De foarte multe ori sunt intrebat daca noi, rom\u00e2nii, avem un public de muzica clasica; daca lumea isi doreste, intr-adevar, sa asculte o astfel de muzica, dat fiind faptul ca sondajele de opinie demostreaza ca rom\u00e2nului ii place mai cur\u00e2nd muzica facila, menita sa-i produca descatusari de energie asociate, cel mai adesea, cu distractia.
\nEi bine, iata ca Festivalul \u201eGeorge Enescu\u201c, organizat din doi in doi ani, in Bucuresti si in multe alte orase din tara, demonstreaza de fiecare data ca rom\u00e2nul isi doreste enorm sa asculte muzica clasica. Mai mult chiar, ca un numar considerabil dintre cetatenii nostri au o solida educatie muzicala, desi nu activeaza in domeniu. Au demonstrat-o interviurile realizate de reporterii Radio Rom\u00e2nia Cultural sau \u201eAdevarul\u201c in pauzele concertelor sau la finalul acestora. Asa am aflat ca multi spectatori venisera la Bucuresti din diferite colturi ale tarii pentru a-si asculta interpretii favoriti. Au fost destui aceia care au facut aprecieri juste, de adevarati cunoscatori, in privinta interpretarilor, folosind repere consistente asupra lucarilor audiate, fixate deja in memoria lor afectiva de catre marii interpreti din trecut.
\nS-a remarcat, in sf\u00e2rsit, potentialul urias pe care numele marelui nostru compozitor, George Enescu, il contine, transform\u00e2ndu-se, evident, intr-un adevarat brand rom\u00e2nesc, menit a aduce un important c\u00e2stig de imagine tarii noastre. Acest grandios festival reuseste, pe parcursul unei luni intregi, sa reuneasca in Bucuresti si in c\u00e2teva orase din tara pe cei mai de seama interpreti ai momentului, fapt ce atrage o afluenta impresionanta de public, un public ce alearga cu z\u00e2mbetul pe buze de la o sala la alta, nerabdator sa prinda concertul urmator. Rar se pot observa pe strazile Bucurestiului at\u00e2tia rom\u00e2ni animati de o asemenea stare de satisfactie, de fericire chiar, provocata de miracolul muzicii. De remarcat si beneficiul de natura financiara, deloc neglijabil, in toata aceasta perioada: festivalul a ocupat hotelurile cu melomani veniti de pretutindeni, a umplut restaurantele, i-a fericit pe taximetristi, pe florari, a adus c\u00e2stiguri considerabile companiilor de transport aerian sau local s.a.m.d. Cu alte cuvinte, a inflorit brusc turismul cultural, cel despre care tot auzim din ’90 incoace.
\nCu fiecare editie am considerat ca festivalul sporeste at\u00e2t in notorietate c\u00e2t, mai ales, in diversitatea si performanta gesturilor artistice. De data aceasta, insa, am avut senzatia ca desfasurarea de forte creatoare si interpretative a atins apogeul. Caci ce-si mai poate dori un iubitor al claviaturii, mai mult dec\u00e2t fantastica ocazie de a asculta, pe parcursul unei luni intregi, at\u00e2tia uimitori pianisti, de la Daniel Barenboim, Radu Lupu, Rudolf Buchbinder, Christian Zacharias, Boris Berezovsky, Evgeny Kissin sau Murray Perahia la fermecatoarele Katja si Marielle Lab\u00e8que sau nonconformista si extrem de talentata Yuja Wang? Iar daca la aceasta pleiada de mari pianisti ai lumii il adaugam si pe fenomenul Cameron Carpenter, organistul care electrizeaza publicul din intreaga lume cu arta sa iesita din comun, imping\u00e2nd c\u00e2ntatul la orga p\u00e2na la limite incredibile, avem tabloul complet al virtuozilor claviaturii, adunati, ca prin minune, la Bucuresti. Fenomenul s-a extins si in privinta instrumentelor de coarde unde, de asemenea, au evoluat cele mai de seama nume ale artei interpretative, precum si orchestre de camera celebre.
\nO prezenta inedita a constituit-o orchestra de camera Harmonius din Osaka (pentru prima data in istoria festivalului a fost invitata o orchestra asiatica), impresionanta prin sonoritatea si perfectiunea corzilor si, indeosebi, prin talmacirea nebanuit de sensibila a dificilului \u201eOctuor\u201c al lui Enescu, sub bagheta uneia dintre vedetele artei dirijorale japoneze ale momentului, maestrul Naoto Otomo. Dar, din punct de vedere violonistic, cred ca una dintre aparitiile mult asteptate, si cu adevarat coplesitoare, a fost inegalabilul si inconfundabilul Maxim Vengherov. Aceasta minune a violonisticii mondiale \u2013 Maxim Vengherov \u2013 fusese anuntata cu trei concerte de Mozart, numai ca artistul, intr-un gest de mare generozitate, a renuntat la unul dintre acestea, pentru a-l invita alaturi de el, in dublul de Bach, pe foarte t\u00e2narul violonist rom\u00e2n, plin de vigoare si talent, Vlad Stanculeasa, laureat al Concursului \u201eGeorge Enescu\u201c. O alta surpriza acordata de maestru a fost si aparitia sa pe noua scena de concert a Brasovului \u2013 fostul Cinema Patria, cladire pusa in valoare de un foarte apreciat constructor brasovean, Cornel Chitu. Sala, cu o acustica foarte buna, a fost inaugurata cu ocazia acestui memorabil eveniment.
\nDe o inestimabila valoare a fost si pleiada marilor dirijori prezenti in festival, cu orchestre de prim rang mondial. Cu siguranta, momentul de referinta l-a constituit interpretarea, in patru seri consecutive, a tetralogiei wagneriene \u201eInelul Nibelungului\u201c de catre Marek Janowski alaturi de Rundfunk \u2013 Sinfonieorchestre Berlin.
\nAsadar, toate cuvintele de lauda pentru directorul festivalului, domnul Ioan Holender care, prin personalitatea domniei sale, a reusit sa ofere melomanilor rom\u00e2ni, dar si de pretutindeni (multe dintre concerte au fost preluate si de Canalul Mezzo) o feerie sonora cum rar se poate auzi intr-un festival de gen.
\nPentru a reveni insa cu picioarele pe pam\u00e2nt, cred ca se cuvine sa discutam, cu luciditate, si despre neimplinirile si zvonurile care au umbrit intruc\u00e2tva atmosfera de sarbatoare a festivalului. Spre exemplu, acelea conform carora pentru editia viitoare nu mai exista resurse financiare; iar temerile pareau a fi justificate, dat fiind ca, de regula, la noi tot ce incepe sa mearga bine ajunge in cele din urma sa fie sugrumat, din indolenta ori lipsa de educatie a celor ce au puterea de dicizie. Sa speram totusi ca nu ne vom ineca la mal si sa dam crezare afirmatiilor domnului Ioan Holender, care a tinut sa linisteasca opinia publica printr-o declaratie ce incerca sa impace si capra si varza: adica va exista o editie urmatoare, insa cu o durata mai scurta. C\u00e2t despre neimpliniri, m-as referi in primul r\u00e2nd la renuntarea organizarii, anul acesta, a Concursului de interpretare \u201eGeorge Enescu\u201c, at\u00e2t de apreciat pe plan mondial. Motivul? Desigur, taierea intempestiva a fondurilor alocate initial de guvern, pe motiv de criza. Imediat dupa incheierea festivalului, am int\u00e2lnit, la Londra, c\u00e2tiva profesori de vioara total dezamagiti de faptul ca si-au pregatit elevii temeinic pentru aceasta competitie care, in ultimul moment, a fost anulata. Cu greu se va sterge aceasta fapta din constiinta dascalilor si discipolilor acestora, lovitura de imagine av\u00e2nd repercusiuni pe termen lung.
\nUn alt semnal de alarma trebuie tras in privinta faptului ca Festivalul \u201eGeorge Enescu\u201c nu a reusit, dupa ’90, sa lanseze pe plan international vreun interpret t\u00e2nar rom\u00e2n. Cu o investitie financiara de dimensiunile celei alocate pentru festival, ar fi fost normal ca printre obiectivele principale ale acestuia sa se afle si impunerea unor reale valori rom\u00e2nesti pe marile scene ale lumii, prin asocierea acestora cu\u00a0 personalitati straine invitate in festival. Cu alte cuvinte, c\u00e2tiva solisti rom\u00e2ni care si-au demonstrat calitatile in competitii internationale si sustin o constanta si remarcabila activitate pe scenele noastre de concert, sa fi fost alesi de Artexim pentru a fi programati in compania unor dirijori si orchestre de prestigiu care, mai apoi, sa ii invite, la r\u00e2ndul lor, in stagiunile proprii de concert. Acelasi lucru este valabil si pentru propagarea la scara internationala a muzicii lui Enescu. Majoritatea ansamblurilor invitate, platite regeste, vin sa ne c\u00e2nte noua opusurile enesciene, fara sa li se ceara, prin contract, sa le interpreteze si in tarile lor si, de ce nu, in turneele pe care le vor intreprinde ulterior. Consider ca ar fi o politica justa de promovare, in mod real, a genialei muzici enesciene. De asemenea, marii nostri compozitori, contemporani cu Enescu, precum si cei care au urmat, ar trebui impusi printr-o strategie bine condusa. Imi amintesc doar de aparitia, intr-una dintre editiile trecute\u00a0 ale festivalului, a marelui Genady Rozhdestvensky care, din proprie initiativa (din pacate, pentru organizatori, si din fericire, pentru publicul meloman), a dirijat una dintre simfoniile lui Anatol Vieru. In ciuda impresiei ca o asemenea muzica nu are impact la public, motiv pentru care nu ar avea rost sa fie programata, dirijorul a fost ovationat la scena deschisa minute in sir.
\nSe cuvine, de asemenea, sa mentionam faptul ca, in general, muzicienii rom\u00e2ni prezenti in festival sunt tratati in mod discriminatoriu, prin comparatie cu cei straini, daca ne referim la remuneratia primita. S-a tot afirmat in conferintele de presa ca, mai int\u00e2i de toate, rom\u00e2nii ar trebui sa atinga nivelul celor de afara si apoi sa pretinda gajurile invitatilor. Un fapt jignitor si total neadevarat. Nivelul inalt de pregatire al muzicienilor rom\u00e2ni este pretutindeni in lume recunoscut si apreciat, mai mult chiar dec\u00e2t in propria\u00a0 tara. Asa se face ca multe dintre marile orchestre ale lumii, invitate chiar in festivalul nostru, au in componenta instrumentisti rom\u00e2ni, multi dintre acestia ocup\u00e2nd postul de concert-maestru, cu o activitate solistica bine conturata deja in strainatate. Altii, mult mai tineri, ramasi in tara, sunt c\u00e2stigatori de importante premii internationale, dovedind un talent incontestabil; pe acestia Arteximul ar avea datoria sa-i descopere si sa-i promoveze. Teatrele de opera ale lumii sunt pline de voci splendide rom\u00e2nesti. Avem si c\u00e2tiva dirijori de succes cu cariere internationale. Si poate cel mai important argument ar fi ca orchestrele noastre sunt cele care tin viata muzicala in Rom\u00e2nia, in ciuda vicisitudinilor de tot soiul, iar pentru acest fapt merita tot respectul si, macar o data la doi ani, ar trebui sa fie pretuite cum se cuvine. Caci fara aportul lor, Festivalul Enescu nu ar mai avea publicul avizat caruia sa i se adreseze.
\nVorbim despre un festival, iara nu despre o competitie. A fost foarte trist, asadar, sa aud printre melomani aprecieri nedrepte la adresa Filarmonicii \u201eGeorge Enescu\u201c. Spre satisfactia generala, sper, aceasta a reusit sa depaseasca in mod stralucit un moment st\u00e2njenitor, generat de neatentia organizatorilor sau a directiei institutiei: ma refer la interpretarea in prima auditie absoluta pentru Rom\u00e2nia a lucrarii \u201eGurre Lieder\u201c de Arnold Schoenberg, o lucrare fundamentala a istoriei muzicii, a carei pregatire in vederea concertului a cunoscut, daca e sa spunem adevarul, faze de lucru inacceptabile: membrii orchestrei au fost convocati, la sf\u00e2rsitul lunii august, pentru a citi lucrarea impreuna cu dirijorul rom\u00e2n Iosif Pruner care, la r\u00e2ndul sau, nu avea cunostinta de conceptia si indicatiile celui ce urma sa o dirijeze in Festival, maestrul Bertrand de Billy, un nume urias al artei dirijorale (acesta se pare ca trimisese din timp notatiile sale, fara insa ca ele sa fie transmise orchestrei). In ziua fixata pentru prima repetitie cu dirijorul francez, spre surprinderea intregii orchestre, recuziterul Filarmonicii impartea, chiar sub ochii dirijorului, foile cu indicatiile at\u00e2t de necesare ale acestuia, care, de fapt, ar fi trebuit sa fie deja cunoscute si insusite din repetitiile precedente. Si, pe buna dreptate, domnul Bertrand de Billy a afirmat ca orchestra nu este pregatita, dar nu in sensul ca n-ar fi fost capabila sa faca fata textului lui Schoenberg, cum s-a tot comentat, cu mare voluptate, printre colegii de breasla, ci\u00a0 din pricina lipsei de organizare a celor responsabili de acest concert. Oare cum a fost posibil ca acele indicatii sa nu ajunga la orchestra c\u00e2nd ar fi trebuit? O intrebare la care sunt chemati sa raspunda Arteximul si directia Filarmonicii, care, bineinteles, isi arunca pisica una in gradina celeilalte. Insa motivul real pentru care dirijorul francez a renuntat la concert, in ciuda remuneratiei pe care nu cred ca multi ar fi nesocotit-o at\u00e2t de categoric, a fost impunerea, in contextul lucrarii, de catre dl. Holender, a actorului Victor Rebengiuc, cu un text in limba rom\u00e2na, fapt de neacceptat pentru desfasurarea muzicala a acesteia, care implica, in purul stil sprechgesang, prezenta unui actor sau, mai degraba, a unui c\u00e2ntaret, care sa rosteasca, pe muzica, textul neaparat in limba germana (altfel, cuvintele nu se mai potriveau cu linia melodica). In pofida acestui argument, domnul Ioan Holender si-a sustinut cu tarie optiunea, renunt\u00e2nd astfel la serviciile lui Bertrand de Billy. Dar int\u00e2mplarea \u2013 cel putin bizara \u2013 a facut ca, in aceeasi perioada, sa se afle la Bucuresti dirijorul Leo Hussain, care probabil ar fi trecut mai rapid prin constiinta publicului nostru, in postura sa de dirijor al Filarmonicii din Iasi, desi maestrul ocupa un post extrem de respectabil, adica director la Lansestheater din Salzburg. N-as vrea sa se inteleaga ca subapreciez calitatea orchestrei, ma refer doar la faptul ca acel concert a beneficiat de prezenta unui numar restr\u00e2ns de melomani, fiind programat la Ateneul Rom\u00e2n, a carui capacitate este de numai noua sute de locuri. Culmea coincidentei! \u2013 ne-a marturisit dl Holender \u2013, Leo Hussain cunostea lucrarea pe dinafara, pentru ca o studiase in studentie; nu o dirijase p\u00e2na in acel moment, dar era pregatit sa preia fr\u00e2iele productiei. Intr-adevar, a facut-o cu brio, iar succesul a fost pe masura.
\nApropo de supozitiile fara temei create in jurul Filarmonicii \u201eGeorge Enescu\u201c, in particular, si in jurul artistilor rom\u00e2ni, in general, se adevereste o data in plus tendinta tipic rom\u00e2neasca de a privi in jur cu incr\u00e2ncenare, demol\u00e2nd cu voluptate valorile proprii, intr-un cinic dispret al rezultatelor bune obtinute de cei ce se evidentiaza si tin pasul cu lumea civilizata.
\nVoi spune, in concluzie, cu toata credinta, ca muzicienii rom\u00e2ni fac parte deja din patrimoniul universal, cu interpreti omologati in plan artistic si creatori care, prin opusurile lor, sunt recunoscuti de istoria muzicii, personalitati ce merita respectul cuvenit din partea Arteximului, a directorului festivalului, dar si a guvernantilor Rom\u00e2niei.
\nAsadar, numai o schimbare de strategie ar putea aduce un plus editiilor viitoare, justific\u00e2nd si oblig\u00e2nd la o alocare de fonduri substantiala din partea statului rom\u00e2n.
\nIata de ce voi incheia articolul cu o celebra replica a lui Camil Petrescu: \u201eC\u00e2ta luciditate, at\u00e2ta drama\u201c!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
De foarte multe ori sunt intrebat daca noi, rom\u00e2nii, avem un public de muzica clasica; daca lumea isi doreste, intr-adevar, sa asculte o astfel de muzica, dat fiind faptul ca sondajele de opinie demostreaza ca rom\u00e2nului ii place mai cur\u00e2nd muzica facila, menita sa-i produca descatusari de energie asociate, cel mai adesea, cu distractia. Ei… Cite\u0219te mai mult »Festivalul Enescu de la extaz la luciditate<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-17042","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":895,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17042","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=17042"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/17042\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=17042"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=17042"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=17042"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}