{"id":17157,"date":"2013-11-23T12:31:41","date_gmt":"2013-11-23T10:31:41","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=17157"},"modified":"2013-11-23T12:31:41","modified_gmt":"2013-11-23T10:31:41","slug":"paul-goma-si-arta-inscrisului","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/paul-goma-si-arta-inscrisului\/","title":{"rendered":"Paul Goma si arta (in)scrisului"},"content":{"rendered":"

Ca idee despre literatura, prozatorul realist, chiar realist documentarist, Paul Goma gaseste inutila discutia dintr-un colocviu datat 1987 (\u201eAlte jurnale\u201c, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, volum referential pentru acest eseu), \u00een timpul periplului american, despre dictatura si proza fantastica. Pariaza constant pe realitatea extinsa, mut\u00e2ndu-i limitele c\u00e2t mai departe: \u201eNu sunt \u00eentru totul de acord ca se poate face \u00abarta\u00bb din orice\u2026\u201c. Risca o definitie iute a artei: \u201eAsta este arta: de a prezenta ceea-ce-ar-putea-fi-ur\u00e2t (oricum: secret) ca si frumos (a, adesea, sublim)\u201c.<\/strong>
\nDiscursul lui este ironic ori sarcastic, cu orice adresa, inclusiv cu a lui \u00eensusi, uneori la limita ambiguitatii ori chiar plutind \u00een echivoc. Problema devine c\u00e2t poti lua \u00een serios neseriozitatea sa agravata. Goma glumeste \u00eensa serios, ram\u00e2ne grav si c\u00e2nd se exprima comic, neseriozitatea ajunge masca sa si terapia scrisului sau plurifunctional, de la psihologic, la logic, etic si expresiv, estetic.
\nMare parte din scrisul sau este deliberat tern, pura notatie, jucata frastic, topic, ortoepeic, punctuatic, ca sa fortez si forjez un adverb. De pilda, atunci c\u00e2nd Goma se c\u00e2ntareste si se arata supraponderal (spre suta de kg la \u00eenaltimea de 1,65-1,68m), poate prin programare genetica, ori prost hranit, din pricina traiului prea sarac, iata-l vorbind despre sine (ne)serios: \u201eun\u2026 putin ca mine\u201c.\u00a0 Sunt multe cazurile, formularile similare, aici.
\nDupa decomunizare, c\u00e2nd g\u00e2ndul izolatului, nefrecventatului, e ca la \u00eenmorm\u00e2ntarea sa vor fi prezenti doar sotia si fiul, pentru el acesta fiind \u00eenca un semn al inutilului sortii, Goma traieste doar c\u00e2t scrie, asa ca nu surprinde faptul ca noteaza, \u00eentr-o retorica amfibologica si din afara: \u201enu mai sunt frecventabil; nu mai poate avea omul conversatie cu mine (\u2026) Da, da: nu se mai poate dialoga civilizat cu mine \u2013 iar acum am vorbit cu toata seriozitatea, cu toata durerea constatarii: m-am stricat, m-am degradat, m-am\u2026\u201c. Adevarata grija ori \u00eengrijorare exista \u00een \u00eentrebarea anxioasa: \u201eam sa mai pot scrie?\u201c. Scrisul \u00eei da constanta masurii, \u00een orice sens.\u00a0 \u201eC\u00e2nd scriu, nu mai simt cum ma \u00eemputinez.\u201c \u201eTrebuie sa scriu, chiar daca n-am nimic de scris, altfel nu-i de trait. (\u2026) Trebuie sa scriu ca sa supravietuiesc. Eu unul n-as mai avea motiv de ram\u00e2nere pe-aici, pe plaiurile terestre, dar stiu ca plecarea mea i-ar pune pe ai mei \u00eentr-o foarte grea situatie \u2013 si materiala. De aceea mai zabovesc.\u201c Nici scrisul nu-l desparte de starea existentiala esential amfibologica. \u201eSunt fericit ca am terminat \u2013 dar sunt nefericit (ca am terminat\u2026)\u201c, noteaza despre \u201eGherla\u201c. E \u201eaproape fericit \u2013 ca scriu, ca \u00eenca mai pot scrie\u201c. Rescrie vechi carti, manuscrise. Scrie cu \u201epofta si chin\u201c, din pricini fizice: durerile de spate. Se vede acum definitiv fixat \u00een scris, \u00een bine, ca si \u00een rau, si recunoaste ca se cam repeta. Face \u201epastise dupa Caragiale\u201c, noteaza el odata; ceva asemanator am constatat \u00een visul cu Tepeneag transcris-rescris \u00een acest volum. Realistul, factualistul, ne-oniricul sau chiar anti-oniricul (trecut c\u00e2ndva printr-o, totusi, existenta proximitate cu grupul si poetica \u201eoniristilor\u201c) \u00eesi noteaza \u00een volum si c\u00e2teva vise, legate de mari aliati de care s-a izolat. N-as baga m\u00e2na-n foc ca cel de la 5 februarie 1995 este o transcriere si nu o pastisa-parodie, amestec greu discernabil, plec\u00e2nd de la scrisul, inconturnabil, al lui D. Tepeneag: \u00een vis, asadar, acesta are dinti de aur, \u00een timp ce el, Goma, e invalid \u00eentr-un carucior, iar \u00eempreuna ratacesc \u00een cautarea unei adrese, visul continu\u00e2nd cu o femeie care alapteaza, \u00een vreme ce o alta femeie \u00eei umbla-n viscere. Sa recunoastem ca visul, mai ales daca este inventat, n-ar fi lipsit de un real \u2013 nu, fireste, pur realist \u2013 potential literar. Un alt vis \u00eel arata despartindu-se de trecut z\u00e2mbind, si mutual si pe muteste. \u201eAm visat-o pe Monica Lovinescu \u2013 \u00een mare-trecere, undeva la o reuniune, ori poate \u00een gara. N-am rostit cuvinte dec\u00e2t \u00een g\u00e2nd(ul visului), dar ne-am salutat prin gesturi, prin z\u00e2mbete.\u201c Credit de autenticitate c\u00e2stiga alte doua vise ale sale. La 25 ianuarie 1996, Goma viseaza, psihanalizabil, antinatural, deloc cultural, ca are picioarele murdare si asista la amorul unui cuplu \u00een care femeia are sex de baiat. Iar la 9 decembrie 1996 constata ca a avut un vis foarte neplacut, \u00een care \u00eei cerea favoruri lui Emil Constantinescu, tot asa cum \u00eei ceruse lui Ceausescu. \u201eInsuportabil!\u201c, noteaza. Cauza: \u00eentruc\u00e2t vointa \u00eei ajunge refuzata. si un fixat ca el poate cunoaste devieri, \u00een viata, incluz\u00e2nd aici si scrisul. Omul este o fiinta subsecventa \u00een grad extrem variabil. Consecvent ram\u00e2ne \u00een aspiratie, dar respiratia, fara de care nu poate trai, \u00eel mai deturneaza. Conteaza atmosfera, directia de unde vine aerul.
\nSoarta scrisului sau \u00eel intereseaza nesf\u00e2rsit mai mult dec\u00e2t aceea direct biografica. A scris foarte mult, odata numara 15.000 de pagini, socotite \u00eentr-o singura varianta de volum, din cele trei-patru c\u00e2te a realizat. \u00cesi numara atent scrierile, citite de sotie, si depl\u00e2nge repetat faptul ca nu are redactor sau corector. Admite ca nu scrie impecabil gramatical, dar motiveaza ca nici Eminescu, I.L. Caragiale, iar dintre contemporani Fanus Neagu ori Sorin Titel, cititi \u00eenainte de publicare la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, nu urmeaza grelele reguli ale limbii comune. Are, bine\u00eenteles, si multe nemultumiri editoriale. De-ar fi sa amintesc una: i se refuza cartea \u201eLatesti\u201c. E adesea autocritic, chiar sever selectiv, cu propriul scris. Nu-i place scrierea \u201eEla\u201c \u2013 \u201esc\u00e2rt\u00e2ie\u201c. \u201eCastelana\u201c o lasa ca postuma. \u00centr-un veritabil testament editorial interzice publicarea variantelor si a scrierilor neterminate. Nutreste utopia autoeditarii, daca el, saracul, ar avea bani. Se bucura c\u00e2nd ies cartile elegante \u2013 la Chisinau.
\nDespre jurnal ca alcatuire literara buna de \u00eenregistrare a adevarului istoric, nemijlocit estetic, scrie la \u00eenceputul celui din 1994, \u201eJurnal de ziua-scurta\u201c: \u201eAm descoperit virtutile jurnalului destul de t\u00e2rziu \u2013 dar vorba ceea: mai bine mai t\u00e2rziu dec\u00e2t niciodata\u2026 si, la urma urmei, raul a avut si latura lui buna: \u00een Rom\u00e2nia, fiindu-mi frica de Securitate, n-am tinut jurnal deloc \u2013 mai bine asa, dec\u00e2t un jurnal mincinos, ca scriitorul de jurnale Radu Petrescu; ori ajustat ca al prietenului sau \u00eentru ale literaturii-cu-voie-de-la-c\u00e9c\u00e9, M.H. Simionescu. Mai bine\u2026 Pentru cine, mai bine?\u201c. Cenzura vigilenta si pedepsitoare din socialismul de tip sovietic excludea jurnalul ca miza exclusiva pe autenticitate, dincolo de care, \u00een jurnal, el nu mai admite altceva. O \u00eentreaga falanga critica mai deschisa, preponderent estetic, chiar exaltata, este culcata astfel la pam\u00e2nt. Documentul primeaza, el conteaza \u00een definitiv, iata-i g\u00e2ndul. Un altul de retinut ar fi acela ca, recunosc\u00e2nd frica de Securitate, \u00eesi neaga virtutea unui curaj neconditionat. \u00centre grija traiului zilnic si nepasarea superioara, \u00eentr-o ordine \u00eenalta, de buna seama morala, nu exista, nici la el, o ruptura. Frica ajunge rusinoasa, dar apare sanatoasa; ar putea capata reformularea: raul, frica, l-au \u00eendepartat de minciuna prin jurnal \u00eentr-un regim care ura controlat adevarul.
\nDincolo de criteriul etic, de altfel la el generalizat, jurnalul nu pare a-l interesa, ca poetica specifica. Totul pare ca-l preceda, de la structura de ansamblu, la tipurile de reprezentare. \u00cencepe \u00een 1987 \u201eJurnal american\u201c prin a-i preciza \u00eencadrarea \u00eentr-un nomenclator prea cunoscut. \u201eVoi tine un jurnal de lucru de campanie, de calatorie.\u201c Prin 1995 mentioneaza atractia fata de \u201eAtena, Atena\u201c, cartea de calatorie a lui Alexandru Vlad.\u00a0 Trateaza jurnalul conditionat puternic de adevar cu maxima lejeritate alcatuitoare. Despre \u201eJurnal pe sarite\u201c mentioneaza ca \u00eel sporeste cu \u201etexte, nu doar \u00eensemnari\u201c. Apoi: \u201eEu gasesc \u00abmetoda\u00bb ne-rea, ba chiar destul de buna \u2013 oricum e Jurnalul meu si bag \u00een el ce vreau eu \u2013 cu conditia sa fie publicat\u201c. Conditia publicabilitatii ar mai trebui lamurita, \u00een sensul dependentei ei: de autor sau editor? Continutul lasat la vointa libera, primordial, trimite la teza teoretica a (auto)atribuirii: e de ajuns sa declari si sa fixezi statutul de gen, specie, mod. Ram\u00e2nem asadar, cu Goma, \u00een limitele aparate ale vointei morale, care este la el echivalenta vointei de putere, una generala tocmai pentru ca este individuala. Goma introduce astfel \u00een jurnal \u201etexte de sine statatoare\u201c, \u201eo adevarata nuvela\u201c, \u201etexte ne-jurnalistice\u201c,\u00a0 legate \u201efie direct, fie prin rememorare, de un moment anume, aratabil calendaristic\u201c. Nu \u00eencalca, ba chiar serveste, asadar, conditia temporalitatii. \u00centelege ca exista totusi o limita a anatomiei diaristice, pe care, dupa ce o \u00eencalca, vrea sa o respecte: \u201esa ex-trag din \u00abJurnal pe sarite\u00bb cele 28 de pagini (\u00eentre noi fie vorba: abuziv introduse) si sa le translez \u00een cartea asta\u2026\u201c.
\nAlte normative ad hoc sunt sarcastic-echivoce, ca raspuns la reprosuri percepute la limita absurdului. De exemplu, c\u00e2nd citim \u00een \u201eJurnal de casa noua\u201c: \u201en-am sa mai scriu numele persoanelor \u00een jurnal, deci n-am sa le mai fac personaje. N-am sa mai consemnez nici evenimentele legate de ei\/ele\u201c. Jurnalul, specie nonfictionala recunoscuta, nu ar transforma persoana \u00een personaj. A transcrie numele real si \u00eentreg nu tine de statutul personajului, dar de cel al persoanei. Pentru Goma, \u00eensa, se pare ca personajul poate fi deopotriva (non)fictiv. Se afla acum \u00eentr-un moment de impas, al vietii si al scrisului, care desigur curg \u00eempreuna si fagaduieste nehotar\u00e2t: \u201eDaca supravietuiesc acestei \u00eencercari, \u00eemi schimb modul de a scrie. Sau, mai cinstit, nu mai scriu deloc. Sau: altfel \u2013 prin absenta unor \u00eent\u00e2mplari, persoane, personaje dec\u00e2t prin modificarea unghiului de privire\u201c. Ce recunoaste aici? Ca are de ales \u00eentre autocenzura (excluderea de fapte, persoane-personaje) si fictionalizare (schimbarea perspectivei narative, a statutului auctorial). O privarea de autenticitate, \u00eentr-un caz, o metamorfoza de structura literara, \u00een celalalt caz. \u00cen fapt, traieste un blocaj, se afla \u00een pragul renuntarii la a scrie:\u00a0 \u201eNu-mi mai vine sa scriu. Deloc, deloc. Despre nimic. Niciodata. Nu mai vreau sa scriu despre\u201c. Dar se poate scrie altfel dec\u00e2t \u201edespre\u201c? Despre viata, \u00een ansamblu, despre scris, \u00een particular. Despre al sau este unul restrictiv, precis: despre (unii) oameni. Carora adevarul \u2013 al sau \u2013 le-ar altera, uneori malign, imaginea publica. \u00censa totul este public \u00een scris. Goma scrie jurnal si \u00eel publica fara am\u00e2nare. \u00cel expune, \u00eel ofera verificarii. Nu-l ascunde \u00een postumitate, pentru a nu mai da seama de el. Autocenzura ar fi solutia:\u00a0 \u201eN-am sa mai pun \u00een jurnal tot ce stiu, ce s-a \u00eent\u00e2mplat\u201c. Dar se arata indecis. Si renuntarea la jurnal i se pare o cale, poate chiar una eliberatoare: \u201eN-am chef sa scriu jurnal \u2013 ce sa scriu? Sa ma tot lamentez?\u201c \u00cesi compromite \u00eensa, r\u00e2nd pe r\u00e2nd, promisiunile. Scrie, scrie mai departe, \u00een jurnal(e). \u00cen ultimul dintre toate micile jurnale din acest volum, el se arata multumit, la modul sau sceptic, de opera diaristica extinsa si foarte provocatoare. \u201eAm recitit \u00abJurnalul I-II-III\u00bb. Nu e rau, nu e rau.\u201c \u00cen modul sau, ar putea fi \u00eentrebat: Nu e rau pentru cine? Pe l\u00e2nga alte \u00eentrebari. Ca aceasta: \u00een ce nu e rau? Goma nu renunta sa scrie jurnal, dimpotriva, \u00eel alege ori se lasa ales de el. G\u00e2ndul care-l biruie vine dintr-o etica obstinata a datoriei de viata, care \u00een acest caz mobilizeaza la scris prin scrisul \u00eensusi. \u201e\u00cencep acest segment de \u00abJurnal\u00bb (ultimul din acest volum, n.n.) sub zodia lui Trebuie! Trebuie sa scriu, chiar daca n-am nimic de scris, altfel nu-i de trait.\u201c Goma poate, vrea, stie sa scrie jurnal si despre nimic.
\n\u00cen micile sale jurnale, Goma se refera rareori si la roman. Confunda ori citeste intentionat romanul lui I.D. S\u00eerbu \u201eAdio, Europa!\u201c, ca pe un jurnal. Ignora \u00eensa din scrisul aceluiasi scriitor \u201eJurnalul unui jurnalist fara jurnal\u201c. La citirea lui Goma, S\u00eerbu iese proeminent prin comparatie cu alti trei diaristi, care au scris ei \u00eensisi \u00een mai multe feluri. \u201eDesigur, \u00een concertul prozei rom\u00e2nesti contemporane,
\nI.D. S\u00eerbu este singular: nici un alt text dintre ale celor ce scrisesera pentru sertar: Noica, Steinhardt, Mihadas \u2013 nu ajunge macar la glezna \u00abEuropei\u00bb \u2013 ba, daca as da calificative abuzive: al lui Noica e artificial, al(e) lui Mihadas, de-a dreptul prost, al lui Steinhardt sclifosit: si\u2026 iezuit (ei, da: un ovreu, convertit la ortodoxismul legionar devine iezuit la cub!).\u201c
\nGoma se \u00eenstraineaza de roman, si crede ca o face pentru a se regasi \u00eentr-adevar pe sine. Citim pe la \u00eenceputul primului jurnal recunoscut ca atare: \u201em-am plictisit de romane! Ar fi ca si cum as semna munca mea, nu cu pseudonim, ci cu numele (si \u00een folosul) altuia. Ei, da: chiar daca multe dintre \u00abromane\u00bb au fost scrise la persoana \u00eent\u00e2i\u201c. Constatam ca \u00eencepe si termina nu cu conventiile scrisului, dar cu autenticitatea celui care scrie. Oare chiar se poate spune ca scrisul are mai presus de folosul propriu unul precedent, blocat la cel care scrie? Conventia romanului nu-l \u00eenc\u00e2nta. Romanul la persoana \u00eent\u00e2i nu asigura autenticitatea dorita: pentru Goma, utilitatea persoanei care scrie. Scrisul la persoana \u00eent\u00e2i, \u00een jurnal, nu \u00een roman, i se pare mai aproape de ceea ce crede a-i fi necesar. si el gaseste monologul interior vechi de la Biblie, prezent oriunde apare prin persoana \u00eent\u00e2i. Monologul personal \u00eel face liber sa (supra)vietuiasca. El \u00eel prinde sau de el se prinde, ca sa existe deplin, sa nu se \u00eemputineze, cum de altfel noteaza. \u00cen perimetru unei etici stilistice, foloseste limbajul\/ limbajele, dar mai ales se foloseste de ele. Pe la \u00eenceputul celui din 1994, se arata atras de \u201einventia verbala\u201c, \u00een modul estetic al lui James Joyce, dar regasirea apare nu una de mod romanesc, c\u00e2t de mod de a scrie, angren\u00e2nd cuvintele \u00een monolog.
\nSpre sf\u00e2rsitul ultimului jurnal de aici, \u00een toamna anului 1996, Goma se arata la polul opus, plictisit de paraliteratura, obsedat tocmai de roman: \u201esa ma preocup, ocup numai de romane. Sa las deoparte textele publicistice, pamfletele, rafuielile \u2013 m-am tinut de ele prea multa vreme (vorbesc doar de timpul pierdut, nu de efectele\u2026 nule)\u201c. Nu li se poate, \u00eensa, sustrage. Nu se poate abate de la el \u00eensusi, de la interioritatea care \u00eel stap\u00e2neste.
\nUndeva, aici, Goma noteaza ca scrie si o carte despre cartile citite, dar nu o numeste direct de critica. Nu e-n domeniu, \u00eensa nu se abtine. Ne dezvaluie si critica pe care o detesta, aceea de \u201eprostisme structuraliste\u201c. Se \u00eenfatiseaza ca autor neglijat, uitat de scriitorii romani, nu direct de critici. Deloc indiferent, \u00eensa, la critica. \u201eSunt un batr\u00e2n sensibil la cuvintele-bune\u201c, vrea sa se stie c\u00e2nd o t\u00e2nara, necunoscuta, scrie despre \u201eOstinato\u201c. Pare ca se si bucura, iata, de \u201eAdameva\u201c, prezentata \u201eultraelogios\u201c de Liviu Antonesei. C\u00e2nd oniricul Florin Gabrea scrie \u201e\u00een favoarea mea\u2026 A fost o surpriza\u201c. Este, ca atare, si el, dependent, critic dependent, de altii. Poate ca si adversitatea, daca nu duce-ntr-o fundatura, este o forma de alianta?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Ca idee despre literatura, prozatorul realist, chiar realist documentarist, Paul Goma gaseste inutila discutia dintr-un colocviu datat 1987 (\u201eAlte jurnale\u201c, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, volum referential pentru acest eseu), \u00een timpul periplului american, despre dictatura si proza fantastica. Pariaza constant pe realitatea extinsa, mut\u00e2ndu-i limitele c\u00e2t mai departe: \u201eNu sunt \u00eentru totul de acord ca se… Cite\u0219te mai mult »Paul Goma si arta (in)scrisului<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4742,108,9749],"class_list":["post-17157","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-d-tepeneag","tag-paul-goma","tag-poetica-oniristilor"],"views":1240,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17157","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17157"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17157\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17157"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17157"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17157"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}