Prefata semnata de Simone Bou\u00e9 ne avertizeaza: \u201eCaiete\u201c, lucrare postuma a lui Emil Cioran, nu reprezinta propriu-zis un jurnal, desi multe din insemnarile autorului sunt datate. Cititorul va constata nu doar \u201ecalendaricitatea\u201c aproximativa a notatiilor, ci si faptul ca acestea alcatuiesc o prodigioasa mixtura intre reflexiv si anecdotic, intre strafulgerarea g\u00e2ndului filosofic si relatarea unor fapte obisnuite de viata. Cheia potrivita de lectura pentru \u201eCaiete\u201c ne este sugerata chiar de catre Cioran intr-o nota din decembrie 1968: \u201eNu voi renunta la aceste caiete, caci reprezinta singurul contact pe care il am cu \u00abscriitura\u00bb\u2026 acest exercitiu zilnic are partea lui buna, imi permite sa ma apropii de cuvinte si sa-mi vars in ele, deopotriva, obsesiile si toanele: esentialul si neesentialul vor fi in egala masura consemnate aici. Caci nimic nu este mai arid si mai futil dec\u00e2t urmarirea \u00abideii\u00bb. Neinsemnatul trebuie sa aiba drept de cetate, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t prin el avem acces la esential. Anecdota se afla la originea oricarei experiente capitale. Iata de ce e mult mai captivanta dec\u00e2t ideea\u201c. La r\u00e2ndul ei, Simone Bou\u00e9, careia ii datoram descoperirea si publicarea caietelor la doi ani dupa disparitia lui Cioran, preciza: \u201eCaietele l-au ajutat sa se rafuiasca cu universul si mai ales cu sine insusi. Zi de zi, el insira aici esecuri, suferinte, angoase, furii, umilinte. Cioran diurnul \u2013 zeflemitor si tonic, vesel si capricios \u2013 paleste in spatele acestei sf\u00e2sietoare spovedanii secrete\u201c.<\/p>\n
Asemenea \u201eCugetarilor\u201c lui Pascal (pe care Cioran le-a savurat inca din adolescenta), fragmentele cuprinse in \u201eCaiete\u201c s-au nascut din \u201ev\u00e2rtejul intrebarilor fara raspuns\u201c, cu care autorul s-a confruntat cu nedezmintita luciditate p\u00e2na la sf\u00e2rsit. Ele urmeaza indeaproape si exprima suferinta celui ce a impins p\u00e2na la paroxism angoasele si indoielile propriei constiinte. Dezordinea lor e doar aparenta: nu poarta semnul confuziei, ci al fidelitatii fata de zbuciumul launtric al spiritului. Nu spusese Pascal ca, \u201eatunci c\u00e2nd atingi pe om, ai impresia ca atingi o orga\u201c? Cu precizarea, apartin\u00e2nd tot lui Pascal, ca \u201eoamenii sunt adevarate orgi, insa niste orgi bizare, schimbatoare, deosebite una de alta\u201c.
\nPentru inceput, urm\u00e2ndu-l pe Cioran, sa retinem: daca vrem sa accedem la esential, ar fi bine sa nu subestimam anecdoticul, patania, int\u00e2mplarea de calapod comun, pe motiv ca ar tine de registrul faptului divers. \u201eEsentialul, observa in alt loc Cioran, se iveste adesea la capatul unor lungi conversatii. Marile adevaruri se spun in pragul usii\u201c. Asadar, in \u201eCaiete\u201c nu avem de-a face doar cu o simpla \u2013 deci indiferenta \u2013 coexistenta ori alternare, ci cu o intrepatrundere intre \u201eesential\u201c si \u201eneesential\u201c. C\u00e2nd tintesti esentialul trebuie sa admiti necesitatea parcurgerii unui anumit tip de \u201eocol\u201c, acela prin care, finalmente, faptul marunt, insignifiant, poate deschide poarta cea mare a lucrurilor care conteaza. Uneori, gesturile banale, lipsite de prestigiu, ce tin de ritualurile traiului domestic se int\u00e2mpla sa fie la fel sau chiar mai graitoare dec\u00e2t optiunile decisive ori ispravile noastre de fala, daca si c\u00e2te vor fi fiind. In acest scop, repertoriul anodinului poate dezvalui t\u00e2lcuri nebanuite despre firea sau caracterul unui om.
\nIncerc sa exploatez ideea de mai sus folosindu-ma de acele note din \u201eCaiete\u201c care relateaza despre schimbarea situatiei locative a filosofului odata cu mutarea sa din Hotel Racine in apartamentul mansardat din strada L’Odeon, nr. 21. Iata prima dintre ele: \u201e20 iulie 1960. De zece ani, am tot visat un apartament. Visul mi s-a implinit, fara sa-mi aduca nimic. Deja regret anii de hotel. Posesiunea ma face sa sufar mai mult dec\u00e2t saracia. Apropo, traiesc in hoteluri din 1937!\u201c Iar putin mai jos, ca insemnare distincta, dar ca o nuantare a celei dint\u00e2i:\u00a0 \u201eAm un camin \u2013 Dumnezeu sa-mi ierte asemenea decadere.\u201c
\nPrimul lucru ce l-ar putea frapa pe cititor vizeaza un aspect \u201etopografic\u201c. E vorba de locul unde se gaseste inserata in pagina nota cu pricina. Dar ceea ce surprinde indeosebi este contrastul existent intre continutul oarecum trivial al notei si continutul elevat al fragmentelor din imediata vecinatate tipografica: cel situat deasupra notei vorbeste despre c\u00e2t de tonica este ideea sinuciderii, iar cel aflat dedesubt, inspirat de o spusa a sf\u00e2ntului Bonaventura (\u201eVointa ta este Eva ta)\u201c, indeamna la eliberarea de sub tirania vointei (comparata cu \u201eputerea ce o are asupra noastra femeia\u201c). Cobor\u00e2rea brusca din cerul ideilor in lumea faptelor atesta ca schimbarea domiciliului a reprezentat pentru Cioran (neindoielnic, nu numai pentru el, ci si pentru prietena sa, Simone Bou\u00e9) un eveniment, altfel faptul nu ar fi fost consemnat intr-unul dintre caiete si inca in maniera intempestiva evocata. Ca asa stau lucrurile e dovedit, suplimentar, de revenirea la acelasi subiect peste alte vreo douazeci de pagini: \u201eLa hotel, am trait cincisprezece ani intr-o mansarda; acum traiesc tot la mansarda, intr-un \u00abapartament\u00bb. Intotdeauna am locuit sub acoperis. Sunt omul de la ultimul etaj, omul de sub streasina\u201c. Folosindu-se de aceste metafore, Cioran nu a intentionat sa faca poezie ori sa ne livreze vreo butada sclipitoare, ci a simtit nevoia sa-si scruteze cu luciditate conditia (in sens antropologic vorbind).
\nCel de-al doilea element frapant ce razbate din aceste note se refera la atitudinea lui Cioran fata de evenimentul in discutie. Informatia de fond, cea care se refera strict la schimbarea domiciliului, e supusa imediat unui proces de \u201eprelucrare\u201c ideologica din partea celui ce poarta \u201esutana de sceptic\u201c. Pe de o parte, ni se vorbeste de bucuria unui \u201evis implinit\u201c. Pe de alta parte, printr-o rasucire neasteptata, ce echivaleaza cu razg\u00e2ndirea, descoperim resemnarea calma a celui ce a facut din neimplinire o emblema a destinului sau. Mai mult chiar, proaspatul chirias isi savureaza ratarea, esecul in materie de confort, ca ceva ce tine de fatalitate, de ordinea fireasca a lucrurilor: \u201eVisul mi s-a implinit, fara sa-mi aduca nimic\u201c.
\nSa zabovim insa putin asupra faptelor. Din 1937, anul in care a sosit la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, p\u00e2na in 1960, Emil Cioran a locuit si a trait in conditii precare, in hoteluri ieftine, toate situate in Cartierul Latin (\u201ehotelurile in care am locuit vreme de ani de zile, \u2026locurile acelea au fost centrul vietii mele at\u00e2ta timp\u201c): hotel Marignan, hotel Majory, hotel\u00a0 Michelet, hotel Racine. Doar in ultimul a avut parte de \u201edoua camarute\u201c, situate \u201echiar sub acoperis\u201e. In 1960, presat de iminenta unei demolari, se vede nevoit sa-si rezolve \u201eproblema locativa\u201c. Apeleaza\u00a0 la serviciile unei cunostinte (o doamna implicata in afaceri imobiliare, care se int\u00e2mpla sa cocheteze cu literatura, motiv pentru care Cioran \u2013 evident, interesat \u2013 ii ofera cu dedicatie \u201eIstorie si utopie\u201c, noua lui carte, recent aparuta). In urma acestor demersuri, Cioran reuseste sa inchirieze apartamentul situat in apropierea teatrului l’Odeon \u2013 celebra mansarda in care va locui mai bine de 30 de ani. Spre satisfactia lui, aranjamentul s-a dovedit foarte avantajos, caci a obtinut o chirie fixa (\u201einghetata\u201c), sub nivelul preturilor din zona; o adevarata victorie pentru cel care marturisea: \u201enu pot g\u00e2ndi nimic in termeni de bani\u201c.
\nConcret, era vorba de o mansarda \u2013 amenajare improvizata, cu dotari la limita urbanitatii. Unul dintre vizitatori a descris noua locuinta, de circa cincizeci de metri patrati, ca \u201eapartament cocotat la etajul cinci, fara ascensor, cu closetul \u2013 turcesc \u2013 la comun cu vecinii de pe palier\u201c; un altul spune insa ca micul apartament era \u201eunul din colturile cele mai vii si mai autentice din vechiul Paris\u201c. Camera lui Cioran era str\u00e2mta, cuprindea un pat mic, acoperit cu o scoarta taraneasca, o masa de lucru asezata sub tavanul tesit, un fotoliu de rachita, o etajera de perete pentru carti si ziare, o lampa cu picior\u2026 Intr-o scrisoare datata 27 noiembrie 1968, trimisa fratelui sau Aurel, filosoful rasinarean stabilit la Paris facea urmatoarea apreciere: \u201ecamera mea nu e mai rasarita ca o cusca\u201c.
\nCioran, care visa la conditia pustnicului, a sustinut adesea ca \u201ee periculos sa ai un camin\u201c, pentru ca acesta, oric\u00e2t de saracacios, iti ofera siguranta si chiar un oarecare grad de confort, adica exact ceea ce te impiedica sa te mobilizezi, sa fii tu insuti, sa scrii. Comoditatile si functiile domestice ale caminului fac sa atipeasca in individ constiinta de sine, stimuleaza preocuparea pentru traiul meschin, deci infertilitatea spirituala. Inevitabil, ajungi captiv in propriul camin, obiectele lui de inventar te someaza sa te ocupi de ele si cu ele, potrivit utilitatii lor intrinseci, sa le folosesti, sa le intretii, sa le repari, sa le gasesti si sa le pastrezi locul. Asa ajungem, observa Cioran, sa dam importanta lucrurilor lipsite de importanta si sa ratam esentialul, care nu poate fi descoperit dec\u00e2t sond\u00e2nd propria interioritate.
\nIntr-un anumit loc din \u201eCaiete\u201c Cioran a consemnat: \u201etot ce nu ma intereseaza in mod absolut imi pare de-o absurditate vecina cu supliciul\u201c. Dar el stie totodata ca \u201ea trai inseamna a face compromisuri\u201c, ca nu te poti consacra absolutului fara sa platesti un minim tribut accidentalului, relativului. Asa ca iata-l pe filosoful care are oroare de lume, deopotriva de lucruri si de oameni, interaction\u00e2nd cu v\u00e2nzatorii, cu medicii, cu functionarii publici, cu trecatorii din parc ori de pe strada: iese aproape zilnic la piata, car\u00e2nd sacose sau pungi cu diverse cumparaturi, merge din c\u00e2nd in c\u00e2nd la frizer, la policlinica, la chestura politiei, la circa financiara. Face si primeste vizite, calatoreste, se plimba prin gradina Luxemburg (\u201eDin 1937, evenimentele vietii mele sunt legate de gradina Luxembourg. Mi-am rumegat aici toate m\u00e2hnirile\u201c). Uneori, satul de munca intelectuala, arida si epuizanta, ii place sa \u201etrebaluiasca\u201c prin casa. Desi isi recunoaste inabilitatea, incearca sa repare chiuveta, usa de la balcon, carcasa radiatorului cu gaz. Obiectele menajere precum si cele ce echipeaza locuinta au ceva in comun cu oamenii: ca si acestia, isi fac simtita prezenta indeosebi prin betesugurile lor ce trebuie remediate. Pentru Cioran, civilizatia nu e altceva dec\u00e2t aceasta accentuare a dependentei oamenilor fata de artefacte, acest triumf al tehnicii asupra spiritului.
\nDar nu numai lucrurile, ci chiar si oamenii il oripileaza. Are deja o definitie pentru celalalt: \u201ecineva care ma impiedica sa fiu eu\u201c. Il deranjeaza telefonul, in fata caruia se simte \u201eomul cel mai nenorocit de pe lume, lipsit de orice aparare\u201c, mai ales c\u00e2nd trebuie sa joace \u201erolul unui duhovnic\u201c, ceea ce il umple de dezgust; il exaspereaza nepoftitii ce-i trec pragul viol\u00e2ndu-i singuratatea, fur\u00e2ndu-i timpul cu palavragelile si nimicurile lor; il infurie vecinele in v\u00e2rsta de la etajul de dedesubt care dau prea tare radioul. Dar, prin preajma exista si fiinte agreabile, cum ar fi cocosul pe care il aude c\u00e2nt\u00e2nd \u201eaproape tot timpul (piata Od\u00e9on!)\u201c. Daca, asa cum se povesteste, Immanuel Kant pusese c\u00e2ndva g\u00e2nd rau cocosului din vecini pentru ca ii deranja meditatia, Cioran, aflat intr-o situatie similara, are cu totul alte sentimente: \u201eEste prietenul meu, singurul meu prieten. Se vede ca traieste in vreo mansarda de peste drum. Prezenta si mai ales c\u00e2ntatul lui ma reconciliaza cu Parisul, si chiar cu mine insumi\u201c. Dar cocosul nu e singurul lui \u201eprieten\u201c. Prieteni ii sunt si norii. De aici, din mansarda, asezat la masa de lucru, ori intins in pat, unde i se int\u00e2mpla sa \u201epascalizeze\u201c, autorul \u201eTratatului de descompunere\u201c urmareste prin lucarna peregrinarea norilor, intruchiparea vie a vremelniciei: \u201eAzurul permanent m-ar face sa innebunesc. Am o nevoie fizica de nori. De altfel ma armonizez cu ei automat: norii sunt eu\u201c. In alt loc scrie: \u201eToata viata am fost indragostit de vremea rea. Norii ma linistesc; daca dimineata, din pat, ii vad trec\u00e2nd, ma simt in stare sa infrunt ziua\u201c.
\nLucarna din \u201ecusca\u201c lui Cioran e ochiul deschis spre cer, spre infinit; in schimb, patul e locul refugiului ultim, din lumea de jos: locul in care zace, c\u00e2nd e cuprins de boala, in care isi cauta odihna, c\u00e2nd e dobor\u00e2t de oboseala, dar si locul unde exerseaza \u201eterapia vacuitatii\u201c al carui punct culminant e sa reusesti sa faci pe mortul. Astfel, patul devine simbol funebru al locului de ingropaciune, in ultima instanta al neantului. C\u00e2nd isi da seama ca \u201enu exista nicaieri nimic de care sa te poti agata\u201c, se uita spre pat \u201eca inspre unica solutie\u201c, ca loc al cufundarii in somn, al recaderii in inconstienta.
\n\u201eApartamentul\u201c de sub acoperis avea si un mic balcon, o mica terasa descoperita, incarcata cu flori din primavara p\u00e2na toamna t\u00e2rziu, de care se ingrijea Simone. Cioran iesea aici din c\u00e2nd in c\u00e2nd ca sa leneveasca la soare, sa priveasca norii ori h\u00e2rjoana pasarilor zv\u00e2cnind in vazduhul plumburiu ori sa se lase\u2026 fotografiat. I s-a int\u00e2mplat sa iasa si in noptile de crunta insomnie, chinuit de durerile din picioare: \u201e2 septembrie. Ora 4 dimineata\/ Imposibil sa dorm. Totul ma doare. Bietul meu trup!…Am iesit pe terasa: cred ca e prima data c\u00e2nd am privit stelele in felul acesta, fara nicio speranta, fara niciun regret\u201c. Intr-o insemnare datata 7 ianuarie 1967 descoperim un alt Cioran, grijuliu si milos pentru soarta muscatelor, aflate pe pervazul ferestrei, surprinse de frigul naprasnic al primei zile de iarna: \u201em-a cuprins literalmente mila de ele si le-am bagat in casa cu o grija pe care nu as purta-o semenilor mei\u201c.
\n\u201eOmul de la ultimul etaj\u201c, \u201eomul de sub streasina\u201c sunt metafore graitoare pentru conditia pe care si-a asumat-o Emil Cioran in viata lui pariziana. In Rom\u00e2nia publicase cinci carti, dar in Franta, cel putin p\u00e2na in 1949, c\u00e2nd i-a aparut \u201eTratat de descompunere\u201c, nimeni nu auzise de Cioran. Era total necunoscut. Aici, in inima Frantei, in Parisul pe care il iubea, Cioran nu conta, si anume doar pentru ca se nascuse intr-o cultura mica, fapt ce il va marca pentru intreaga viata. Nimic nu i-a putut vindeca orgoliul ranit, nici macar notorietatea pe care a c\u00e2stigat-o inca de la prima carte publicata in franceza.
\n\u201eLa ultimul etaj\u201c ar vrea sa insemne departe de centru, la periferia lumii locuite, cumva in mahalaua cerului; \u201esub streasina\u201c te duce cu g\u00e2ndul la un loc improvizat, ferit, ascuns\u00a0 privirilor indiscrete, dar totodata marginas. De obicei, streasina ofera adapost unora dintre pasari, acolo isi construiesc ele cuibul si tot de acolo puii exerseaza primul lor zbor. (Zborul \u2013 cunoastem oare un simbol mai potrivit pentru libertate?). Ambele metafore sunt in deplina concordanta cu felul de a fi si de a g\u00e2ndi al lui Cioran, cu situatia lui materiala precara.
\nNeindoielnic, saracia nu a fost pentru el doar o int\u00e2mplare nefericita, un fapt conjunctural, ci un stil de viata asumat, prin care voia sa-si asigure autonomia ca om si ca autor. Credinta lui Cioran (de sorginte budista) era ca \u201enici un obiect nu merita dorit\u201c, ca posesia bunurilor te diminueaza spiritual: \u201eTrebuie sa ne obisnuim sa nu posedam nimic. In acest sens, am facut o buna ucenicie in cei douazeci si cinci de ani petrecuti prin hoteluri\u201c. Intr-un interviu, Simone Bou\u00e9 vorbea despre stilul \u201espartan\u201c al lui Cioran. \u201eSa te restr\u00e2ngi la minim, iata deviza mea\u201c, marturisea in \u201eCaiete\u201c \u201eomul de sub streasina\u201c.
\nDar nu era vorba numai de atitudinea fata de bunuri, acumulare si posesie; aceeasi motivatie \u2013 salvarea propriei identitati, a libertatii interioare \u2013 a condus la indiferenta, chiar ostilitatea lui Cioran fata de publicitate si succes. \u201eCe libertate sa nu fii observat de nimeni!\u201c, exclama filosoful singuratatii asumate. Invatase din tinerete: \u201eCu c\u00e2t existi mai putin pentru ceilalti, cu at\u00e2t esti mai real in profunzime\u201c. Cioran a respins conventiile mediului literar francez, le-a sfidat chiar, refuz\u00e2nd premii importante ori aparitii la televiziune. \u201eAm remarcat, observa el, ca reusesc in viata oamenii care au aerul absent, incurca-lume, generosi si calzi, dar care in fond sunt numai calcul, viclenie, intriga\u201c. In aceste conditii, Cioran prefera sa ajunga \u201eintr-un canal dec\u00e2t pe piedestal\u201c. El a sustinut p\u00e2na la sf\u00e2rsit, si n-avem motive sa nu-l credem, cum ca atitudinea adoptata de el nu exprima o simpla toana, un gest de bravada, dupa cum nu era o forma trucata de modestie, ci exprima o hotar\u00e2re venita din convingere. Evident, a vrut sa se afirme, sa se impuna ca scriitor, sa conteze in lumea ideilor, dar fara a uza de pompa mediatica, de manevrele si linguselile criticilor, de bunavointa prietenilor, de aranjamentele in materie de premii si onoruri. Ar fi vrut sa se vorbeasca despre cartile lui, dar el sa ram\u00e2na totusi in umbra (\u201esa fiu cineva fara ca lumea s-o stie\u201c), desi, contrar intentiei sale, aceasta optiune ar fi putut spori misterul ce at\u00e2ta de obicei curiozitatea publica. De pe aceasta pozitie de cavaler al Literelor, Cioran se manifesta ca un romantic int\u00e2rziat.
\nMarginalitatea habitatului filosofului era in acord cu sentimentele lui de instrainare, dezradacinare, insingurare si, mai ales, rima perfect cu imaginea de sine ca \u201emarginal\u201c. \u201eNu numai ca duc o existenta marginala, dar sunt marginal si ca om\u201c, scrie Cioran, arat\u00e2nd ca tine de structura caracterului lui sa traiasca retras, sa duca o existenta de timorat, \u201edeparte de toate si fara nicio pretentie de actualitate\u201c. Practic\u00e2nd \u201epesimismul jubilatoriu\u201c (expresia apartine exegezei recente),\u00a0 isi depl\u00e2ngea, dar in acelasi timp isi savura marginalitatea, vedea in ea un c\u00e2stig, poate chiar o virtute, oricum un fel de pret ce trebuia platit pentru ideile si credintele sale. La fel stau lucrurile si cu sentimentul acut al neapartenentei. Sa-i dam crezare: de mult a renuntat sa fie ceva, orice. S-a simtit exclus din societate, plasat in afara mecanismului ei institutional si birocratic \u2013 de altfel, nimic altceva dec\u00e2t un \u201ebalamuc\u201c anihilant pentru individ. A ales sa nu serveasca niciunei cauze, sa nu se aseze sub nicio flamura, sa nu marsaluiasca impreuna cu altii. Nu a predicat nimic si, in consecinta, nu a avut discipoli. A simtit ca traieste cvasi-clandestin printre oameni: \u201eNu mai am in comun cu oamenii dec\u00e2t faptul de a fi om\u2026 ma simt, nu in afara societatii, ci in afara omenirii\u201c.
\nIn timpul obisnuitelor plimbari in preajma gradinii Luxembourg, traind intens sentimentul exilarii in raport cu propria-i specie, Cioran privea cu inc\u00e2ntare pasarile rotindu-se pe cer la ora asfintitului. Urmarindu-le h\u00e2rjoana amoroasa, le invidia intelepciunea ereditara, ii trecea prin minte ca mai bine ar fi fost pasare, ceea ce l-ar fi eliberat de povara constiintei. Si totusi, intr-o seara, asist\u00e2nd la zborul precipitat al unui stol de pasari ingrozite de zgomotul automobilului ce tocmai trecuse prin preajma, \u201eomul de sub streasina\u201c \u2013 chirias al neantului \u2013 reflecteaza: \u201eAsa le trebuie. Daca esti pasare, nu vii sa te stabilesti la Paris\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Prefata semnata de Simone Bou\u00e9 ne avertizeaza: \u201eCaiete\u201c, lucrare postuma a lui Emil Cioran, nu reprezinta propriu-zis un jurnal, desi multe din insemnarile autorului sunt datate. Cititorul va constata nu doar \u201ecalendaricitatea\u201c aproximativa a notatiilor, ci si faptul ca acestea alcatuiesc o prodigioasa mixtura intre reflexiv si anecdotic, intre strafulgerarea g\u00e2ndului filosofic si relatarea unor… Cite\u0219te mai mult »\u201eOmul de sub streasina\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[672,1864,9610],"class_list":["post-16960","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-caiete","tag-emil-cioran","tag-simone-boue-ne"],"views":1246,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16960","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16960"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16960\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16960"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16960"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16960"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}