Institutul Francez din Rom\u00e2nia si Societatea Rom\u00e2na de Fenomenologie au organizat, \u00eentre 5 si 11 octombrie 2013, evenimentele prilejuite de vizita \u00een Rom\u00e2nia a filosofului Jean-Luc Marion, membru al Academiei Franceze si profesor emerit de istorie a filosofiei moderne si metafizica la Universitatea Paris-Sorbonne. Va prezentam, \u00een paginile urmatoare, un dosar consistent care prezinta principalele repere si cele mai importante idei ale \u00eent\u00e2lnirii cu Jean-Luc Marion.
\nCu ocazia vizitei sale \u00een Rom\u00e2nia, filosoful francez a primit titlul de Doctor Honoris Causa at\u00e2t din partea Universitatii \u201eAl. I. Cuza\u201c din Iasi, c\u00e2t si a Universitatii Bucuresti, a sustinut patru conferinte si a participat \u00een calitate de respondent \u00een cadrul colocviului \u201eLectures de Jean-Luc Marion\u201c organizat la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti.
\n\u00cen data de 5 octombrie i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii \u201eAl. I. Cuza\u201c si Iasi. Ceremonia a fost urmata de conferinta intitulata \u201eConstiinta \u2013 de la intentionalitate la apel\u201c.
\nPe 8 octombrie Jean-Luc Marion a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. Acordarea titlului a fost urmata de conferinta intitulata \u201eUniversalitatea Universitatii\u201c, conferinta pe care o publicam si \u00een dosarul de fata. Invitatul nostru a mai sustinut doua conferinte \u00een Bucuresti, una despre \u201eDumnezeu si ambivalenta fiintei\u201c (la Institutul Francez) si o a doua, despre \u201eSituatia crestinilor \u00een timpul nostru. \u00centre nihilism si apologie\u201c (la Centru Sfintii Petru si Andrei).
\nUltimele doua zile ale vizitei au fost dedicate colocviului \u201eLectures de Jean-Luc Marion\u201c, care s-a desfasurat la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti. \u00cen cadrul acestui colocviu, cercetatorii si profesorii de filosofie rom\u00e2ni au avut ocazia sa dialogheze cu J.-L. Marion, pornind de la diversele lecturi pe care acesta le face figurilor importante ale filosofiei si teologiei europene. Participatii si temele de discutie au fost urmatoarele:
\nAnca Vasiliu: \u201eJean-Luc Marion: vizibilul, datul, actul. Filosofia donatiei \u00eentre metafizica si fenomenologie\u201c
\nGeorgiana Huian: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Augustin\u201c
\nMarilena Vlad: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Dionisie Areopagitul\u201c
\nFlorin Cr\u00eesmareanu: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Maxim Marturisitorul\u201c
\nAlexander Baumgarten: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Anselm\u201c
\nBogdan Tataru-Cazaban: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Toma d’Aquino\u201c
\nVlad Alexandrescu: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Descartes\u201c
\nCalin Cristian Pop: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Pascal\u201c
\nCristian Moisuc: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Malebranche\u201c
\nClaudia Serban: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Kant\u201c
\n\u201eGeorge Bondor: Jean-Luc Marion cititor al lui Nietzsche\u201c
\nDelia Popa: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Husserl\u201c
\nBogdan Minca: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Heidegger\u201c
\nTinca Prunea-Bretonnet: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Hans Urs von Balthasar\u201c
\nCristian Ciocan: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Levinas\u201c
\nSorin Ovidiu Podar: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Michel Henry\u201c
\nPaul Marinescu: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Paul Ricoeur\u201c
\nOvidiu Stanciu: \u201eJean-Luc Marion cititor al lui Derrida\u201c<\/p>\n
Laudatio. Repere ale operei si ale vietii lui Jean-Luc Marion<\/strong> Stimate Domnule Rector, Exista filosofi despre a caror opera se poate vorbi \u00een absenta oricarui indiciu biografic, pentru ca opera lor este total rupta de viata. Cazurile fericite sunt \u00eensa cele ale g\u00e2nditorilor ale caror vieti sunt relevante pentru a le \u00eentelege situarea, locul existential si, teoretic, pe care \u00eel ocupa si din care \u00eesi desfasoara activitatea filosofica. Ei descopera exercitiul filosofic nu ca pe o gimnastica abstracta a intelectului, ci ca pe un mod de a fi, ca pe un mijloc de a se \u00eentelege pe sine si de a descoperi sensul ultim al lucrurilor. Un astfel de caz fericit este cel al filosofului si profesorului Jean-Luc Marion. Nascut la Meudon, \u00een Franta, \u00een anul 1946, dl Marion a studiat la liceul Condorcet, sub \u00eendrumarea lui Daniel Gallois, si a cunoscutului heideggerian Jean Beaufret. Este vechi elev al \u00c9cole Normale Sup\u00e9rieure din Paris, \u00eentre anii 1967 si 1971, unde i-a avut profesori pe Louis Althusser si pe Jacques Derrida. Ca principali mentori i-a avut pe Ferdinand Alqui\u00e9, Emmanuel Levinas, \u00c9tienne Gilson, Jean Dani\u00e9lou, Hans Urs von Balthasar, iar orizontul sau filosofic a fost marcat, \u00een acea perioada, de autori precum Nietzsche, Heidegger si Wittgenstein. Toate acestea profesorul Marion le marturiseste \u00een Prefata la editia \u00een limba engleza a lucrarii \u201eDieu sans l’\u00catre\u201c (\u201eGod without Being\u201c). Obtine licenta \u00een Litere la Paris-Nanterre (\u00een 1967) si \u00een Filosofie la Sorbona (\u00een 1968). \u00cen 1971 dob\u00e2ndeste agr\u00e9gation \u00een Filosofie, dupa care este numit asistent al lui Ferdinand Alqui\u00e9, apoi al lui Genevi\u00e8ve Rodis-Lewis, la Sorbona. \u00cesi sustine doctoratul de 3e cycle \u00een 1974, apoi doctoratul de Stat \u00een 1980, ambele asupra filosofiei lui Descartes. \u00cen 1981 devine profesor la Universitatea din Poitiers, \u00een 1988 obtine postul de profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, pentru ca \u00een 1995 sa se \u00eentoarca la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), unde ram\u00e2ne profesor p\u00e2na \u00een 2012, c\u00e2nd devine profesor emerit. Aici este titularul catedrei de metafizica, anterior ocupata de Claude Bruaire si Emmanuel Levinas. Este director al Centrului de studii carteziene, redactor al editiei francofone a revistei \u201eCommunio\u201c (1975-1985), director al colectiei \u201e\u00c9pim\u00e9th\u00e9e\u201c, fondata de Jean Hyppolite la Presses Universitaires de France (din 1981), si codirector al revistei \u201eLes \u00c9tudes philosophiques\u201c (\u00eempreuna cu Vincent Carraud si Jean-Fran\u00e7ois Courtine). Pentru opera sa de exceptie \u00een domeniul filosofiei, pentru continuarea traditiei filosofice europene si pentru noutatea adusa \u00een interiorul acesteia, pentru contributia sa esentiala la \u00eentelegerea si analiza unor fenomene definitorii pentru fiinta umana si pentru lumea contemporana, pentru preocuparea sa constanta privind deschiderea filosofiei fata de teologie si a teologiei fata de analiza filosofica, pentru consecintele profund umaniste ale filosofiei sale, i se acorda titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi domnului Jean-Luc Marion, profesor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV) si membru al Academiei Franceze. Membrii comisiei: Prof. dr. Nicu GAVRILUT\u00c3, Decanul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice;<\/p>\n Prof. dr. Gheorghe POPA, Prorector al Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa;<\/p>\n Prof. dr. Stefan AFLOROAEI, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice;<\/p>\n Prof. dr. Anton AD\u00c3MUT, Prodecan al Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice;<\/p>\n Prof. dr. Petru BEJAN, Directorul Departamentului de Filosofie, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice;<\/p>\n Conf. Dr. George BONDOR, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Presedintele Comisiei de Cercetare a Senatului Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi.<\/p>\n Universalitatea universitatii<\/strong><\/p>\n JEAN-LUC MARION<\/strong><\/p>\n \n Nu e de la sine \u00eenteles ca trebuie sa studiem sau ca trebuie sa sfatuim un t\u00e2nar sa studieze \u00eentr-o universitate. De ce nu ar prefera o scoala de elita (sau presupusa a fi asa), un institut profesional sau un curs alternativ? Sau de ce, imediat dupa finalizarea studiilor secundare, nu ar alege chiar sa munceasca, sa mearga pe teren \u201e\u00een productie\u201c, cum se spunea \u00een anii de dupa razboi? De retinut ca nu ne-am pune astfel de \u00eentrebari daca nu am compara cu prea multa usurinta astfel de institutii cu universitatile; aceasta tendinta de a face comparatii vine din faptul ca nu mai dispunem de o idee clara a ceea ce \u00eenseamna o universitate, care este trasatura cu adevarat distincta si specifica a acesteia. De altfel, vorbim mai des de \u00eenvatam\u00e2nt superior dec\u00e2t de universitate \u2013 aceasta forma de \u00eenvatam\u00e2nt care nu mai reprezinta dec\u00e2t un aspect: Scolile, adesea nationale si pretinz\u00e2ndu-se a fi \u00een mod evident superioare, comasarile de institute pentru a aduce cu marile institutii americane etc., cuprind, \u00een toate sensurile termenului, \u00eensusi cuv\u00e2ntul Universitate. Dispunem, \u00eensa, de o scuza pentru aceasta confuzie, care s-a produs treptat si care a fost consacrata finalmente de Revolutia franceza: universitatile au fost \u00eenlocuite cu scoli profesionale, apoi Universitatea \u00eensasi s-a transformat \u00eentr-o scoala profesionala. Iar exemplul francez a fost preluat ulterior de lumea \u00eentreaga. Profesionalizarea presupune \u00een mod evident specializare, ceea ce duce la renuntarea la universalitate \u2013 \u00eenteleasa ca stiinta de omne re scibili. Ar trebui, prin urmare, sa renuntam la ideea \u00eensasi de Universitate, din moment ce trebuie sa renuntam la ambitia universalitatii? Si daca renuntam si daca ne concentram pe un \u00eenvatam\u00e2nt superior specializat, ce mai ram\u00e2ne atunci ca superior din \u00eenvatam\u00e2nt? \n <\/p>\n <\/p>\n Discurs de deschidere<\/p>\n CRISTIAN CIOCAN<\/p>\n \nAvem marea bucurie de a-l avea printre noi pe Jean-Luc Marion, filosof si fenomenolog francez care a marcat \u00een mod decisiv g\u00e2ndirea contemporana. Celebru la nivel mondial si tradus \u00een vreo douasprezece limbi, opera sa este cunoscuta \u00een Rom\u00e2nia datorita numeroaselor traduceri aparute la Editurile Deisis si Humanitas. Eu am numarat sase: \u201eIdolul si distanta\u201c, \u201eVizibilul si revelatul\u201c, \u201eFiind dat\u201c, \u201eCrucea vizibilului\u201c, \u201e\u00cen plus. Studii asupra fenomenelor saturate\u201c si \u201eFenomenul erotic\u201c. Alte doua traduceri sunt \u00een curs de publicare: \u201eProlegomene la caritate\u201c la Editura Galaxia Gutenberg si \u201eCertitudini negative\u201c la Deisis. Asta face ca, printre limbile \u00een care opera lui Jean-Luc Marion este tradusa, limba rom\u00e2na sa fie una dintre cele mai bine reprezentate. Traducere din francez\u00e3 de Gelu Sabau<\/strong><\/p>\n \n Jean-Luc Marion: vizibilul, datul, actul ANCA VASILIU<\/p>\n \n\u00cen septembrie 1990 Jean-Luc Marion ma primea la d\u00e2nsul si accepta sa-mi coordoneze lucrarea de master si apoi teza de doctorat, referitoare la problema luminii, a perceptiei vizuale si a constituirii imaginii la Aristotel si comentatorii sai. Dupa ce citisem \u00een 1989 \u201eIdolul si distanta\u201c (1977) si \u201eDumnezeu fara fiinta\u201c (1982), am ajuns sa-l \u00eent\u00e2lnesc cu sentimentul ca jucam o carte unica: era singurul care putea sesiza mizele proiectului meu, \u00een ciuda st\u00e2ngaciilor de exprimare si a confuziei care domnea \u00eentr-un proiect ce facea, cu toata inocenta, un mare salt. Veneam dinspre istoria artei si ma \u00eendreptam spre filosofie cu o idee \u00een cap: ceea ce se da spre a fi vazut si ceea ce da sens privirii noastre este nevazutul. Ignoram \u00een acea perioada ca practicam reductia dupa cum o facea Jourdain. \u00cen fata acestui pariu, nebunesc la prima vedere, Jean-Luc Marion n-a avut dec\u00e2t o remarca: proiectul este dificil, dar trebuie facut si nu exista alta solutie dec\u00e2t sa \u00eencepeti. Astfel \u00eencepea aventura. Pentru mine, un drum fara \u00eentoarcere \u00eenspre istoria filosofiei antice (pe scurt, spre filosofie, \u00een spiritului lui Marion); pentru d\u00e2nsul, o lunga serie de studenti rom\u00e2ni care au venit, de-a lungul a mai bine de 20 de ani, pentru a-si \u00eemplini parcursul filosofic sub bagheta sa. Atractia, pentru noi toti, ca sa zic asa, nu era pur si simplu universitara, institutionala, ci filosofica. Aceasta atractie poarta numele de fenomenologie. Dar ce fenomenologie? Cea pe care o putem numi azi fenomenologia lui Marion, alias \u201efilosofia donatiei\u201c.<\/p>\n Marion, cititor al lui Anselm<\/p>\n ALEXANDER BAUMGARTEN<\/p>\n \n Am \u00eencercat sa schitam \u00een aceasta prezentare orizontul unei formatii intelectuale \u00een care Anselm a compus argumentul sau. Stim ca pe acest sol s-au asezat mai multe lecturi, de la Toma la Descartes si de la Leibniz la Kant, sau de la Hegel la Jean-Luc Marion, \u00een contrapartida cu lecturile strict fideiste (Karl Barth) sau lecturile logiciste (Alvin Plantinga). Vom \u00eencerca acum sa argumentam doua teze: pe de o parte, ca lecturile moderne ale argumentului anselmian spun mai mult despre conditia moderna a autorilor lor dec\u00e2t despre Anselm, si pe de alta parte, ca lectura lui Jean-Luc Marion, (ma refer la analiza din \u201eFenomenul saturat\u201c dedicata acestui argument) are o dubla valenta: ea este un program de depasire a \u201econditiei moderne\u201c a lecturilor argumentului si ca ea ofera instrumentul adecvat pentru deschiderea unor noi studii anselmiene, menite sa reliefeze tipul de subiectivitate pus \u00een joc de Anselm \u00een tratatul sau. (…) Jean-Luc Marion, cititor al lui Augustin. O perspectiva apofatica asupra omului<\/p>\n GEORGIANA HUIAN<\/p>\n \n Triada Dumnezeu\u2013sine\u2013altii nu ram\u00e2ne o abstractie metafizica pentru Jean-Luc Marion, ci devine chemarea spre o comunitate care ofera singurul loc pentru cautarea sinelui. Itinerariul acestei cautari se concretizeaza \u00eentotdeauna \u00een actele vorbirii; la limita, vorbirea mirata \u00een fata aporiei, a enigmei, a paradoxului, a abisului insondabil al omului. (1) Marion, cititor al lui Husserl<\/strong><\/p>\n DELIA POPA<\/strong><\/p>\n \n Lectura pe care Jean-Luc Marion i-o face lui Husserl pune \u00een evidenta problema conditiilor concrete ale donatiei fenomenelor, asa cum apar \u00een c\u00e2mpul experientei de zi cu zi. Aceasta donatie se caracterizeaza printr-un excedent de sens care explica partea sa evenimentiala. Institutul Francez din Rom\u00e2nia si Societatea Rom\u00e2na de Fenomenologie au organizat, \u00eentre 5 si 11 octombrie 2013, evenimentele prilejuite de vizita \u00een Rom\u00e2nia a filosofului Jean-Luc Marion, membru al Academiei Franceze si profesor emerit de istorie a filosofiei moderne si metafizica la Universitatea Paris-Sorbonne. Va prezentam, \u00een paginile urmatoare, un dosar consistent care prezinta principalele… Cite\u0219te mai mult »Jean-Luc Marion in Romania. Repere si idei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-17155","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":2079,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17155","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17155"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17155\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17155"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17155"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17155"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}
\n\u00cen onoarea Domnului Profesor Dr. Jean-Luc MARION, Membru al Academiei Franceze, Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), cu ocazia acordarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi<\/strong><\/p>\n
\nStimate Domnule Presedinte al Senatului,
\nStimati membri ai Senatului,
\nDistinsi invitati,<\/p>\n
\nCariera internationala a profesorului Marion este si ea una de exceptie. A fost si este profesor la numeroase universitati din \u00eentreaga lume: Universitatea catolica din Louvain, Universitatea \u201eLa Sapienza\u201c din Roma, Universitatea din Torino, Universitatea din Washington, Universitatea din Dallas, Harvard Divinity School, Universitatea din Virginia, Universitatea Marquette, Institutul Catolic din Paris. De asemenea, a fost profesor invitat la Universitatea din Laval (Qu\u00e9bec), Universitatea Villanova, Boston College, Universitatea Princeton si Universitatea John Hopkins. Din 1994, preda constant si la Universitatea din Chicago.
\nMembru al Academiei Franceze (din data de 6 noiembrie 2008), Jean-Luc Marion a publicat peste 20 de carti, care s-au bucurat si se bucura de o receptare stralucita, fiind traduse \u00een numeroase limbi si apreciate la superlativ de mediile filosofice din \u00eentreaga lume. Premiile care i-au fost acordate de-a lungul timpului dovedesc si ele recunoasterea de care se bucura opera sa: premiul Charles Lambert al Academiei de Stiinte morale si politice, pentru lucrarea \u201eIdolul si distanta\u201c (1978); premiul Henri Desmarets al Academiei Franceze, pentru lucrarea \u201eDumnezeu fara fiinta\u201c (1982); Marele premiu \u00een filosofie al Academiei Franceze, acordat pentru \u00eentreaga opera (1992); premiul Karl Jaspers al Universitatii si al orasului Heidelberg (2008). O importanta forma de recunoastere consta \u00een acordarea titlului de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universitati: Universitatea din Utrecht (2006), Universitatea San-Martin din Buenos-Aires (2009), Haverford College, din Statele Unite ale Americii (2010), Universitatea Peter Pasmany din Budapesta (2011), Australian Catholic University din Melbourne (2013).
\nOpera profesorului Marion poate fi data oric\u00e2nd ca exemplu pentru a \u00eentelege modul \u00een care, \u00een interiorul traditiei filosofice occidentale, poate fi facut saltul de la exegeza textelor clasice la filosofia propriu-zisa. Sunt putini cei care reusesc un astfel de salt, caci el presupune un formidabil curaj intelectual si forta de a urma un drum extrem de \u00eengust si anevoios. Exact acesta este traseul intelectual al profesorului Marion. Primii ani de activitate, incluz\u00e2nd aici cercetarile doctorale, sunt dedicati exegezei amanuntite a g\u00e2ndirii lui Descartes. Privind dinspre opera de maturitate catre scrierile timpurii, le-am putea compara pe acestea din urma cu prelegerile si seminarele de tinerete ale lui Heidegger, \u00een care filosoful german destelenea terenul auster al fenomenologiei husserliene, cu intentia de a scoate la iveala limitele dar si posibilitatile acesteia, \u00eensa totodata analiza si interpreta fenomenologic operele filosofilor clasici, cu scopul de a descoperi noi posibilitati ale g\u00e2ndirii, pe care scrierile lor le contineau \u00een stare de latenta. Cu alte cuvinte, Heidegger practica o \u201eMitdenken\u201c, o maniera de a g\u00e2ndi \u00eempreuna cu autorii clasici, pentru a accede \u00een cele din urma la nespusul din g\u00e2ndirea lor. Lucrarile timpurii ale lui Jean-Luc Marion, dedicate filosofiei lui Descartes, ne lasa exact aceeasi impresie. Exercitiul exegetic extrem de riguros se \u00eensoteste aici cu intentia nemarturisita de a g\u00e2ndi \u00eempreuna cu Descartes, de a patrunde \u00een interstitiile textelor, ideilor si argumentelor acestuia, pentru a identifica presupozitiile ultime pe care ele se \u00eentemeiaza, continuitatile ideatice cu g\u00e2ndirea scolastica, dar si discontinuitatile care \u00eel anunta pe Descartes ca figura prima a modernitatii. Printr-o analiza amanuntita a pozitiei lui Descartes privitoare la principii si cauze, adevaruri eterne si reguli ale metodei, stiinta universala si ego cogito, sunt puse \u00een evidenta principalele dispozitive ontologice si noetice care marcheaza trecerea de la scolastica la modernitate, cum ar fi: modurile \u00een care fiintarea este pusa de catre ego pentru a fi cunoscuta cu certitudine; puterea ego-ului de a vedea si starea lui de afectare; felurile de a \u00eentelege ca ceva este prim, juc\u00e2nd astfel rol de principiu; locul si functiile divinului \u00een angrenajul metafizic cartesian, iar lista este mult mai lunga. Toate aceste probleme, orizonturi tematice si dispozitii ale g\u00e2ndirii dau seama de insertia autorului \u00een dezbaterile privitoare la caracterul onto-teologic al metafizicii occidentale, la manierele de a vorbi despre depasirea acesteia si de a descoperi noi posibilitati ale g\u00e2ndirii, ramase \u00een umbra sau pur si simplu uitate. De aceea, acest efort hermeneutic este \u00een esenta un efort fenomenologic, de scoatere din uitare a ceea ce a fost trecut \u00een secundaritate ori a fost supus omisiunilor de tot felul. Am putea deci spune ca, \u00eenca din scrierile exegetice dedicate filosofiei lui Descartes, profesorul Marion pune la lucru o tematica mai vasta, dar \u00een acelasi timp un interes de cunoastere bine precizat, situate la intersectia discutiilor de si despre fenomenologie, teologie si istoria metafizicii occidentale. \u00centre scrierile timpurii \u201eSur l’ontologie grise de Descartes. Science cart\u00e9sienne et savoir aristot\u00e9licien dans les Regulae\u201c (1975), \u201eQuestions cart\u00e9siennes\u201c (1981), \u201eSur la th\u00e9ologie blanche de Descartes\u201c (1981), fara a uita de traducerea lucrarii \u201eRegulae ad Directionem Ingenii\u201c (realizata \u00een 1977) si de Indexul la aceeasi lucrare (1976), se intercaleaza, deloc \u00eent\u00e2mplator, volumul \u201eIdolul si distanta\u201c (din 1977), \u00een care este deja anuntata posibilitatea depasirii metafizicii traditionale, privita ca onto-teologie, prin recursul la teologia apofatica, una care are ca principala miza conservarea distantei absolute a lui Dumnezeu \u00een raport cu omul si cu lumea creata. La Descartes profesorul Marion revine si \u00een alte volume: \u201eSur le prisme m\u00e9taphysique de Descartes\u201c (1986), \u201eQuestions cart\u00e9siennes Il. L’ego et Dieu\u201c (1996), \u201eSur la pens\u00e9e passive de Descartes\u201c (2013). \u00censa drumul propriu pe care si-l croieste \u00een filosofie \u00eencepe cu lucrarea \u201eDieu sans l’\u00catre\u201c (1982) si se continua cu numeroase lucrari bine cunoscute, publicate la mari edituri franceze, dintre care mentionam doar c\u00e2teva: \u201eProl\u00e9gom\u00e8nes \u00e0 la charit\u00e9\u201c (1986), \u201eR\u00e9duction et donation. Recherches sur Husserl, Heidegger et la ph\u00e9nom\u00e9nologie\u201c (1989), \u201eLa Crois\u00e9e du visible\u201c (1991), \u201e\u00c9tant donn\u00e9. Essai d’une ph\u00e9nom\u00e9nologie de la donation\u201c (1997), \u201eDe surcro\u00eet. \u00c9tudes sur les ph\u00e9nom\u00e8nes satur\u00e9s\u201c (2001), \u201eLe ph\u00e9nom\u00e8ne \u00e9rotique\u201c (2003), \u201eLe Visible et le r\u00e9v\u00e9l\u00e9\u201c (2005), \u201eCertitudes n\u00e9gatives\u201c (2010), \u201eFigures de ph\u00e9nom\u00e9nologie. Husserl, Heidegger, Levinas, Henry, Derrida\u201c (2013). La toate aceste carti se adauga o lista impresionanta de articole si conferinte sustinute \u00een \u00eentreaga lume. Unele din lucrarile sale au fost deja traduse \u00een limba rom\u00e2na, oferind o si mai buna receptare a filosofiei sale: \u201eCrucea vizibilului\u201c (Deisis, 2000), \u201e\u00cen plus\u201c (Deisis, 2003), \u201eFenomenul erosului\u201c (Deisis, 2004), \u201eVizibilul si revelatul\u201c (Deisis, 2007), \u201eIdolul si distanta\u201c (Humanitas, 2007). Amploarea receptarii acestei opere \u00een Rom\u00e2nia devine evidenta daca ne g\u00e2ndim ca \u00een ultimii ani s-au sustinut si sunt \u00een pregatire numeroase lucrari de licenta, disertatii de masterat si teze doctorale care au \u00een atentie filosofia lui Jean-Luc Marion.
\nCei mai multi comentatori identifica doi versanti ai g\u00e2ndirii sale: unul filosofic, mai precis fenomenologic, si altul teologic. Aceste doua registre nu reprezinta doar contextele teoretice \u00een care se desfasoara o activitate academica prestigioasa, ci trebuie privite \u00een acelasi timp ca doua aspecte fundamentale ale existentei umane si ale g\u00e2ndirii. Ele se regasesc \u00eempreuna fara sa poata fi confundate, si fara ca \u00eentre temele abordate ori \u00eentre nivelurile de analiza sa existe o ruptura discursiva radicala. \u00centre fenomenologie si teologie, dar si \u00eentre istoria metafizicii si exegeza biblica sunt perfect trasate discontinuitatile experientei si ale g\u00e2ndirii, dar si continuitatile tematice sau interpretative. Tocmai din acest motiv lucrarile profesorului Marion fac referire cu la fel de mare pertinenta si fara nici o sincopa la autori extrem de diversi: Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Grigorie din Nyssa, Rudolf Bultmann, Henri de Lubac, Hans Urs von Balthasar, din sfera teologiei, dar si Descartes, Suarez, Spinoza, Kant, Nietzsche, Husserl, Heidegger, Levinas, Derrida, din sfera filosofiei.
\nJean-Luc Marion nu se prezinta pe sine ca teolog, ci ca fenomenolog. Preferinta pentru fenomenologie, ca univers conceptual si ideatic al oricarei analize filosofice, nu este deloc rodul \u00eent\u00e2mplarii. Aceasta optiune este motivata de cel putin doua virtuti ale demersului fenomenologic: 1) este o metoda, o cale de a accede la fenomene, la ceea ce se arata \u00een modul sau de aparitie si, totodata, o analiza formala cu pretentia de a lucra numai \u00een baza evidentelor, motiv pentru care este aplicabila, \u00een principiu, oricarui fenomen; 2) terminologia clasica a fenomenologiei, mai ales cea husserliana si mai putin cea heideggeriana, este una minimalista, oarecum neutra, fiind usor de adaptat la orice descriere si interpretare fenomenologica. Nu \u00een ultimul r\u00e2nd, un argument de ordin istorico-filosofic care sustine preferinta pentru fenomenologie este acela ca, \u00een interiorul traditiei filosofice continentale, aceasta orientare si-a demonstrat deja rezistenta la proba timpului, dovedindu-se a fi mai mult dec\u00e2t o simpla moda culturala. Ea a preluat pur si simplu vechile mize si idealurile dintotdeauna ale filosofiei. \u00cen esenta, textele lui Jean-Luc Marion reprezinta analize fenomenologice ale unor fenomene de un tip aparte, care sunt fie acele fenomene de care se ocupa teologia, precum liturghia, caritatea, iubirea, icoana si \u00een principal revelatia, fie fenomene oarecum asemanatoare celor mentionate. Aceste fenomene speciale sunt numite \u201efenomene saturate\u201c.
\nDesi Husserl \u00eentelegea fenomenologia ca o stiinta lipsita de orice presupozitie, Jean-Luc Marion arata ca aceasta lucreaza, de fapt, cu c\u00e2teva presupozitii, dintre care unele apartin \u00eentregii traditii metafizice anterioare. 1) Ceea ce se da (ceea ce apare), fenomenul, apare pentru un eu, deci \u00een orizontul constiintei. Putem astfel afirma ca, pentru fenomenologie, nimic nu apare \u00een absenta eului. Iar astfel, arata Marion, eul \u2013 si structura intentionalitatii sale \u2013 reprezinta conditia de posibilitate a aparitiei lucrurilor. 2) Aici este deja implicata o alta presupozitie: nimic nu apare fara o conditie de posibilitate, fara o ratiune, fara un temei. Fenomenologia se \u00eent\u00e2lneste aici cu \u00eentreaga traditie a metafizicii occidentale, principiul temeiului (al ratiunii suficiente) fiind ad\u00e2nc \u00eenscris \u00een logica discursului metafizic.
\nFenomenele speciale supuse analizei si descrierii fenomenologice sunt unele al caror sens nu poate fi dependent de eul constituant. Despre ele nu se poate spune ca ar fi supuse unor conditii de posibilitate omenesti. De exemplu, nu putem spune ca divinul se reveleaza integral \u00een orizontul si datorita vreunui act intentional al eului. Daca am g\u00e2ndi altfel, atunci revelatia ar fi degradata la statutul de simpla \u00eenchipuire omeneasca. Fenomenele de acest tip apar cu un surplus, motiv pentru care pot fi numite fenomene saturate. Daca eul nu mai este prim, \u00eenseamna ca si structura sa fundamentala, intentionalitatea, trebuie supusa unei revizuiri. Reductia fenomenologica va trebui sa fie, si ea, mai radicala dec\u00e2t a fost conceputa de catre fenomenologia clasica: ea nu mai este o reductie la obiecte (precum la Husserl), si nici una la fiinta (precum la Heidegger), ci o reductie la donatia ca atare. Reductia este chemata acum sa puna \u00een evidenta invizibilul, asadar, \u00een mod paradoxal, sa faca vizibil invizibilul, dar fara a-l denatura, fara a-l confunda cu ceva de ordinul vizibilului.
\nJean-Luc Marion vorbeste despre donatie ca o noua paradigma fenomenologica, una care da seama, \u00een mod formal si unitar, de orice fenomen. Caci nici un fenomen nu ar putea fi donat \u00een absenta donatiei ca atare. \u00cen alti termeni, conditia de posibilitate a vizibilului este invizibilul. Fenomenele saturate sunt cele care realizeaza donatia pura. Din acest motiv, ele par a fi niste fenomene speciale doar daca le privim dinspre modul de aparitie al obiectelor comune. De fapt, \u00eensa, fenomenele saturate sunt modelele exemplare ale oricarei fenomenalizari, pentru ca doar ele realizeaza donatia pura.
\nGratie mutatiilor realizate \u00een interiorul fenomenologiei, este vizata si o depasire radicala a metafizicii occidentale, cu \u00eentelesul ei de onto-teologie. Ultima ei forma istorica este metafizica moderna a subiectivitatii, care face din ego-ul constituant principiul \u00eentregii existente si al cunoasterii. Tocmai aceasta falsa suprematie a eului este pusa \u00een chestiune. Dupa Jean-Luc Marion, subiectivitatea umana poate fi \u00eenteleasa numai daca asumam ideea distantei dintre Dumnezeu si om (idee dezvoltata mai \u00eent\u00e2i \u00een lucrarea \u201eIdolul si distanta\u201c). Caci, asa cum scria H\u00f6lderlin, \u201eintimitatea relatiei dintre Dumnezeu si oameni creste pe masura distantei dintre ei\u201c. Asadar distanta trebuie conservata, nu trebuie \u201eumpluta\u201c cu diversi idoli, forma ei cea mai adecvata fiind cea a imitatiei lui Dumnezeu. Astfel se \u00eent\u00e2mpla, bunaoara, \u00een evenimentul liturgic al proslavirii, \u00een care eul se abandoneaza pe sine \u00een favoarea lui Dumnezeu. \u00centelegerea lui Dumnezeu nu poate avea loc pe cale conceptuala, ci numai prin credinta, care implica actul iubirii, renuntarea la lumea vizibila, trecerea catre invizibil, precum si imitarea actului christic, singurul care a dat sens distantei divine. Astfel, individul devine persoana prin iubire si prin libertatea deciziei morale. O prima redefinire a subiectivitatii \u00eent\u00e2lnim \u00een lucrarea \u201eReductie si donatie\u201c, unde subiectul apare ca interpelat (cel care trebuie sa raspunda unui apel). Jean-Luc Marion arata ca apelul este anterior mie \u00eensumi, eul fiind astfel deposedat de forma sa nominativa (nu mai este nici transcendental, nici constituant). Acesta este un \u201esubiect fara subiectivitate\u201c, \u201emine-le\u201c. Eu sunt de la \u00eenceput deja-interpelat, arata Marion; interpelarea este deci prealabila oricarui subiect. Alt termen prin care este reg\u00e2ndita subiectivitatea, \u00een lucrarea \u201eFiind dat\u201c, este cel de adonat: constiinta darului face imposibila conceperea unui sine autarhic, care nu ar datora nimic nimanui si care s-ar constitui singur pe sine. \u00cen fapt, trebuie sa ne supunem evenimentului darului ca unuia perfect contingent, despre care nu stim nimic. Aceasta este si noua structura a fenomenelor (numite \u201esaturate\u201c): ele nu sunt constituite de catre ego, ci acesta se gaseste \u00een fata unor fenomene care se arata de la sine, devenind martorul lor. Eul se caracterizeaza astfel prin receptivitate si pasivitate, fiind constituit de catre fenomen, care \u00eel depaseste \u00een \u00eentregime, si nu invers. \u00cen loc de \u201eeu g\u00e2ndesc\u201c este mai adecvat sa vorbim despre \u201eeu simt\u201c, \u201eeu sunt afectat\u201c. Asistam astfel si la o depasire a intentionalitatii, \u00een locul ei apar\u00e2nd surpriza, pura revendicare a unui raspuns. \u00censa, dincolo de mizele strict filosofice ale g\u00e2ndirii lui Jean-Luc Marion, trebuie observat caracterul ei profund umanist, afirmat prin efortul constant de a \u00eentelege omul \u00een \u00eentregul sau si de a-i reda \u00eentreaga demnitate.<\/p>\n
\nGeorge Bondor
\nComisia de elaborare a Laudatio:
\nPresedintele comisiei:
\nProf. univ. dr. Vasile ISAN, Rectorul Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi<\/p>\n
\nProf. dr. Constantin RUSU, Presedintele Senatului Universitatii \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201c din Iasi;<\/p>\n
\nDistinctia facuta \u00eentre universalitatea Universitatii si specializarea scolii profesionale ar putea masca dificultatea, care nu e nici singura si nici prima, de a marca opozitia dintre cele doua. A critica specializarea ar putea fi de fapt doar o facilitate futila, asa ca ne vom opri de la a r\u00e2de de cel care \u00een germana s-ar numi Fachidiot, adica un idiot specializat. Caci a te pregati pentru o specialitate ar \u00eensemna deja mult. Mai ales daca remarcam ca specializarea (species, eidos) reia, fara sa o stie \u00eentotdeauna, definitia stiintei data de Aristotel, pentru care nu exista dec\u00e2t stiinta a genos-ului, dec\u00e2t pe teritoriul fiintarilor care au aceleasi caracteristici esentiale comune, ale unui gen al fiintei. Ceea ce a caracterizat mult timp domeniul fiecarei discipline. Interpretarea cunoasterii ca discipline provine, deci, direct de la Aristotel si se prelungeste p\u00e2na la institutiile noastre de \u00eenvatam\u00e2nt. Or, la finalizarea studiilor secundare, elevul nu stap\u00e2neste \u00eenca genos-ul; \u00een cel mai bun caz, a acumulat cunostinte pre-fabricate, simplificate suficient pentru a permite o asimilare rapida, deci indirecte; nu stap\u00e2neste dec\u00e2t c\u00e2teva operatiuni intelectuale ale caror fundamente nu le \u00eentelege cu adevarat; sau de la care \u00eentelege doar implicatiile. \u00cenca trebuie sa mai \u00eenteleaga ceea ce stie si de ce ceea ce stie este adevarat. Ceea ce \u00eenseamna ca trebuie sa \u00eenteleaga cel putin \u00een profunzime putinele lucruri pe care le stie. Astfel, plec\u00e2nd de la cunoasterea unor rezultate partiale si prescurtate dintr-o stiinta \u00eenspre \u00eentelegerea principiilor care o justifica, studentul poate sa aiba o prima si decisiva experienta: aceea de a \u00eentelege diferenta dintre a sti si a nu sti, \u00eentre a sti bine si a sti prost. Experimenteaza, astfel, cel putin \u00een anumite cazuri particulare, \u00eemplinirea \u00een act a cunoasterii; traieste bucuria si jocul de a sti cu adevarat ceea ce stii, oric\u00e2t de limitat ar fi acesta. Identificam astfel un mod prin care \u201eartele & meseriile\u201c se razbuna pe stiinte: putem ajunge sa avem impresia, care nu e neaparat iluzorie, ca le posedam \u00een profunzime, sau cel putin sa speram ca e asa. A face vin e mai valoros dec\u00e2t a sti enologie, care ram\u00e2ne o ramura vaga a chimiei. A lucra lemnul, a face t\u00e2mplarie, a ridica un zid, a manipula o masinarie, a instala o retea electrica complicata etc. ne determina sa experimentam lucrurile, sa le respectam logica si sa ne valorificam talentul. A profesa o meserie ne permite nu doar sa ne c\u00e2stigam traiul, de a dob\u00e2ndi mijloacele de a fi autonom (chiar daca sunt relative si provizorii), dar mai ales de a stap\u00e2ni o meserie, de a practica o arta, de a avea un mestesug. Pe scurt, daca nu reusim sa stap\u00e2nim un domeniu, macar sa reusim sa stap\u00e2nim un tip de problema, sa stim despre ce vorbim, cum sa obtinem rezultate, cum sa verificam o posibilitate \u2013 sa devenim un expert pe domeniul nostru de activitate. Daca profesionalizarea si specializarea ar permite astfel cunoasterea unui anumit gen real, atunci ar aduce chiar mai mult dec\u00e2t o simpla calificare profesionala: ar deschide accesul experimentarii adevarului \u00een actiune.
\nAstfel \u00eentelese, specializarea si profesionalizarea se dedubleaza. \u00cen cel mai bun dintre cazuri, am\u00e2ndoua duc la rezultate distincte. Mai \u00eent\u00e2i, asa cum aminteam deja, transmit o meserie. Apoi, \u00eencurajeaza autonomia actului de a cunoaste, adevarata baza a unei (relative) autonomii profesionale, sociale si personale. Specializarea pe care o stap\u00e2nim ne face independenti pentru ca ne putem baza pe ea \u2013 si permite celui care o exercita sa conteze pe sine. Astfel, putem, nu doar sa fim independenti, sa avem un loc de munca dat fiind ca avem o slujba recunoscuta pe scena societatii, dar mai ales sa stim diferenta dintre a sti si a nu sti. De unde descoperirea, politica si morala, ca autoritatea nu se bazeaza, nu se justifica si nu este acceptata dec\u00e2t pe o baza solida, pe o competenta \u00eentr-un domeniu veritabil, adica pe validitatea lucrului \u00eensusi, facut si bine facut. Aici intervine diferenta, cel putin diferentierea \u00eentre cunoasterea adevarata si cea falsa, adica \u2013 o alta consecinta politica \u2013 distanta dintre stiinta si ideologie. A sti sa recunosti cunoasterea falsa, a denunta ideologia (si chiar cea a finantiarizarii economiei) reprezinta \u00eentr-adevar una dintre bazele vietii democratice.
\nDar odata cu acest rezultat apare si un pericol, caci situatia poate sa devina, si devine chiar \u00een fata noastra, cea descrisa printr-o apoftegma celebra a unei \u00eentreprinderi, ai carei angajati fie stiu totul \u00een legatura cu un singur lucru (tipul de persoana pe care tocmai l-am laudat, cel care are o meserie si stie sa aplice ceea ce cunoaste), fie nu stiu nimic despre nimic, dar pretind ca stie totul despre orice: directorul; fie stiu c\u00e2te ceva despre tot: secretarele. Mai ram\u00e2ne cel care stie putine lucruri despre un domeniu care nu e definit chiar ca un genos: specialistul unei specializari provizorii, cel care \u201econsiliaza\u201c, \u201eprevede\u201c, \u201eorganizeaza\u201c. De altfel, ni se tot repeta ca meseriile pe care le vom face peste zece ani nu exista \u00eenca: sa adaugam si reversul: majoritatea meseriilor pe care le practicam astazi nu vor mai exista peste zece ani, poate chiar mai putin. De unde concluzia ca e aproape imposibil sa te dedici definitiv vreunei specializari, pentru ca nicio specializare nu va dura o viata, un ciclu de \u00eenvatare sau de ucenicie. Chiar si profesorul trebuie sa se resemneze sa \u00eenvete, \u00een cel mai bun caz, doar cu putin timp \u00eenaintea elevului. Formarea continua e astfel mai mult o amenintare dec\u00e2t o sansa, si \u00eei \u00eempovareaza mai mult pe profesori dec\u00e2t pe elevi. Astfel, mai mult se preda ceea ce obicei nu mai e de actualitate. Prioritizarea cursurilor depinde de actualitatea slujbelor, adica de publicitatea facuta anumitor profesii considerate a fi de viitor. Criza locurilor de munca vine nu doar din faptul ca nu sunt suficiente locuri de munca, ci mai ales pentru ca lipsesc meseriile durabile, care pot fi predate si care pot fi practicate pe termen lung. Daca trebuie, asa cum ni se tot repeta, sa ne schimbam meseria de mai multe ori de-a lungul vietii profesionale, atunci trebuie sa tragem concluzia ca nu mai exista meserii si ca viata unei persoane nu se mai identifica cu profesia acesteia, adica cu functia sa de producator.
\nAstfel, sf\u00e2rsitul \u00eenvatam\u00e2ntului zis superior si \u00een fapt profesional prin specializare duce la o acumulare de informatii, toate provizorii si urgente, doar pentru ca termenul lor de valabilitate se scurteaza. Se confirma astfel ca actualitatea se defineste printr-o atentie exclusiva asupra a ceea ce nu dureaza, adica asupra irealitatii. Daca informatiile trebuie \u00eentelese ca fiind data \u2013 date care pier \u00een chiar clipa c\u00e2nd le-am aflat, un \u00eenvatam\u00e2nt superior concentrat pe difuzarea a astfel de informatii de actualitate nu are niciun fel de viitor, pentru ca nici macar nu dispune de un prezent veritabil.
\nTrebuie sa luam, prin urmare, \u00een considerare un altfel de \u00eenvatam\u00e2nt superior care ar presupune ipoteza inversa: aceea a unei stiinte universale.
\nAnumite institutii, cum e de pilda Liberal Arts College, din Statele Unite, chiar asta considera ca fac. E vorba de a educa gentleman-ul, omul onorabil, cum i se spunea \u00een Franta acum c\u00e2teva secole. A educa, si nu doar a preda; adica, a educa nu pred\u00e2nd simple cunostinte (ceea ce \u00eenca mai crede Educatia Nationala \u00een Franta, care nu \u00eenceteaza a demonstra ca, prin predare, mediocra de altfel, din moment ce se renunta la conceptul de \u201ecunostinte\u201c, doar ca nu educa de fapt deloc), ci a educa pred\u00e2nd ca cunostintele nu \u00eenseamna totul. Aici regasim vechea opozitie dintre artele liberale, care nu servesc la nimic \u00een afara lor \u00eensele, si artele servile, care au un alt scop si o alta libertate. Nu e vorba doar de distinctia \u00eentre munca servila sau alienata, care nu serveste dec\u00e2t pentru supravietuirea celui care o \u00eendeplineste, si munca libera, care nu se are drept scop dec\u00e2t pe sine. E vorba de fapt de distinctia trasata de Sf\u00e2ntul Augustin dintre uti si frui. Uti presupune ca lucram la ceva pentru un scop diferit de lucrul \u00eensusi. Frui implica experimentarea lucrului pentru sine \u00eensusi fara a se avea \u00een minte un scop extern, adica a experimenta scopul, \u00eemplinirea \u00een mod absolut.
\n\u00cen cazul educatiei pentru (si printr-o) stiinta universala, exista deci o justificare etica clara: a atinge un scop care duce \u00een cele din urma chiar la omul care face lucrul respectiv, si nu la o finalitate exterioara acestui lucru. Marx, atunci c\u00e2nd formula distinctia dintre munca alienata si munca libera, \u00eel regasea pe Sf\u00e2ntul Augustin. E vorba, asadar, de a educa omul pentru propriul bine, pentru binele \u00eensusi si pentru nimic altceva \u2013 pentru sine si pentru binele alor sai, \u00een loc de a preda simple informatii asupra a ceea ce nu \u00eel priveste direct pe om, lucrurile lumii, chiar obiectele irealitatii imediate. Numai astfel, putem spera sa scapam de tristetea celui care stie totul, mai putin pe sine \u00eensusi \u2013 tristetea lui Faust care a \u00eenvatat totul, dar care, spre sf\u00e2rsitul vietii, nu stie nimic despre sine, nici despre propriul destin. Faustul vremurilor moderne apare c\u00e2nd salariatul, care a visat de-a lungul \u00eentregii sale vieti de producator alienat sa aiba \u201etimp liber\u201c, resimte deodata groaza pensionarii: caci nu se \u00eent\u00e2lneste pe sine, ci suspendarea vesnicelor distractii, \u00eent\u00e2lneste absenta \u00eent\u00e2lnirilor, dovada ca nu exista niciun fel de dovada despre sine \u2013 si prea putin despre lucrurile care nu tin de sine. Unde sa gasim locul sinelui? Cum sa ne imaginam sa \u00eel gasim \u00een altceva \u2013 \u00een lucrurile lumii, \u00een toate obiectele pe care le producem ca sa acoperim lumea naturala \u2013, daca nu \u00een noi \u00eensine, despre care, de altfel, nu avem niciun fel de idee? A \u00eenvata despre lucruri nu serveste dec\u00e2t pentru a masca imposibilitatea de a duce (altfel spus, de a educa) \u00eenspre sinele \u00eensusi.
\nLa aceasta justificare morala pentru \u00eentoarcerea la universalitate adaugam si o justificare teoretica a stiintei universale. Ce spune Descartes, \u00een prima dintre \u201eRegulile de \u00eendrumare a mintii\u201c: \u201eCaci toate stiintele nu \u00eenseamna nimic altceva dec\u00e2t \u00eentelepciunea omului, care \u00eentelepciune ram\u00e2ne una si aceeasi \u00eentotdeauna, oric\u00e2t de deosebite ar fi lucrurile pe care ea le ia \u00een cercetare, dupa cum lumina soarelui aceeasi e, desi cade peste tot felul de lucruri. De aceea nu e nevoie sa punem mintii nici un fel de \u00eengradiri. Iar cunoasterea unui adevar anumit nu ne \u00eendeparteaza de aflarea altuia, asa cum o \u00eendeletnicire o \u00eenlatura pe cealalta, ci mai degraba ne apropie. Iata de ce mi se pare surprinzator faptul ca cei mai multi cerceteaza cu foarte mare grija obiceiurile oamenilor, proprietatile plantelor, miscarile astrelor, transmutatiile metalelor si obiectul altor stiinte de acelasi soi, \u00een timp ce mai nici unul nu se g\u00e2ndeste la dreapta judecata a omului, sau la \u00eentelepciunea aceea universala, c\u00e2nd de fapt toate chestiunile de mai sus nu \u00eenseamna nimic prin ele \u00eensele, ci nu trebuie pretuite dec\u00e2t prin aceea ca \u00eembogatesc cu ceva \u00eentelepciunea de care e vorba\u201c (1). Recunoastem aici doua teze. Mai \u00eent\u00e2i, aceea a unitatii stiintelor, mai degraba unificata prin operator (sapientia humana) dec\u00e2t diversificata de substantele studiate (subjecta, hupokeimena): stiinta nu doar ca nu se limiteaza la genuri tot diversific\u00e2ndu-se, dar nici macar nu progreseaza fara sa treaca de la un gen la altul, relativiz\u00e2nd definitiile ontologice ale lucrurilor prin metoda unica, aceea a mathesis universalis, stiinta universala compusa din modele si parametri (ordo et mensura). Apoi, teza primatului cunoasterii de sine, al sinelui \u00eenteles doar ca sine cunoscator: sapientia humana devine astfel universalis sapientia, universala la nivel<\/p>\n\n
\nDar Jean-Luc Marion nu este cunoscut \u00een Rom\u00e2nia numai prin intermediul lucrarilor sale filosofice, ci si datorita muncii sale de profesor de filosofie la Poitiers, Sorbona si Chicago, ocazie cu care a marcat, \u00een mod direct sau indirect, destinul a numerosi cercetatori rom\u00e2ni, de-a lungul a mai multe decenii \u2013 si ma bucur sa observ ca unii dintre ei sunt prezenti azi \u00een aceasta sala. De asemenea, chiar daca J.-L. Marion a venit \u00een Rom\u00e2nia pentru prima oara \u00een 2013, prin activitatea sa este prezent de mai mult timp, cel putin cincisprezece ani, \u00een comunitatea filosofica rom\u00e2neasca, prin intermediul studentilor si a discipolilor care si-au format cu ajutorul sau o maniera de lucru \u00een istoria filosofiei si \u00een fenomenologie.
\n\u00cent\u00e2lnirea noastra \u00eencearca sa deschida un dialog \u00eentre Jean-Luc Marion si colegii sai rom\u00e2ni, cercetatori tineri sau confirmati, urm\u00e2nd un fir director care se \u00eentrevede chiar \u00een titlul colocviului nostru: \u201eLecturi ale lui Jean-Luc Marion\u201c. Ne vom \u00eentreba deci asupra raportului pe care \u00eel are invitatul nostru cu mai multe figuri marcante ale istoriei filosofiei. Caci nu se poate sa nu fim impresionati de complexitatea, eruditia si anvergura acestei lecturi istorice. Urmarind programul colocviului nostru putem sa ne dam seama \u00een ce masura Jean-Luc Marion a aprofundat articulatiile cele mai importante ale istoriei filosofiei antice si medievale, moderne si contemporane. \u00cen cele ce urmeaza, vom atinge doar c\u00e2teva repere ale universului sau filosofic: Augustin, Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul, Anselm, Thoma din Aquino; Descartes, Pascal, Malebranche, Kant, Nietzsche; Husserl, Heidegger, Hans Urs von Balthasar, Levinas, Michel Henry, Paul Ricoeur si Jacques Derrida. Iata 17 autori declinati dupa felul \u00een care Jean-Luc Marion \u00eei citeste.
\nBine\u00eenteles, nu vom reface aici harta completa a referintelor ce se gasesc \u00een subsolul textelor lui Jean-Luc Marion. De asemenea, nu vom insista doar asupra dimensiunii, nobile si importante ca atare, de istoric al filosofiei. Caci ceea ce este decisiv, e raportul \u00eentre vocatia \u00eentelegerii ansamblului istoriei filosofiei si irumperea unei g\u00e2ndiri noi, aparitia unei reflectii originale si creatoare pornind de la aceasta istorie si prin intermediul aproprierii acestei istorii a g\u00e2ndirii.
\nAdesea obisnuim sa punem \u00een opozitie cele doua feluri de a lucra \u00een domeniul filosofiei, fie ca istoric al filosofiei, fie printr-un demers filosofic direct, asumat pe cont propriu, de catre un eu care filosofeaza. Si poate ca exista ratiuni suficiente pentru a face aceasta demarcatie, si pentru a vedea o opozitie. De fapt, \u00een cele mai multe cazuri, optiunea pentru istoria filosofiei exclude mai mult sau mai putin posibilitatea unei \u201efilosofari la persoana \u00eent\u00e2i\u201c, la fel cum accentul pus pe eul care filosofeaza pare a exclude anvergura istorica a studiului aplicat asupra textelor canonice.
\nEste deci cu at\u00e2t mai important sa sesizam adevarata miza si importanta momentelor \u00een care cele doua tendinte, \u00een mod obisnuit disjuncte, se conjuga si converg. Heidegger, Levinas si M. Henry au \u00eencercat \u00een felul lor. De fapt, opera lui Jean-Luc Marion, ca si cea a lui Heidegger \u00eenaintea sa, pentru a nu lua dec\u00e2t exemplele cele mai remarcabile, arata ca o veritabila apropriere a istoriei filosofiei nu este numai complementara vocatiei unei practici filosofice asumate personal, ci ca cele doua laturi sunt de fapt \u00een mod intim legate.
\n\u00cen \u00eencheierea acestei scurte prezentari as vrea sa multumesc calduros domnului Marion pentru ca a acceptat invitatia noastra. Pentru noi este deja foarte mult. Raspunsurile si comentariile pe care va accepta sa ni le dea la finalul fiecarei sesiuni vor \u00eembogati \u00een mod evident, nu numai dezbaterea, dar si ceea ce noi \u00eei datoram ca discipoli ai sai. Doresc sa multumesc Institutului Francez si directorului sau, domnul Stanislas Pierret pentru ca a facut posibila aceasta \u00eent\u00e2lnire. Multumesc de asemenea Universitatii Bucuresti si Facultatii de Filosofie pentru gazduirea acestui colocviu al Societatii Rom\u00e2ne de Fenomenologie, organizat \u00een colaborare cu \u201eCentrul de Studii Fenomenologice\u201c si Centrul \u201eFundamentelor Modernitatii Europene\u201c. \u00cen final, as dori sa multumesc Editurii Spandugino, care a sustinut \u00een mod direct proiectul nostru.<\/p>\n
\nFilosofia donatiei \u00eentre metafizica si fenomenologie<\/p>\n
\nPentru prima parte a tezei, putem aminti urmatoarele aspecte. Lectura lui Gaunilon fusese deja amendata de Anselm prin denuntarea confuziei acestui autor dintre sensul expresiei id quo maius cogitari nequit si maius omnibus, \u00eentruc\u00e2t formula lui Gaunilon pierdea semnificatia istorica (iata, platoniciana) a sintagmei, o scotea din contextul ierarhic si facea posibila ideea ca existenta este un atribut al esentei. Anselm pare sa cunoasca deja acest pericol al \u00eentelegerii argumentului sau. (\u2026) Putem conchide de aici ca linia deschisa de Gaunilon corespunde unei trasaturi a modernitatii filosofice: separare a subiectului de obiect, calificare a cunoasterii prin evaluarea capacitatilor separate ale subiectului. (…)
\nPe acest orizont de lectura se situeaza, as propune, interpretarea propusa de Jean-Luc Marion. Ma refer aici \u00een principal la doua texte. Primul, \u201eFenomenul saturat\u201c, publicat \u00een 1992 \u00een volumul \u201ePhenom\u00e9nologie et th\u00e9ologie\u201c, al doilea, o analiza directa a argumentului anselmian, \u201eL’argument rel\u00e8ve-t-il de l’ontologie?\u201c publicat \u00een \u201eQu\u00e9stions cart\u00e9siennes\u201c, \u00een 1991. Cele doua texte reconsidera argumentul anselmian dintr-un punct de vedere asemanator, orientat spre \u00eentelegerea acestui argument ca un bun exemplu de fenomen saturat si ca un temei posibil al filosofiei religiei. (…)
\n\u00cen urma acestor analize, rasturnarea interpretarii este decisiva. Dumnezeul lui Anselm nu mai este obiectul metafizicii traditionale, nu este nici conceptul \u00eentre ale carui atribute s-ar gasi existenta. Jean-Luc Marion a deschis astfel o noua cale de \u00eentelegere a argumentului si a pozitiei sale \u00een istoria filosofiei. Numai cu ajutorul acestei interpretari putem merge mai departe \u00een \u00eentelegerea argumentului si putem indica iarasi spre Anselm astfel: daca argumentul nostru de mai sus, potrivit caruia putem lectura argumentul lui Anselm drept o constructie a unui tip special de subiectivitate, este acceptabil, atunci \u00eentelegerea Dumnezeului lui Anselm drept un exemplu de fenomen saturat deschide o noua etapa \u00een \u00eentelegerea ideea de subiectivitate anselmiana.<\/p>\n
\nPornind de la aceasta premisa, Jean-Luc Marion demonstreaza ca orice act de vorbire care joaca un rol \u00een \u201eConfesiunile\u201c lui Augustin capata cu necesitate locul sau \u00eentr-un context liturgic (care \u00eenradacineaza sinele \u00eentr-o comunitate liturgica.) Mai \u00eent\u00e2i, citarea cuvintelor biblice \u00eenlocuieste sinele \u00een dialogul sau cu Dumnezeu, sau omul \u00eei raspunde lui Dumnezeu folosind izvoarele vii ale Cuv\u00e2ntului lui Dumnezeu (repet\u00e2nd ceea ce Dumnezeu \u00censusi i-a revelat sau a revelat asupra relatiei Sale cu omul.)
\nDar, \u00een urma \u201echemarii ne\u00eentrerupte a lui Dumnezu\u201c, acest dialog devine plural, el \u00eei interpeleaza si-i integreaza pe altii, pe fratii, contemporanii sau generatiile ce vor veni, pe cititorii din toate epocile, \u00een urma unui raspuns multiplu, comunitar si perpetuu la aceasta chemare. Jean-Luc Marion arata ca marturisirea si lauda trebuie sa-i faca pe altii sa-i vorbeasca lui Dumnezeu prin marturisire si lauda. Astfel, confruntarea cu sinele inaccesibil, cu sinele devenit magna quaestio, exprimat prin cuvinte si, mai mult, printr-un text care presupune un act de lectura, deschide acest raport permanent cu altii, care au ei \u00eensisi o relatie \u00eentotdeauna intima si personala cu Dumnezeu. Sinele nu poate fi devoalat dec\u00e2t pornind de la la aceasta comunitate care vorbeste despre Dumnezeu marturisindu-l, laud\u00e2ndu-l, si care se constituie \u00eentr-o comunitate liturgica.
\nNot\u00e3:
\n1. Conf. X, 2, 2: \u201eabyssus humanae conscienciae\u201c. Conf. IV, 4, 9; Conf. X, 33, 50: \u201emagna quaestio\u201c.<\/p>\n
\nTotusi, acest eveniment trebuie pus \u00een balanta \u00eempreuna cu precaritatea orizontului existential \u00een care aceasta donatie intervine. Cum se \u00eempaca plenitudinea sensului trait \u00een donatia fenomenelor cu precaritatea care caracterizeaza experientele ce sufera de o lipsa acuta de sens si de coerenta? Aceasta este \u00eentrebarea pe care \u00eemi propun sa o formulez \u00een comunicarea de fata.<\/p>\n<\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"