g\u00e2ndim ca majoritatea au fost scrise de prin 1993 p\u00e2na prin jurul anilor 2000, deci in atmosfera revizionismelor, nu o data veninoase, care agitau atunci presa noastra culturala. Dintr-o reactie similara de aparare si-a conceput si Nicolae Manolescu celebra \u201eElegie pentru estetic\u201c, prezentata prima data intr-o conferinta din 1999. Pe un alt ton insa, caci nostalgia criticului-fanion al perioadei postbelice parea acolo sa traduca o ofensa: nemultumit de scaderea de cota a literaturii si criticii in spatiul public de dupa ’89, el nu incerca doar sa justifice legitimitatea unor principii (din zona \u201eautonomiei esteticului\u201c), ci mai cur\u00e2nd sa revendice, de pe reduta acestora, conservarea unor pozitii de autoritate culturala.
\nCu toate ca scrie cam din acelasi sistem de repere, Gabriel Dimisianu face elogiul \u201ecelor vechi\u201c (si un fel de defense of) intr-un mod mult mai constructiv. Desigur, insusi tonul impaciuitor si bonom (respectivul \u201en-a fost un om rau\u201c), insasi formula intimista a acestor \u201eAmintiri\u201c, cu privirea lor incetosata de tot felul de atasamente \u2013 deopotriva personale si institutionale -, lucreaza retoric in sprijinul acestei \u201eaparari\u201c, indulcesc contururile epocii si asaza accentele pozitiv, in cazurile controversate, aflate, cum se spune, intre doua luntri. Memorialistul adopta o pozitie slaba \u2013 de martor implicat, nu de erou al amintirilor sale \u2013 care nu e una a judecatii, ci a empatiei. Firii umane, el ii acorda prezumtia de complexitate, daca nu pe cea de nevinovatie numaidec\u00e2t. Asa ca va face tot posibilul sa vada partea buna a lucrurilor: \u201eDespre Ivascu se spune ca a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticaloaselor vremuri. Dar eu cred ca oamenii trebuie judecati dupa efectele faptelor lor, dupa ce a precumpanit in ce au facut, binele sau raul. (Ca) arhitect de publicatii (\u2026), a condus ambarcatiunea \u00abRom\u00e2niei literare\u00bb pe ape mereu involburate si printre st\u00e2nci mereu amenintatoare\u201c. Uneori, pornirea generoasa a memorialistului il impinge sa-si scuze oarecum eroii, ca atunci c\u00e2nd parca refuza sa accepte ca atare \u201eoptiunea\u201c comunista a lui Crohmalniceanu, consider\u00e2nd-o \u201ein conditiile de atunci, un act fara alternativa\u201c. Daca exista, dezamagirea e tratata scurt, cu o ironie subtire, dar benigna: \u201eG. Calinescu, un confrate orientat mai bine in istorie\u201c.
\nOricum, acest meliorism constituie \u2013 inainte de vreo tentativa mizata de idealizare \u2013 un fel innascut de a privi lucrurile, e chestie de psihologie (norocoasa!). Nu int\u00e2mplator reintra G. Dimisianu, intr-un savuros text dinspre final, in pielea copilului care era, \u201epe la sapte-opt ani\u201c, c\u00e2nd urmele razboiului din oras ii produceau o senzatie \u201efeerica\u201c de aventura si aproape deloc spaima. Partial conservate in scriitorul de mai t\u00e2rziu, astfel de \u201eresurse sufletesti\u201c, intarite de armura ulterioara a \u201eesteticului\u201c, i-au crescut imunitatea si l-au trecut prin valurile de \u201edogmatism\u201c. Dar exemplul e simptomatic pentru o tendinta intelectuala mai larga, confirmata de memorialist prin folosirea frecventa a persoanei int\u00e2i plural, care prinde un tablou colectiv, o \u201egeneratie de creatie\u201c. Caci \u201edezghetul literar (\u2026) nu a fost initiat de acei tineri sscriitori saizecistit, dar i-a gasit pregatiti moral sa-l fructifice\u201c. La urma-urmelor, insasi poetica neomodernista \u2013 cel putin lirismul ei retractil si epurat \u2013 se hraneste dintr-un similar impuls autoprotector fata de politic, dintr-o sensibilitate cu resurse juvenile de candoare, emotie si fantazie. Textele c\u00e2torva poeti inviati aici de
\nG. Dimisianu in tablete critice ilustreaza \u201estaruinta voita in desincronizare, so liricat rupta (\u2026) de rumoarea imediatului\u201c. Fara nimic din fierberea de rebeliune a saizecismului occidental, nici din prezenteismul sau acut, mentalitatea aceasta de creatie & perceptie e pasnica, defensiva si proculturala, inclusiv prin importanta acordata traditiei si prin dorinta de continuitate. De fapt, imaginea \u201enormalitatii antebelice\u201c functioneaza legitimator in romanul de formare al criticului \u201eRom\u00e2niei literare\u201c. T\u00e2narul literat traieste sansa de a cunoaste scriitori interbelici reabilitati (Arghezi, Streinu, Cioculescu etc.) cu o bucurie vecina cu veneratia (pe unii consider\u00e2ndu-i \u201eicoane\u201c). E o raportare semnificativa pentru intreaga sa generatie, care simte nevoia sa-si gaseasca repere, parinti spirituali, sa se adaposteasca intr-o familie.
\nCe-i drept, viata literara saizecista are mai multe caracteristici ale unei familii: isi cultiva afinitatile \u201eestetice\u201c sau gesturile \u201ediscrete\u201c de solidarizare, primeste in s\u00e2nul sau fiii rataciti sau fostele oi negre, isi incurajeaza tinerele sperante, face corp comun impotriva amenintarilor externe. Prin aceasta lentila umanizata, ciocnirile \u201eesteticului\u201c cu \u201edogmatismul\u201c \u2013 percepute aici, spre pregnanta contrastului, ca forte comparabile \u2013 apar adesea ca niste confruntari, asa-zic\u00e2nd, mano a mano, de la om la om si, cum spuneam, uneori chiar in interiorul unuia si aceluiasi om. Oricum, din \u201einima\u201c redactiei, a Uniunii, dar condus si de natura sa sociabila, G. Dimisianu are antenele potrivite pentru a lua pulsul vietii literare. Desigur, memorialistul e in primul r\u00e2nd dator afectiv \u201eRom\u00e2niei literare\u201c (si fostilor sai superiori), dar observatiile sale despre rolul grupului scriitoricesc ram\u00e2n mai general-valabile. Autorul surprinde semnificativ spiritul colectiv, chiar comunal, at\u00e2t in contexte degajate, cum e traiul cotidian al \u201ecoloniei\u201c de scriitori de pe strada Naipu, intr-o ambianta de \u201ecalm si incetinire\u201c, c\u00e2t si in situatii tensionate, cum sunt unele sedinte de Uniune, c\u00e2nd orice gest mai neconform reverbereaza profund confirmativ \u2013 dar si tacit! \u2013 in \u201econfrati\u201c. Un anumit sentiment de apartenenta la marea familie apare chiar si in cazul naturilor individualiste, ca N. Breban si D. Tepeneag, doua personalitati accentuate al caror \u201eorgoliu\u201c memorialistul il vede totusi contrabalansat de un puternic \u201ereflex participativ\u201c.
\nFara indoiala, G. Dimisianu investeste, cu buna stiinta, intr-un cult al prieteniei \u2013 sau, cel putin, camaraderiei \u2013 literare de felul celui pe care, intr-o perioada si mai dura, il descria Ion Vianu. Pe de alta parte, el sesizeaza cu luciditate valoarea practica pe care \u201eobstea\u201c literara incepe sa o detina comunism: de la un punct, aceasta devine suficient de compacta inc\u00e2t sa poata crea lanturi de complicitati pozitive, sa poata atenua decizii de la v\u00e2rf, nu in ultimul r\u00e2nd sa confere unele privilegii s.a.m.d. Din aceasta privinta, ideea familiei nu e doar o metafora gratuita, ci imaginea unei functionari concrete intr-un sistem de relatii: la urma-urmelor, climatul vital liberalizarii si autonomizarii literare e intretinut institutional, printre altele \u2013 de niste conditii publicistice benefice. Cel putin comparativ cu caderea lor libera din anii 2000, iti poti imagina, de pilda, atmosfera de emulatie pe care destul de numeroasele reviste literare o creau in liberalizarea de dupa \u201einghet\u201c, emotia de a termina spalturile la vreme, validarea pe care o puteai primi ca scriitor sau de ce simpla \u201efunctionare ritmica a cronicii literare\u201c putea reprezenta un \u201eindicator al normalitatii\u201c. E o lume partial disparuta pe care G. Dimisianu o reface cu caldura si sentiment, dar fara triumfalism.<\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Gabriel Dimisianu, Amintiri si portrete literare, Editura Humanitas, 2013   Aflat de-o viata in colectivul \u201eRom\u00e2niei literare\u201c, criticul Gabriel Dimisianu este un om de baza in mai multe sensuri ale cuv\u00e2ntului. Poate nu vedeta acestei echipe, nu neaparat regizor de joc sau as din m\u00e2neca la vreo rascruce institutionala, cu siguranta insa un atlet a… Cite\u0219te mai mult »Spirit de echipa<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[9751,1620],"class_list":["post-17161","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-amintiri-si-portrete-literare","tag-gabriel-dimisianu"],"views":1416,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17161","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17161"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17161\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17161"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17161"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17161"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}