Desi o stiu pe dinafara, abia asteptam sa vad, pe ecran, fraza lui Talleyrand: \u201eChi non ha vissutto negli anni prima della rivoluzione, non puo capire che cosa sia la dolcezza del vivere\u201c (\u201eCine nu a trait in anii de dinaintea revolutiei, nu poate sa inteleaga ce inseamna dulceata vietii\u201c). De aici, din mijlocul acestor cuvinte a caror raportare la istorie o lasam deoparte, au rasarit doua titluri de film ramase in istoria cinematografului, \u201ePrima della rivoluzione\u201c de Bernardo Bertolucci si \u201eLa Dolce vita\u201c al lui Fellini. Imi amintesc ca am purtat, c\u00e2ndva, un schimb de mesaje cu neuitatul prieten Alex. Leo Serban, in care ne comunicam, unul altuia, titlurile de film ascunse in diferite scrieri, literare, istorice. Ultimul gasit de el era godardianul \u201eLa bande \u00e0 part\u201c, peste care daduse unde nu ne imaginam, in Proust (\u201eIn cautarea timpului pierdut\u201c). Din momentul in care in programul celei de a 70-a editii a Mostrei era inscris si un documentar-omagiu, \u201eBertolucci on Bertolucci\u201c, dedicat marelui cineast italian, presedintele juriului, banuiam ca va fi imposibil sa nu ne apara in fata ochilor inceputul filmului sau \u201ePrima della rivoluzione\u201c (\u201eInainte de revolutie\u201c, 1964), care se deschide cu faimosul citat. Ceea ce s-a si int\u00e2mplat in pelicula semnata de regizorul, scenaristul si producatorul Luca Guadagnino, impreuna cu monteurul sau fidel, Walter Fasano. In cele aproape doua ore, (extrase din treizeci, c\u00e2te avea documentarul in prima faza a montajului), il int\u00e2lnim pe Bernardo Bertolucci in toate etapele vietii si creatiei sale, de la t\u00e2narul de numai 21 de ani, frumos, inalt, cuceritor, care voia sa o ia pe urmele tatalui sau, poetul Attilio Bertolucci, la creatorul binecunoscut de astazi, in stare sa faca haz de necaz chiar si atunci c\u00e2nd trece peste conditia sa fizica de om tintuit in ceea ce el numeste \u201escaunul sau electric\u201c. Autorul documentarului (vazut in miez de noapte, intr-o sala plina cu tineri spectatori) i-a conturat si in prezentarea sa un minunat portret: \u201eBernardo Bertolucci este cinematograful insusi, misterios si pasionant, nascut din carnea si s\u00e2ngele sau. Vigoarea si profunzimea filmelor au traversat si depasit secolul, p\u00e2na in epoca digitalului, cu o stiinta pe care am incercat sa o reproducem prin propriile sale cuvinte. Asadar, mai degraba un film-eseu, de citit si descoperit in imprevizibila epifanie al carei sens maestrul, in diferitele sale intruchipari, ni le transmite, cu emotia si durerea cu care intotdeauna si-a trait viata si opera ca pe una si aceeasi alcatuire\u201c. Mai mult ca sigur ca si umorul se ascunde in aceeasi emotie. Cineastul este primul care imprumuta ironicelor sale autodefiniri citate din literatura criticii, de at\u00e2tea ori deconcertata de miscarile si optiunile surprinzatoare ale artistului. Asistent al lui Pasolini, a avut revelatia drumului pe care trebuia sa-l urmeze dupa ce a vazut \u201eLa dolce vita\u201c: \u201eAtunci mi-am zis, ridica-te si umbla, fii cineast!\u201c. Chiar daca dupa cel de al doilea film al sau, \u201ePrima della rivoluzione\u201c, criticii italieni l-au sfatuit \u201esa-si schimbe meseria\u201c, nu a abandonat cinematograful: \u201eM-a ajutat sa nu innebunesc, sa fac ordine in mine\u201c, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t, venind dintr-o familie armonioasa, de artisti care s-au ingrijit sa-i asigure o educatie aleasa, \u201ea intrat in viata fara aparare\u201c. A suportat uneori z\u00e2mbind ceea ce se spunea despre el, privirile piezise venind, mai mereu, din partea conationalilor : \u201eun comunist care face filme obscene\u201c, \u201efreudian si marxist\u201c. Obscen, din cauza faimoasei scene a untului din \u201eUltimul tango la Paris\u201c (1972), interzis in Italia, \u201efurat publicului\u201c, dar care i-a crescut enorm cota in strainatate, unde tragedia personajului interpretat de Marlon Brando (rol refuzat de Trintignant, Belmondo, acceptat de Alain Delon, cu conditia de a fi si coproducator) a fost mai bine inteleasa. \u201eUna dintre marile experiente emotionale ale timpului nostru\u201c, scria Robert Ebert despre filmul care avea sa fie nominalizat la Oscar si Globul de aur si sa c\u00e2stige Premiul criticii newyokeze si al Asociatiei criticilor de film americani. Extrem de interesante sunt marturiile cineastului despre colaborarea cu actorii carora le cerea, contrar a ceea ce poate ne-am inchipui, \u201esa li se auda zanganitul creierului\u201c. Brando, desi at\u00e2t de ravasit de rol inc\u00e2t nu mai avea nevoie de machiaj, s-a suparat, iar Maria Schneider nu l-a iertat toata viata.
\n\u201eComunist de cursa scurta, marxist\u201c, da, dar nu st\u00e2ngist. I s-a parut ca \u201ea ram\u00e2ne in ghettoul cinematografului de arta este prea putin\u201c. Agitatul mai 1968 a avut in el un infocat adept, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t Franta este una dintre marile sale iubiri: \u201eAm crezut atunci ca ne vom trezi intr-o lume schimbata\u201c. Vorbeste, fluent, ori de c\u00e2te ori are prilejul, in limba franceza (inclusiv in acest film), fiind unul dintre putinii intelectuali italieni care se descurca si cu accentul. Amintirea miscarilor studentesti din Franta l-a obsedat multa vreme, chiar si dupa ce politica l-a dezamagit (\u201eCinematograful nu poate schimba guverne\u201c). A se vedea filmul \u201eThe Dreamers\u201c, realizat in 2003. Nu a avut niciodata de g\u00e2nd sa fie profet in tara lui, dar satul sa mai vorbeasca despre Italia, \u201eo tara a ambiguitatii\u201c, a plecat in China. Nu va mai lucra 15 ani la el acasa. Se cunoaste ce i-a adus, printre altele, indepartarea: \u201eUltimul imparat\u201c (1987), cu cele 9 premii Oscar (printre care pentru cel mai bun film si cel mai bun regizor), 4 Globuri de aur, 3 premii BAFTA, 9 premii David di Donatello si un C\u00e9sar. Astazi, dupa ce criticii s-au chinuit in a-l fixa intr-o formula atotcuprinzatoare, cineastul ne sare in ajutor cu propria lui definitie: \u201eImi place sa spun ca sunt un mic regizor underground care s-a strecurat in cinematograful comercial, pentru a-l arunca in aer\u201c. Si, pentru ca uimirea sa fie deplina, la 73 de ani, Bertolucci ne impartaseste visul sau: \u201eVreau sa fac un film cu doi fluturi care se saruta in zbor\u201c. Cine se simte in stare, sa-si puna imaginatia la lucru.
\nFuture Reloaded
\nPentru a marca cea de a 70-a aniversare a Mostrei, directorul Alberto Barbera a invitat 70 de cineasti de pe toate continentele, unii mai putin cunoscuti, sa realizeze c\u00e2te o pilula, intre 60 si 90 de secunde, cu tema \u201eFuture Reloaded\u201c, altfel spus, imaginea lor despre cinematograful viitorului. Nu a lipsit nici Bertolucci, cu o secventa a unui scaun cu rotile, partial lasat vederii, care trece peste tot felul de obstacole, pietroaie, sticle, gunoaie. Ultimele cadre ne apropie o pereche de pantofi rosii (filmul se cheama, de altfel, \u201eScarpette rosse\u201c); sunt chiar ai cineastului care, din c\u00e2te ne dam seama, se vede, si in viitor, gata sa infrunte greul. De altfel, am remarcat ca mai niciunul dintre cei solicitati nu mizeaza pe ispravile tehnicii, nu tin sa fie futuristi. In viziunea lor, cinematograful nu-si va pierde conexiunile cu sentimentele eterne, chiar daca o unda de pesimism la adresa societatii contemporane razbate in filmele lui Todd Solondz sau Ulrich Seidl. Atunci c\u00e2nd vine vorba despre tehnologie, interventia este, mai degraba, ironica. Cineastul italian Salvatore Mereu filmeaza piata San Pietro in ziua alegerii Papei, intregul cer fiind acoperit de un nor al telefoanelor mobile. Nimeni nu mai privea, de fapt, faimosul balcon, ci imaginea lui captata pe micile ecrane. Incurajator, se vor gasi si in viitor spectatori care sa pl\u00e2nga la cinema, precum in vremurile de altadata. Asa ii vede cineastul chinez Zhia Zhange. Ziua de m\u00e2ine va fi incercata si de regrete, cum ar fi definitiva nostalgie a alb-negrului, ne spune Alexei Gherman jr. Cinematograful va continua sa fie memoria noastra, ne asigura Hong Sang soo, pentru ca marii cineasti nu vor fi uitati: pe ecran trece un cortegiu al numelor ilustre, nu in ordine alfabetica, ci, probabil, sentimentala: Antonioni, Kurosawa, Fellini, Wilder, David Lean, Cassavetes, Truffaut, Renoir, Ozu, Griffith, Eisenstein, M\u00e9li\u00e8s. Filmuletele cineastilor africani, mai ales ale lor, sunt sustinute de increderea in forta cinematografului de a transmite dorinta de libertate, speranta. Mai putin explicit, nu altceva ne comunica mai toate aceste crochiuri filmice, cele mai multe fara titlu. Cum altfel l-am putea interpreta pe macedoneanul Milcho Mancevski care nu ne arata dec\u00e2t m\u00e2na unui copil iesind dintr-o cutie. Din fericire, nu a lipsit din aceasta plimbare prin viitor nici autoironia. Si inca venita dintr-o directie putin asteptata, in care s-a angajat pretentioasa cineasta franceza Catherine Breillat. Niste tineri discuta la o cafea, pun la cale sa mearga la un film, dar \u201ein niciun caz la unul de Breillat\u201c. Surprinzator, cineva vede in roz viitorul poeziei in general, fara sa ne lase sa ghicim intentia vreunei ironii: doua fete se intrec in a recita versuri celebre, cea care invinge fiind o buna cunoscatoare a lui Baudelaire. Ii da gata pe toti, inclusiv pe noi, cu \u201eJ’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans\u201c. Daca niste adolescenti din zilele noastre merg at\u00e2t de departe, inseamna ca totul nu este, inca, pierdut.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Desi o stiu pe dinafara, abia asteptam sa vad, pe ecran, fraza lui Talleyrand: \u201eChi non ha vissutto negli anni prima della rivoluzione, non puo capire che cosa sia la dolcezza del vivere\u201c (\u201eCine nu a trait in anii de dinaintea revolutiei, nu poate sa inteleaga ce inseamna dulceata vietii\u201c). De aici, din mijlocul acestor… Cite\u0219te mai mult »Bernardo Bertolucci Ridica-te si mergi, fii cineast!<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[9636,83,9584,9635],"class_list":["post-16986","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-bernardo-bertolucci","tag-film","tag-film-de-festival","tag-regizori-straini"],"views":2737,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16986","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16986"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16986\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16986"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16986"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16986"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}