{"id":16634,"date":"2013-09-20T17:06:11","date_gmt":"2013-09-20T15:06:11","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16634"},"modified":"2013-09-20T17:06:11","modified_gmt":"2013-09-20T15:06:11","slug":"augustin-buzura-75","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/augustin-buzura-75\/","title":{"rendered":"Augustin Buzura 75"},"content":{"rendered":"

RAZVAN VONCU<\/strong>
\nTurnanta \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, <\/strong>
\no cheie a operei lui Augustin Buzura<\/strong><\/p>\n

La aparitie, \u00een 1999, romanul \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, prima opera de fictiune scrisa de Augustin Buzura \u00een conditii de libertate, a fost pus, \u00een chip firesc, \u00een relatie cu proza autorului de dinainte de 1989. \u00cen contextul discutiilor de atunci despre felul \u00een care ne raportam la romanele av\u00e2nd ca subiect \u201eobsedantul deceniu\u201c si, mai ales, \u00een conditiile \u00een care numerosi critici exprimau \u00eendoieli cu privire la viabilitatea estetica a acestei literaturi, cronicile care au \u00eensotit romanul au subliniat contrastiv schimbarea de discurs, dar si elementele de continuitate, numeroase, care atestau faptul ca momentul 1989 nu a produs o metamorfoza a scriitorului (care nu are de schimbat o virgula din literatura sa de dinainte).
\nAstfel, critica a constatat ca Augustin Buzura a trecut usor peste schimbarea radicala a conditiei prozatorului, care \u00een libertate nu mai are nevoie de esopism si de parabole spre a spune adevarul. Si nici nu mai intereseaza pe nimeni prin ceea ce spune, cu mijloace romanesti, despre subiecte despre care si istoricii au acum libertatea de a se exprima pe larg, cu marturii documentare al caror impact la public depaseste tot ceea ce poate face literatura. Buzura nu a scris nici \u00eenainte de 1989 \u00een conditii de subordonare ideologica, dimpotriva.
\nMai mult dec\u00e2t at\u00e2t: nici \u00eenainte de 1989 romanele lui Augustin Buzura nu s-au limitat sa denunte \u2013 \u00een acel ipocrit spirit al Congresului al IX-lea al PCR \u2013 \u201eerorile\u201c deceniului stalinist. Cei care \u00eel reduc pe prozator la acest aspect secundar al fictiunilor sale \u00eel confunda, de fapt, cu alti scriitori, ca Dinu Sararu, Corneliu Leu sau Platon Pardau, care au parazitat cinic tema \u201eobsedantului deceniu\u201c spre a-si afirma fidelitatea fata de ceausism. Tema lui Buzura nu a constat, \u00een nici unul dintre romanele sale, \u00een opozitia dintre \u201eerorile\u201c tragice ale stalinismului si \u201eepoca de aur\u201c, \u00een care aceste \u201eerori\u201c pot fi denuntate fara ca scriitorul sa ajunga la Canal. Prozatorul, \u00een buna traditie a spiritului ardelenesc (pe care \u00eel continua), a investigat bolgiile morale ale constiintei personajelor sale, calai si victime, complici si evazionisti, puternici ai zilei sau oameni obisnuiti. Impactul de nesters al crimelor si faradelegilor comunismului asupra fizionomiei noastre morale, sociale si culturale este ceea ce romancierul \u00eencearca sa surprinda si sa configureze \u00een textele sale.
\nDe altfel, Augustin Buzura nici nu se limiteaza la \u201eobsedantul deceniu\u201c (epoca \u00een care sunt plasate conflictele din \u201eFetele tacerii\u201c, din 1974, sau \u201eOrgolii\u201c, din 1977), fiind unul dintre extrem de putinii scriitori care au avut curajul sa investigheze si sa expuna, pe canavaua unor istorii personale, crimele si faradelegile ceausismului. Marea greva a minerilor din Valea Jiului, din 1977, si represiunea care i-a urmat \u2013 despre care istoriografia perioadei contemporane continua sa nu ne spuna adevarul, nici astazi, la aproape un sfert de secol de la prabusirea comunismului \u2013 alcatuiesc materia ciclului \u201eZidul mortii\u201c. Se stie si cu ce pret a platit Buzura \u00eendrazneala de a \u00eenfatisa \u201efata nevazuta\u201c (din perspectiva oficiala) a ceausismului. Chemat \u00een biroul celebrului Dulea, spre a fi tras la raspundere pentru \u00eendraznelile din romanul \u201eDrumul cenusii\u201c (1988), al doilea din acest ciclu, scriitorul a fost supus unor presiuni de neimaginat, care i-au provocat un edem cerebral, din care s-a refacut cu greu.
\nTotusi, daca ar fi sa subsumam toata opera sa de dinainte 1989 unui imperativ de ordin moral si intelectual, acela este lupta scriitorului \u00eempotriva operatiunii de rescriere a istoriei recente, care nu a \u00eencetat nici o secunda pe toata durata regimului comunist, indiferent de fazele si de schimbarile acestuia. Chiar si \u201eAbsentii\u201c (1970) , romanul care l-a impus ca exceptional autor de analiza psihologica si, \u00een egala masura, ca \u00eennoitor al structurilor prozei rom\u00e2nesti, \u00eesi afla o tinta \u00een ideologia momentului, \u00eentruc\u00e2t este construit pe baza unor aspecte ale existentei pe care propaganda oficiala se straduia cu destul succes sa le oculteze: angoasa, frica, lipsa libertatii individuale. Romanele lui Augustin Buzura \u2013 ram\u00e2n\u00e2nd, se cuvine sa fac si aceasta precizare, romane \u00een toata puterea cuv\u00e2ntului \u2013 au jucat un rol important \u00een prezervarea, pe c\u00e2t a fost posibil, a unei imagini corecte asupra trecutului apropiat, \u00eentr-o confruntare subterana permanenta cu ideologia si istoriografia oficiala.
\nCitit, \u00eensa, astazi (si mai ales din perspectiva romanului urmator, \u201eRaport asupra singuratatii\u201c, publicat \u00een 2009), \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c se dovedeste nu un roman de tranzitie, ci un roman-cheie \u00een arhitectura operei lui Augustin Buzura. Un roman care evidentiaza principiile pe care aceasta opera se sprijina si, mai ales, care subliniaza \u201emiza\u201c uriasa pe care autorul a pus-o \u00een toate romanele sale, care intra pe deplin \u00een acea categorie care \u00eei placea at\u00e2t de mult unui Ion D. S\u00eerbu: de opere \u201esuferite\u201c. Cladite, cu alte cuvinte, pe o \u00eendelungata suferinta morala si pe o batalie \u00eencordata, de zi cu zi, cu aceasta suferinta. Sau, mai bine zis, cu cauzele care au provocat-o.
\nSuntem, asadar, \u00een 1999. Tema \u201ecolaborarii cu Securitatea\u201c era, desigur, de actualitate \u00eenca din primele zile de dupa 22 decembrie 1989. Dar \u00eenca nu se ajunsese (nici pe departe!) la situatia de acum. Discutiile erau aprinse, \u00eensa eram, moralmente, departe de rinocerizarea de azi, a carei caracteristica este tocmai \u00eengroparea, sub un strat gros de dezinformare, abuzuri si complicitati, a temei fostei Securitati. Si a \u00eensasi distinctiei dintre Bine si Rau, dintre crima si inocenta. Rinocerizare care a facut sa fie terfeliti, pe baza de dovezi relative, o serie de intelectuali, chiar dintre cei cu merite evidente \u00een lupta \u00eempotriva comunismului, las\u00e2nd \u00een acelasi timp ca tortionari concreti, care au omor\u00e2t oameni, sa traiasca linistiti p\u00e2na c\u00e2nd, din pura \u00eent\u00e2mplare, i-au gasit niste jurnalisti, \u00een refugiul comod \u00een care \u00eesi primeau pensiile speciale, ca unii care binemeritasera de la patrie.
\nOr, daca este sa aplicam o lectura literala, exact asta pateste personajul principal al romanului lui Augustin Buzura, cu peste un deceniu mai devreme ca rinocerizarea sa stearga diferentele \u00eentre victime si calai (ori, ca sa ma exprim mai bl\u00e2nd, \u00eenainte ca aceasta problema esentiala a societatii rom\u00e2nesti sa ajunga sa nu mai intereseze marele public, din motive evidente). Matei Popa, personaj deloc aderent la comunism, cu activitati ostile fostului regim, cunoscute de toata lumea, se trezeste, dupa 1989, contestat tocmai de unii dintre \u201efosti\u201c. Si, pentru ca nu este un rinocer, ajunge chiar sa se \u00eentrebe daca nu cumva, fie si \u00eentr-un mod de care nu e constient, e vinovat de ceea ce (i) se sugereaza de catre \u201efosti\u201c. Personajul se sf\u00e2sie interior, \u00een acest conflict cu sine indus de o societate monstruoasa, incapabila sa \u00eesi regaseasca reperele morale si sistemul de valori.
\nFara sa fiu pretios \u2013 cum, gentil, ma \u00eentepa deunazi un coleg de breasla, adept al unui fals stil \u201ede cartier\u201c \u2013, \u00eencerc deci sa arat ca, odata cu acest roman din 1999, miza lui Augustin Buzura se schimba. Sau, mai corect spus, directia \u00een care ea se exercita. Prozatorul nu-si mai poate \u00eendeplini obligatiile morale si chiar literare opun\u00e2ndu-se rescrierii trecutului, ci rescrierii \u2013 daca pot zice asa \u2013 viitorului. El nu-l mai concureaza pe istoric, ci pe profet. Nu pentru ca nu-l preocupa chestiunile estetice, ci pentru ca, asa cum spunea si Marin Preda, arta mare se ocupa inevitabil de \u201eblestematele chestiuni insolubile\u201c, de om si de trecerea sa prin istorie.
\n\u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c devine, astfel, un fel de avertisment pe care prozatorul \u00eel adreseaza, prin intermediul unei fictiuni construite cu toata maiestria de care dispune la apogeul unei creatii de-o viata, cititorului. Celui dispus sa citeasca \u00een continuare literatura nu ca pe o consemnare nevertebrata a banalitatii cotidiene, ci ca pe o arta.
\nSunt si alte semnale ale acestei schimbari, care-l ajuta pe prozator nu doar sa se mentina \u00een actualitate, ci si sa ram\u00e2na fidel crezului sau de-o viata. Acela ca scriitorul nu este un simplu hedonist, ci un \u2013 cum zicea Noica \u2013 semadau: o instanta care da seama de maretia sau de nimicnicia omului, a societatii si a culturii careia \u00eei apartine.
\nUnul ar fi cresterea numarului cartilor de publicistica si memorialistica, \u00een raport cu perioada de dinainte de 1989: asta nu \u00eenseamna doar ca, aflat acum \u00een deplina libertate, romancierul poate scrie despre temele civice si altfel dec\u00e2t \u00een fictiuni parabolice. Ci si ca acesta, dezamagit de mersul societatii rom\u00e2nesti dupa ceea ce paruse a fi o noua renastere, nu renunta la prerogativele si nu fuge de datoria sa de intelectual rom\u00e2n. Datoria: iata un concept pe care, am mai spus-o, Buzura \u00eel mosteneste de la Scoala Ardeleana si de la lungul sir de carturari de peste munti care au ilustrat stralucit cultura nationala si spiritul european.
\nCel de-al doilea semnal va fi, evident, \u201eRaport asupra singuratatii\u201c. Care va contura \u2013 din nou, cu c\u00e2tiva ani \u00eenainte ca sociologii, analistii si filosofii lucizi sa constientizeze situatia \u2013 criza morala si culturala, daca nu chiar identitara, \u00een care ne aflam. Si care poarta un nume: atomizarea societatii. Cu antenele sale hipersensibile, analistul psihologic care este Augustin Buzura a simtit, \u00een clivajele primului deceniu postcomunist, fracturile celui de-al doilea si destramarea mecanismelor sociale, \u00een cel de-al treilea. Si a facut ce stie mai bine sa faca: a construit un univers fictional \u00een masura sa \u00eei trezeasca pe cei cu urechi de auzit si ochi de vazut.
\nToate, \u00eensa, se sprijina pe schimbarea de perspectiva indusa de \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, opera esentiala pentru \u00eentelegerea faptului ca Augustin Buzura este mai mult dec\u00e2t un romancier care a \u00eendraznit sa denunte faradelegile comunismului. Eu vad \u00een el mai degraba \u2013 am spus-o \u00een repetate r\u00e2nduri \u2013 un moralist al conditiei umane si un analist necrutator al periferiilor morale, tot mai extinse \u00een societatea din ultimii ani.
\nNu relatia prozatorului cu istoria este, prin urmare, esentiala \u00een structura operei sale, ci cea cu elementul antropic. Din acest punct de vedere, romanele sale nu sunt numai o colectie de psihologii (multe dintre ele, deviante), ci si un bestiariu al lumii rom\u00e2nesti postbelice.
\nTitlul romanului \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c nu putea fi mai explicit de-at\u00e2t.<\/p>\n

 <\/p>\n

NICOLETA SALCUDEANU<\/strong>
\nDisidenta prin cultura<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

Formulele si etichetele critice care graviteaza obsesiv \u00een jurul prozei lui Augustin Buzura par sa fie, pe c\u00e2t de putine, pe at\u00e2t de controversate. Curaj pur si simplu sau curaj \u201ecu voie de la politie\u201c, eticism, psihologism, moralism, realism politico-istoric, eseism. I s-au atribuit sau reprosat, voalat sau nu, stilul greoi, ardelenismul, dar si, daca nu anticalofilia, atunci de-a dreptul lipsa stilului. Mai aiuritor este sofismul manolescian prin care, desi romanelor \u201eobsedantului deceniu\u201c li s-a imputat \u00eendeobste cantonarea \u00een trecutul comunist, c\u00e2nd \u201egreselile\u201c acestuia erau acceptate si de nomenclatura comunista, \u201ecu voie de la politie\u201c cum ar veni, \u201ehandicapul\u201c cel mai mare al prozei lui Buzura e identificat, nici mai mult, nici mai putin, dec\u00e2t tocmai \u00een \u201efoarte directa referinta la o lume care a disparut\u201c. Conform acestei logici, Augustin Buzura s-ar fi putut eschiva de uzura timpului scriind numai si numai despre viitor, science fiction probabil. Si mai interesanta, dupa caderea comunismului, este instrumentarea judecatii critice asupra prozei sale \u00een slujba unor politici culturale ce vizau suprematia postcomunista prin \u201ereasezarea\u201c valorilor statuate p\u00e2na la borna anului 1989. Sa nu uitam campaniile de tipul celei jurnalistice din \u201eCotidianul\u201c (a \u201egeneratiei expirate\u201c), initiate \u00een \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, c\u00e2nd, prin mercenariatul unor imberbi comentatori, se punea la \u00eendoiala viabilitatea si verosimilitatea romanelor-etalon ale perioadei precedente, \u00eencerc\u00e2ndu-se, pervers, acreditarea ideii inepte de \u201eSiberie culturala\u201c. De fapt acestea erau tentative, din fericire esuate, de vacantare a ierarhiei literare precedente, pentru a se face loc uneia noi, nascocite, artificiale. Era un fel de tentativa de lovitura literara de stat asupra vechii or\u00e2nduiri canonice care viza, de fapt, preluarea puterii institutionale.
\nDar aceasta ierarhie fusese construita \u00een timp si crescuse \u00een mod natural, regimul comunist nereusind sa-i contrapuna o alta, \u201ede partid\u201c, sf\u00e2rsind \u00een cele din urma prin a o accepta pe aceasta. \u00cen mod ironic, \u00een buna parte, cei care o voiau demolata acum fusesera cei care reusisera sa o impuna \u00een timpul dictaturii. Partea ce i-a revenit lui Augustin Buzura din astfel de campanii a fost imensa prostie a ideii ca revolta exprimata de acesta, cu frisonant curaj, a fost \u201ecu voie de la politie\u201c. O prostie nu tocmai dezinteresata, ci comparabila sau chiar \u00eenrudita \u00eendeaproape cu diversiunea initiata de Securitate si aplicata pe spinarea scriitorilor disidenti, aceea a scriitorului \u201ecurajos, dar lipsit de talent\u201c. \u201eAceasta prostie cu \u201evoia de la politie\u201c \u2013 spune Mircea Iorgulescu \u00eentr-un interviu \u2013 a luat \u00eensa forma si proportiile unor sustinute si largi campanii mediatice de discreditare si calomniere a celor mai importanti scriitori rom\u00e2ni din perioada postbelica si de aruncare la pubela a literaturii lor. Ca si cum ar fi existat un interes anume pentru crearea unei imagini de pustiu cultural si literar. Ca si cum s-ar fi declansat o vasta operatiune de vandalizare a valorilor nationale. Pentru ca nu a fost doar o campanie mediatica, a fost si una institutionala ce viza efecte de lunga durata. Ma g\u00e2ndesc la manualele scolare, la epurarea marilor scriitori, la marginalizarea, daca nu chiar eliminarea culturii umaniste \u00een viata sociala.\u201c Prin comparatie, sustine mai departe M. Iorgulescu, perioada ocupatiei, \u00een Franta, a fost considerata de experti una dintre cele mai faste pentru literatura franceza.
\nCelebrele revizuiri lovinesciene, v\u00e2nturate cu intentia reala a unui revizionism revansard si autovalorizator, au \u00eencercat sa clinteasca \u2013 se putea altfel? \u2013 si statutul greu de clintit, daca nu chiar imposibil, al romanelor lui Augustin Buzura. Despre masivitatea succesului sau, \u00een momentul aparitiei romanelor, vorbeste acelasi Mircea Iorgulescu. E vorba de succesul la cititori, exprimat mult mai transant dec\u00e2t opinia critica, silita aceasta sa-si \u00eenveleasca expertiza \u00een precautii infinite, contextul politic oblig\u00e2nd la prudenta, evit\u00e2ndu-se astfel orice referire la realitatea imediata a carei oglindire grotesca erau aceste romane. Asa se face ca lecturile predecembriste erau, prin prudenta, mai degraba aluzive si eluzive, constituiau un metalimbaj uneori mai criptat dec\u00e2t obiectul analizei \u00een sine. De aceea comentariile de dupa decembrie 1989 raspund cu adevarat exigentelor unei examinari neconstr\u00e2nse. De altfel, lecturile mai tinerilor critici, de la Sanda Cordos la Daniel Cristea-Enache, reasaza expertiza \u00een fagasul ei firesc.
\nDar unul dintre cei mai comprehensivi si mai fideli comentatori ai lui Augustin Buzura, care au urmarit proza sa \u00eendeaproape, at\u00e2t \u00eenainte de caderea regimului comunist, c\u00e2t si dupa aceasta, este, indiscutabil, Mircea Iorgulescu. Observatiile din prefata sa la editia postdecembrista a romanului \u201eRefugii\u201c ar putea fi extrapolate la toate celelalte: \u201eCititorii, mai mult dec\u00e2t comentatorii, au vazut si au gasit \u00een \u00abRefugii\u00bb cea mai radicala contestare a sistemului politic din Rom\u00e2nia de atunci. Erau si singurii care o puteau face \u00een toata libertatea. \u00cen toata libertatea, dar \u00een felul lor: noua carte a lui Augustin Buzura s-a epuizat instantaneu, si chiar fara sa fie expusa \u00een librarii. A fost v\u00e2nduta pe sub tejghea, a fost cumparata prin \u00abrelatii\u00bb, a intrat de \u00eendata \u00een bursa neoficiala, dar plina de vitalitate, a pietii negre, unde s-a situat \u00een topul celor mai cautate \u00abproduse\u00bb intruvabile \u00een comertul de stat, a fost multiplicata prin xeroxare, \u00abla negru\u00bb de obicei, copiile fiind v\u00e2ndute la preturi ametitoare, bine\u00eenteles ca tot \u00abla negru\u00bb, pe sub m\u00e2na. A fost data si a fost acceptata ca mita. S-au cumparat cu ea servicii si bunavointe. A fost daruita. A circulat ametitor, \u00eemprumutata din m\u00e2na \u00een m\u00e2na. A fost sterpelita. A fost r\u00e2vnita. A devenit o carte-mit\u201c. C\u00e2t despre depasirea subita a termenului de expirare a operei, un raspuns magnific \u00eel da, \u00een acelasi interviu, criticul parizian. \u00centrebat daca \u201eFetele tacerii\u201c mai poate fi \u00eenteleasa astazi de cititorul nefamiliarizat cu Cenzura si Securitatea, cu rezistenta din munti sau aceea prin cultura, acesta formuleaza un adevar pe c\u00e2t de evident, pe at\u00e2t de frapant de simplu: \u201eSchimbati ce e de schimbat, puneti aceeasi \u00eentrebare despre \u00abCei trei muschetari\u00bb si vedeti ce iese! De ce ar avea un cititor de azi dificultati mai mari sa \u00eenteleaga ce erau Securitatea, rezistenta din munti si militia asa cum apar \u00een romanul lui Augustin Buzura si ce erau intrigile cardinalului Richelieu din romanul lui Dumas?!\u201c C\u00e2t despre \u201erezistenta prin cultura\u201c, aceasta \u201enu a fost at\u00e2t una a creatorilor, a fost \u00een primul r\u00e2nd a cititorilor\u2026\u201c Si, \u00eentr-adevar, succesul de public, alaturi de cel de critica, al lui Augustin Buzura, a fost unul fabulos, comparabil cu cel al lui Nicolae Breban. Cartile lor reprezentau valuta forte.
\nPoate de cel mai mare astfel de succes, prin concentratia maxima de substanta exploziva, ating\u00e2nd cota cea mai \u00eenalta de radicalitate, s-a bucurat ultimul sau roman publicat \u00een timpul comunismului, cu un an \u00eenaintea prabusirii dictaturii. Este vorba de romanul \u201eDrumul cenusii\u201c (1988), parte dintr-o proiectata trilogie, \u201eZidul mortii\u201c, din care mai fusese publicata, prima parte, romanul \u201eRefugii\u201c (1984). Daca, referindu-se la primul roman al ciclului, Mircea Iorgulescu considera ca \u201eNimeni p\u00e2na la Augustin Buzura, si nici dupa el, nu a sondat at\u00e2t de ad\u00e2nc si cu at\u00e2ta curaj estetic abisurile si amploarea ravagiilor dedublarii si ambivalentei fiintei \u00eentr-o lume ea \u00eensasi purt\u00e2nd pecetea unei psihopatii generalizate\u201c, se poate spune despre cel de-al doilea, \u201eDrumul cenusii\u201c, ca singurul care l-a egalat, ba chiar l-a depasit pe Augustin Buzura a fost Augustin Buzura \u00eensusi. Fiindca tensiunea conflictului dintre irationalitatea existentei dedublate si revolta, prezenta copios \u00een \u201eRefugii\u201c, atinge aici o cota greu de suportat.
\nInsolitul acestui roman este dat de nivelul paroxistic la care este \u00eempinsa arta prin presiunea nemai\u00eent\u00e2lnita a realului. Astazi este greu de \u00eenchipuit la ce riscuri etice, estetice, dar si existentiale se expunea un scriitor ce literaturiza imediatul ajuns la un nivel inimaginabil de absurd. Este un roman-document, publicat la rascrucea dintre doua regimuri, care frapeaza prin densitatea insuportabila a raului \u00een lume, e un roman care, prin nivelul de radicalitate ajuns la saturatie, anticipeaza, cumva cum numai arta poate sa aiba asemenea clarviziuni, explozia ce va sa vina. Ce ar mai fi putut surveni dupa tensiunea neegalata a acestui roman, pe l\u00e2nga care un manifest dinamitard ar fi semanat cu un fluturas volant, daca nu un strigat colectiv de moarte? \u00centrebarea care s-a pus este cum a fost posibila acceptarea de catre cenzura (mascata pe vremea aceea) a unei astfel de carti. Raspunsul \u00eel da autorul \u00eensusi, \u00eentr-un interviu (sursa: 8\/22\/13 stirile.rol.ro\/print\/-drumul-cenusii–zvonuri-si-amenintari-71870.htm), si este foarte simplu, tin\u00e2ndu-se cont de precedentele Paul Goma, Virgil Tanase si altii, nu prea multi. La c\u00e2teva saptam\u00e2ni de la aparitia \u201eDrumului cenusii\u201c, unul dintre cenzori \u00eei telefoneaza alarmat: \u201e\u00abTovarasul Dulea a afirmat ca i-am pricinuit cel mai mare rau din toata cariera lui. Vino urgent la Bucuresti!\u00bb Am venit, am cerut audienta Tovarasei, cea care \u00eel \u00eenspaim\u00e2ntase pe Mihai Dulea, dar, \u00een drum spre celebrul Cabinet 2, am facut edem cerebral. \u00cen realitate au dat drumul cartii, deoarece nu stiau daca am trimis sau nu manuscrisul \u00een strainatate. Cartea a fost salvata si de teama de scandal, caci aparitia ei \u00een strainatate ar fi \u00eensemnat un scandal si mai mare. \u00cen plus, urma sa fie dati afara toti cei care nu fusesera vigilenti.\u201c Exportul de contestatie era mult mai costisitor, ca imagine, pentru regim dec\u00e2t exprimarea ei restr\u00e2nsa, \u00een spatiu controlat. Se stie cum, involuntar si stupid, regimul comunist a facut reclama nesperata romanului lui Paul Goma, \u201eOstinato\u201c, publicat \u00een Germania, prin retragerea ostentativa a standului Rom\u00e2niei, la T\u00e2rgul de carte de la Frankfurt.
\nCa si precedentul din constructia \u201eZidul mortii\u201c, adica romanul \u201eRefugii\u201c, precum si alte romane ale sale, si acesta porneste de la referinta cea mai cruda. Se stie, Augustin Buzura si-a documentat romanele prin investigatie jurnalistica la fata locului. A discutat cu oameni implicati direct, din \u201enevoia de a cunoaste istoria reala\u201c. A cobor\u00e2t \u00een mina, l-a cautat pe unul dintre liderii grevei de la 1977, un anume Dobre, disparut, care se presupunea ca fusese calcat de un camion (\u00eel va \u00eent\u00e2lni p\u00e2na la urma, \u00een viata, \u00een anul 1990), cum, \u00een realitate, merg\u00e2nd pe urmele victimelor, scriitorul a descoperit ca o parte chiar au fost anihilate \u00een acest fel sau au fost stramutate. Se poate spune ca realitatea \u00eenvinge fictiunea pentru ca tot ceea ce apare ca ipoteza \u00een roman, \u00een realitate s-a si \u00eent\u00e2mplat. Dar, fiindca jurnalistul nu este una cu prozatorul Augustin Buzura (investigatiile crude fiind publicate ulterior \u00een \u201eTribuna\u201c), \u00een cazul acestei carti el opteaza pentru literatura, nu pentru reportaj, o literatura nu mai putin cr\u00e2ncena dec\u00e2t referinta, chiar mai densa \u00een expresia sa, fiind transfigurata ideatic si stilistic. Stilistic, da, fiindca, daca, la o prima vedere, discursul romanesc pare \u00eengreunat de un fel de maieutica a semnificarii, de o extragere anevoioasa a \u00eencarcaturii simbolice ascunse a semnului, tehnic vorbind, prozatorul cauta stilul mai degraba \u00een forma dec\u00e2t \u00een seismica si flexibilitatea expresiei. Iar tehnica este una desav\u00e2rsita, cu toate strategiile formale moderne \u00eensusite \u00een chip natural. Insertii audio \u00een \u00eentinderea plana a monologului, alternanta temporala, finetea racordurilor, toate conlucreaza la o constructie al carei ritm este dat de reverberatiile fluctuante ale constiintei. Faptul pur se transfigureaza \u00eentr-un chestionar existential de constiinta, \u00een extract superconcentrat de etica sublimata filosofic. Orice \u00eent\u00e2mplare a fiintei \u00eesi gaseste corelativul existentialist. De ce literatura si nu relatare frusta? Fiindca \u201e\u00eemi propusesem, ceea ce sper ca am si reusit, sa fie literatura si nu o carte a grevei\u201c.
\nOricum, o carte a grevei nu ar fi fost posibila fiindca, oficial, acest eveniment major al anului 1977, si unul dintre cele mai importante din timpul comunismului, nefiind mentionat nici macar \u00een treacat, nici macar aluziv, \u00een presa din tara, e ca si cum nici n-ar fi existat. Cum ar fi putut oare relata presa comunista episodul, aflat de Buzura \u00een investigatiile sale directe, despre felul \u00een care Ceausescu a fost separat de suita sa de catre grevisti, silit fiind sa urce pe platforma unui camion, de unde si-a tinut cuv\u00e2ntarea izolat de garzile sale de corp? De altfel, dupa logica \u201egura mincinosului adevar graieste\u201c, chemat, dupa a doua corectura a cartii la Consiliul Culturii, functionarul de acolo \u00eei va pune \u00een vedere autorului \u201eca \u00een roman am scris despre greva minerilor din Valea Jiului, ca trebuie sa scot cam 180 de pagini. M-am aparat, sustin\u00e2nd ca nu avusesem cum sa scriu despre greva, \u00eentruc\u00e2t nici Ceausescu, nici \u201eSc\u00e2nteia\u201c si nici vreun ziar sau document oficial nu pomenisera despre asa ceva. Deci ceea ce scrisesem era pura fictiune\u201c. P\u00e2na la urma scriitorul a suprimat din carte 78 de r\u00e2nduri.
\nRomanul, prin firul epic si prin personaje, este o extensie a \u201eRefugiilor\u201c, \u00eempletind povestea de dragoste ilicita a unui jurnalist, martor simbolic si scrib prin definitie, cu presupusa Ana Maria ce se dovedeste a fi Ioana din precedentul roman al ciclului, cu povestea doctoritei Victoria Oprea, ce va sf\u00e2rsi strivita de un camion misterios, aflata \u00een cautarea iubitului ei, Helgomar David, un alter ego livresc al acelui Dobre, invocat \u00een interviul dat de Augustin Buzura. Dintr-un personaj sters, ziarist disciplinat politic, \u201epe linie\u201c, Dan Coman, rugat de doctorita sa mearga pe urmele lui Helgomar, devine teritoriul fram\u00e2ntat al tuturor problemelor de constiinta care pot cotropi fiinta umana, de la problematizarea dragostei si comunicarii \u00eentre oameni, p\u00e2na la resorturile morale ale lasitatii, curajului si terorii institutionalizate. Si fiindca toate acestea, cu at\u00e2t mai putin cea din urma, terorismul de stat, nu apartin doar trecutului, sunt rani redeschise \u00een ziua de azi, a considera un asemenea roman datat, e ca si cum ti-ai \u00eenchipui, candid (sa nu uitam burlescul voltairian al ideii), ca traiesti \u00een cea mai buna dintre lumile posibile. Nu doar ca datat nu e, dar e vizionar \u00een masura \u00een care camioanele ucigase nu au disparut din lume, ele chiar au luat \u00eenfatisari proteiforme ce \u00eenving imaginatia si \u00eenving minimul confort al libertatii individuale.
\nCa un manifest pentru ziua de azi, c\u00e2nd Big Brother este at\u00e2t de performant \u00eenc\u00e2t urechile Securitatii sunt caricatura firava a acestuia, sunt cuvintele: \u201eCuraj \u00een baie, cu apa curg\u00e2nd dezlantuita, sau \u00een plin c\u00e2mp, uit\u00e2ndu-te \u00een toate partile ca nu cumva sa fie cineva prin apropiere, curaj \u00een bratele unei femei, \u00een obscuritatea \u00eencaperii, spun\u00e2nd \u00een soapta jumatati, falnice jumatati de adevaruri, curajul de a nu vedea dec\u00e2t micile nimicuri din jur, de a da vina pe cel mai mic si mai inofensiv dintre cei mai mici, curajul de a \u00eenjura pe la spate, cu mintea \u00eentunecata de alcool, sau de a accepta orice si oric\u00e2nd, ridic\u00e2nd degetul cu nevinovatie pentru a indica presupusa cauza a relelor\u2026 Mereu si mereu lasii: nu am \u00eencotro, accept orice \u00een numele unei asa-zise vieti \u2013 trebuie sa traiesc si eu \u2013 , a salvarii unor copii, a sperantei ca destinul va rezolva p\u00e2na la urma ceea ce n-ai fost tu capabil\u2026 Curajul de a sustine ca altii, \u00eentotdeauna altii sunt vinovati de mizeria ta, de degradarea si umilintele prin care treci, de tot ceea ce nu-ti convine. Mereu si mereu: destinul, istoria, conjuncturile, cerul si astrele, diavolul si tot ce exista \u00een afara ta\u201c (\u201eDrumul cenusii\u201c, pp. 177-178). \u201eCurajul\u201c de \u201ea cerceta cerul din balti, \u00een apa str\u00e2nsa \u00een urmele pasilor altora\u201c sa fie singurul permis? Fiindca, astazi chiar, nici macar curajul din baie, din c\u00e2mp sau din bratele iubitei\/iubitului nu mai este posibil. Drona te va gasi oricum. Sau poate tocmai de aceea curajul ar trebui sa fie posibil, neav\u00e2nd a pierde dec\u00e2t viata. O viata, nu toate celelalte.
\nAugustin Buzura nu a fost, \u00een timpul comunismului, un simplu rezistent prin cultura, ci a fost, tot prin cultura, un disident veritabil. Iar astazi, poate mai mult dec\u00eet ieri, este un opozant fatis al oricarui sistem anchilozat si criminal.<\/p>\n

 <\/p>\n

SORINA SORESCU<\/strong>
\nRecitind \u201eAbsentii\u201c<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

Aparut \u00een 1970, la Editura \u201eDacia\u201c din Cluj, romanul \u201eAbsentii\u201c a cucerit repede girul estetic al revistelor literare bucurestene: \u201eLuceafarul\u201c, \u201eContemporanul\u201c, \u201eRom\u00e2nia literara\u201c. Mai ales aceasta din urma a stiut sa dea \u00eent\u00e2mpinarii structura si semnificatie de eveniment, cu un simt al urgentei consacrarii t\u00e2narului autor, parca premonitoriu pentru interdictia politica (care nu va \u00eent\u00e2rzia nici ea, \u00een vara lui 1971).
\nPrimul vestitor a fost Mircea Iorgulescu, \u00eentr-o recenzie facuta doar din citate ilustrative pentru talentul romancierului si din aprecieri critice superlative. Citez, la r\u00e2ndu-mi, concluziile:
\n\u201eO carte zguduitoare, poate cea mai \u00eensemnata aparitie din proza anului trecut. Prin acest roman, Augustin Buzura devine un nume de referinta \u00een proza contemporana. Este cartea definitivei consacrari\u201c(1).<\/p>\n

Dupa doua saptam\u00e2ni, \u201eRom\u00e2nia literara\u201c publica o masa rotunda dedicata romanului, la care participau Valeriu Cristea, S. Damian, Mircea Iorgulescu, Al. Piru si Mihai Ungheanu (\u201eCinci critici despre o carte\u201c). Toate formulele posibile de \u00eencadrare, cu polaritatile valorizatoare ale momentului, au fost aduse \u00een discutie: tipologie a protagonistului de \u00eenvingator vs. tipologie de \u00eenvins(2), tematica sociala vs. analiza psihologica(3), roman \u00een descendenta organica a prozei rom\u00e2nesti interbelice sau roman de sincronizare cu literatura occidentala. Ultimul criteriu aprinde chiar o controversa tehnica \u00eentre critici (flatanta din ambele directii pentru autor):
\n\u201eM. Iorgulescu: Eu recunosc \u00een romanul lui Buzura o lume care, pe spatiul literaturii rom\u00e2ne, porneste de la scriitorii intelectuali din 1930: Camil Petrescu, M. Sebastian, A. Holban si ceilalti.
\nAl. Piru: Nu vad nicio asemanare cu Camil Petrescu. Buzura nu se \u00eenscrie \u00een aceasta traditie, este mai nou, cum rezulta din chiar referirile lui: Camus, Eugen Ionescu, Beckett (…) La Buzura se poate vorbi mai putin de Gide si Proust. Nu am ce compara la Buzura cu Hoban sau Sebastian. (…)
\nM. Ungheanu: Augustin Buzura este prin \u201eAbsentii\u201c sincronic literaturii occidentale.
\nPiru: De vazut, mai ales, noul roman francez, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon.\u201c(4)
\nAdrian Marino, care \u00eesi publica atunci \u00een \u201eRom\u00e2nia literara\u201c fragmente, \u00een avanpremiera, din \u201eDictionarul de idei literare\u201c, \u00eentrerupe seria teoretica si trimite, la r\u00e2ndu-i, o cronica despre \u201eAbsentii\u201c, aparuta la \u00eenceputul lunii iunie. Sau gaseste prilejul ideal pentru o aplicatie. Citita \u00een contextul studiilor lui Marino, cronica la \u201eAbsentii\u201c se dovedeste o ilustrare a acceptiunilor etice si filosofice ale categoriei de autenticitate.
\nDin punctul de vedere al teoreticianului, Buzura nu viza sincronizarea si nimic altceva ce ar reduce romanul la conventie, la manufactura de forme. \u201eAbsentii\u201c \u00eei aparea complet lipsit de conventii, de procedee si, p\u00e2na la urma, chiar de\u2026 literatura. Profilul auctorial intuit de teoretician este autentic nu prin stap\u00e2nirea unei poetici, ci prin psihologia creatiei, complet straina de:
\n\u201epreocuparea reclamei, succesului imediat si al carierei ostentative. Buzura e o figura retrasa, inconformist discret, tenace si blazat (…). Literatura lui e mai mult dec\u00e2t simpla literatura. Se simte imediat \u201eangajamentul\u201c total, participarea, solidarizarea dintre \u201etraire\u201c, \u201eexistenta\u201c si \u201escriere\u201c (…) Tragedie \u00een forma paroxistica, care nu mai poate fi repetata. Autorul ar face o eroare daca ar relua tema si formula \u00een alta carte. Ea nu trebuie folosita dec\u00e2t o singura data.\u201c(5)<\/p>\n

Daca am ignora substratul conceptualizant al cronicii, impresia, la lectura, ar fi ca Marino parcursese mai mult cu sufletul dec\u00e2t cu privirea paginile romanului. Posibil, de altfel, sa-l fi cunoscut pe autor la Cluj. Straduindu-se sa \u00eenlature din comentariu orice suspiciune de constiinta tehnica, nu comenta, teoreticianului nu-i mai ram\u00e2ne dec\u00e2t intersubiectivitatea identificarii, purificata p\u00e2na la un soi de divinatie a conditiei de unicat, ireductibil si de nereluat, a experimentului romanesc (si, \u00eentr-un fel, a \u00eencheierii bruste a primei etape de mare scriitor a lui Buzura).
\nFoarte receptiva, si critica militanta din exil. Monica Lovinescu pare sa fi citit si articolele publicate de Buzura \u00een revistele literare, de unde nu avea cum sa nu retina angoasa \u201e\u00eembolnavirii anumitor cuvinte (cuvinte mari, precum \u201ecuraj, adevar\u201c) prin \u00eentrebuintarea lor sistematic incorecta\u201c. Cumva, \u00een sensul, dar si \u00een pofida acesteia, se simte datoare sa accentueze evidenta de adevarat si curajos pe care i-o impusese, la lectura, romanul.
\nLa drept vorbind, cronica Monicai Lovinescu de la \u201eEuropa libera\u201c dezvaluie mai multe elemente de structura estetica \u2013 scene simbolice, atmosfera, obsesii introspective \u2013 dec\u00e2t toate \u00eent\u00e2mpinarile criticilor esteti din tara. Miza e, \u00eensa, politica. Reia argumentatia antiformalista a lui Adrian Marino, ca si refuzul abordarilor comparatiste, pentru a demonstra ireductibilitatea, nu a experientei auctoriale, ci a contextului istoric:
\n\u201eRevolta personagiului sau a fost comparata cu \u201eL\u00b4\u00c9tranger\u201c al lui Camus (probabil numai pentru ca orice revolta trebuie neaparat sa se refere la acest exemplu, acum clasic), dar absurditatea generala a existentei lui Camus n-are nimic de-a face cu absurditatea reala, data, explicabila din motive precis sociologice a lumii descrise de Buzura. Nu numai calitatea revoltei difera (ea ating\u00e2nd la Camus un prag de ne\u00eentoarcere al indiferentei si mentin\u00e2ndu-se la Buzura \u00een continua ei ardere), dar si obiectul acestei revolte. Meursault se comporta ca si cum faptul \u00eensusi de a fi \u00een lume ar fi intolerabil, pe c\u00e2nd pentru eroul lui Buzura nu e insuportabil dec\u00e2t de a fi \u00eentr-o anumita lume\u201c. (6)<\/p>\n

Retrospectiv, disputele cronicarilor de la aparitia \u201eAbsentilor\u201c alcatuiesc un tablou fericit, aproape paradisiac, al receptarii pluriperspectiviste: critici cu programe si doctrine distincte lumineaza, fiecare, \u00een modul sau particular, originalitatea operei comentate, fara a sacrifica (\u00eentru totul) adecvarea la obiect consecventei punctului de vedere. \u00cen foarte scurt timp \u00eensa, \u00eentregul sistem literar rom\u00e2nesc va intra \u00een criza.
\nCu buldozerul \u201erevolutiei culturale\u201c din vara lui 1971, \u201eAbsentii\u201c va fi retras din librarii(7). \u00cen reactie, Buzura va deveni, \u00een anii urmatori, sustinator al nevoii de continuturi, convertind experienta interdictiei politice, apoi a continuei confruntari cu cenzura \u00een cea mai spectaculoasa forma de asumare auctoriala a responsabilitatii cuv\u00e2ntului. Romanele sale de maturitate se vor \u00eencarca de un realism documentar aspru, cu o densitate de nimeni egalata nici p\u00e2na acum de adevaruri antipropagandiste. Forma estetica \u00eesi va pierde, cel putin \u00een parte, gratuitatea experimentala, tinz\u00e2nd sa devina o disciplina sever autoimpusa, \u00een contraponderea gravitatii continuturilor, \u00een asa fel \u00eenc\u00e2t sa nu alunece \u00een tezism invers(8).
\nCritica era, de asemenea, pusa \u00een situatia de a-si reconsidera pozitiile. Si, nu \u00een putine cazuri, pluralitatea initiala a cheilor de lectura a degenerat de la practica incluziva a lui si, si, la cea excluziva a lui nici, nici. Cum romanele lui Buzura, se puteau citi si \u00een grila estetica, si \u00een grila protestatara, s-a ajuns repede la diferentierea a doua modalitati diametral opuse de decodificare, am\u00e2ndoua reductive criteriologic, am\u00e2ndoua opace la originalitate. Criticii esteti din tara nu au reusit sa \u00eenteleaga subversiunea ca determinare constitutiva (deci: intrinseca si imanenta) a valorii autonom artistice. Au izolat-o de poetica romanului \u00een anexa valorilor extraliterare, accesorie si de interes doar conjunctural. Critica militanta din exil, invers, a supralicitat latura subversiva, \u00eentorc\u00e2nd-o, ca prioritate etica si politica, \u00eempotriva criteriului formal, p\u00e2na la urma \u00eentorc\u00e2nd-o \u00eempotriva operei \u00eensesi.
\nDupa 1989, ruptura dintre cele doua coduri nu a mai putut fi depasita, cu efectul, dramatic, al devalizarii literaturii rezistentei antipropagandiste, considerata o literatura \u201ede nisa\u201c, \u00een sens peiorativ, cu tipologii creatoare si orizont axiologic relevante doar \u00een interiorul sistemului comunist. Or, rezistenta antipropagandista (purificarea limbajului de ingerintele ideologice si restaurarea virtutilor de comunicare autentica) este principala trasatura a literaturii rom\u00e2ne din anii saizeci-optzeci ai secolului trecut. Nu \u00eent\u00e2mplatoare, ci formativa. Pornind de la ea, iar nu \u00eencerc\u00e2nd s-o omita, istoria literaturii va recupera, \u00een timp, operele reprezentative.
\n*
\nLasate, pe nedrept, vreme de mai bine de doua decenii, \u00eentr-un con de umbra, romanele lui Augustin Buzura se cuvin, mai \u00eent\u00e2i, scoase din uitare. Unii le vor reciti cu emotia revizitarii unei epoci si a unei v\u00e2rste. Altii le vor citi pentru \u00eent\u00e2ia oara. Publicul intelectual t\u00e2nar de azi \u00eesi va recunoaste, cu siguranta, \u00een \u201eAbsentii\u201c, idealurile, revoltele, dezamagirile. Drama lui Mihai Bogdan continua sa fie actuala, pentru ca tine de general uman, la fel cum va fi tinut, \u00een anii saizeci \u2013 optzeci ai secolului trecut, de contingentele totalitarismului comunist. Altii le vor studia, integr\u00e2nd memoria culturala a receptarii critice \u00een chiar structura de obiect literar si explor\u00e2nd noi trasee interpretative, formatate pe asteptarile prezentului. \u00cen aceasta abordare, romanele lui Augustin Buzura se vor dovedi o provocare, una dintre cele mai dificile, dar si cele mai intens semnificative pentru determinarea originalitatii literaturii rom\u00e2ne postbelice.
\nNu e rostul unei prefete sa epuizeze toate sensurile operei. Trebuie doar sa amorseze dorinta de interpretare. \u00cen ceea ce ma priveste, \u00eemi place sa recitesc \u201eAbsentii\u201c \u00eentr-un fel de racursi critic, \u00een concizia si rotunditatea poematica a textului din 1970, dar, \u00een acelasi timp, raport\u00e2ndu-l la romanele ulterioare ale lui Augustin Buzura, ca pe un prag al maturizarii, trecere de la faza de experiment la cea de experienta, care se re\u00eencarca de semnificatie la fiecare retrospectiva.
\nC\u00e2teva exemple. Cititorii lui Buzura stiu ca povestea din \u201eAbsentii\u201c \u00eesi afla deznodam\u00e2ntul epic la \u00eenceputul romanului urmator, \u201eFetele tacerii\u201c. Dar paginile trebuie date si \u00eenapoi, dinspre romanele asa-zis \u201eobiective\u201c catre cartografierea universului interior \u00eentreprinsa de Mihai Bogdan. Fresca lumii comuniste initiata \u00een \u201eFetele tacerii\u201c si desfasurata panoramatic p\u00e2na \u00een \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, tehnica (certata de criticii esteti ca empirica si cam demodata) a \u201eredarii\u201c, \u201e\u00eenfatisarii\u201c, \u201ezugravirii\u201c de medii sociale \u00eesi reitereaza astfel originea introspectiva. De la Mihai Bogdan, la Dan Toma sau Stefan Pintea, temele psihanalitice se ad\u00e2ncesc mereu, printr-o complexa retea de variante ale profilului de personaj-martor, \u00een masura sa cuprinda si sa proceseze imaginea unei lumi \u00een deriva. Agresivitatea si apatia, instinctul animalic si subconstientul profetic, ritualurile initiatice si oripilarea produsa de propria cruzime, pulsiunile vitale si presimtirile apocaliptice \u2013 categorii polare, disjuncte, opuse, pentru g\u00e2ndirea rationala \u2013 sunt mentinute de subconstient \u00een registrul asemanarii si ele sunt cele care dau continuitate secventelor disparate ale perceptiilor lucide de la maturitate.
\nSigur ca, dintre romanele lui Augustin Buzura, \u201eAbsentii\u201c se apropie cel mai mult de ceea ce critica ar \u00eentelege prin esteticul \u201epur\u201c. Subiectul este doar liminar, c\u00e2t sa motiveze si sa lege \u00eentre ele secventele introspective. \u00cen criza narcotica schizofrenoida, autoindusa, la limita suicidului, din neputinta de a mai accepta abuzurile de putere ale unui sef absolut, t\u00e2narul psihiatru Mihai Bogdan \u00eesi \u00eenregistreaza simptomele, cu metoda de clinician si inventivitate imagistica de poet. Constat\u00e2ndu-si, derog\u00e2ndu-si, declam\u00e2ndu-si absenta \u00een raport cu o realitate intolerabila, personajul-narator se proiecteaza \u00eentr-o galerie de aler-ego-uri teatrale (bufonul \u00een roz din propriile halucinatii, cersetorul de pe strada, angajat \u00eentr-o pantomima absurda, batr\u00e2nul profesor din vecini \u2013 cobor\u00e2t parca din Scaunele lui Eugen Ionescu \u2013 care \u00eesi joaca spectacular ratarea si, p\u00e2na la urma, propriul eu, golit de continuturi psihice, vazut din afara si redus la persoana a III-a gramaticala). Iritant, agasant, greu de suportat ca o premonitie a esecului existential, delirul dublului traseaza, \u00een negativ, daca nu un \u00eenceput de problematizare etica, atunci nevoia organica a reconstructiei de sine:
\n\u201eCu intermitente, asemenea unor valuri de grindina, cuvintele batr\u00e2nului treceau pe deasupra mea, fara sa ma afecteze prea mult. Desigur, trebuia sa le \u00eenregistrez pe fiecare \u2013 eram un fel de contabil benevol \u2013 uneori le mai descifram si \u00eentelesul, dar nu reuseam sa intru cu totul \u00een joc si, cu c\u00e2t trecea timpul, paream tot mai convins ca profesorul vorbeste \u00eentr-o limba pe care atunci o \u00eenvatam si, cum tot trebuia sa fac ceva, ma fixam asupra unui cuv\u00e2nt, \u00eel prindeam lenes din zbor ca pe o minge, vara, pe o plaja pustie, c\u00e2nd, dezinteresat, un gest, un salt sau o mie erau acelasi lucru, muschii se contractau greu, fara energie, \u00eensa mingea se acomoda miscarilor, plutea lent, trecea parca dintr-un spatiu cu vid unde \u00eent\u00e2rzia exasperant si asta era fara importanta, ca \u00eensusi locul si timpul. Iar pentru ca nu stiam ce sa fac, \u00eel paraseam, luam alt cuv\u00e2nt, ce mi se parea mai curios, apoi, c\u00e2nd acest joc stereotip devenea enervant, ritmul cuvintelor retinute se accelera si, uimit, \u00eenregistram sensuri, ma pomeneam introdus \u00een discutie si atunci \u00eemi spuneam ca nu trebuie sa fiu atent dar, cu c\u00e2t ma convingeam mai mult, cu c\u00e2t \u00eencercam sa confectionez imagini care sa-mi asigure \u00een continuare calmul, cu at\u00e2t jocul parea mai periculos. Iata \u00eensa ca, la ultima fraza a profesorului, devenisem treaz de tot: se anuntase o v\u00e2rsta, un sentiment ce tinea numai de ea si, iritat, pierz\u00e2ndu-mi rabdarea, \u00eemi veni sa strig ca e vremea sa taca. Nu o facui \u00eensa, nu pentru ca n-as fi dorit, ci din cauza dintilor care se \u00eenclestasera violent; primisem, fara sa fiu pregatit, un pumn napraznic sub centura si nu reusisem sa-mi revin imediat deoarece, \u00eentr-o \u00eensiruire stupida de cuvinte, batr\u00e2nul ma surprinsese cu o explicatie neasteptata: nu eram oare si eu la acel punct zero, punct alb, de frontiera dupa care trebuie sa urmeze, obligatoriu, re\u00eentoarcerea? Nelinistea mea exagerata, involuntara, \u00eentrebarile ce, bolnavicios, nu voiau sa ma paraseasca nici macar o clipa, dorinta de a-mi face un loc chiar si cu pumnii, toate convulsiile nu erau, de fapt, simptomele obligatorii ale tuturor celor ce au fost obligati sa descopere aceasta stupida limita?\u201c (\u201eAbsentii\u201c, p. 83, Ed. ALLFA, 1999)<\/p>\n

Principalul merit al \u201eAbsentilor\u201c este de a fi adus acasa \u00een roman sensibilitatea metalingvistica pentru materialitatea intranzitiva a cuv\u00e2ntului. Cuv\u00e2ntul care nu mai \u00eenseamna nimic, refunctionalizat ca materie epica.
\nLimbajul, singur, se dovedeste insuficient pentru a exprima autenticitatea optiunii morale, cuvintele mari sun\u00e2nd, \u00een mai multe registre si cu mai multe nuante, ridicol dec\u00e2t autentic, chiar si atunci c\u00e2nd \u00eencearca sa exprime o optiune existentiala nobila. Buzura stie ca autenticitatea nu este, nici \u00een psihanaliza, nici \u00een roman, retorica, ci mnemotehnica. \u00cen \u201eAbsentii\u201c, devine o tema deopotriva discursiva (fiind reluata obsesiv de personajul narator) si autoreferentiala, guvern\u00e2nd articularea nivelelor diferite de expresie. Iata-o enuntata, \u00een primele pagini ale cartii, ca uvertura muzicala ce contine \u00een acelasi timp principala linie melodica si formula de organizare a ansamblului:
\n\u201eCuvintele, teribil de cursive, nu ma iritau, ele existau \u00een mine; ca niste vechi lozinci scrise pe un gard le pipaiam cu privirea, \u00eensa ma interesa mai mult faptul ca le gaseam la locul lor dec\u00e2t ca \u00eenseamna ceva.\u201c (\u201eAbsentii\u201c, p. 3, Ed. ALLFA 1999).<\/p>\n

Mai departe, va prelua multiple functii compozitionale (le-as spune textualizante, daca termenul nu ar trimite la o \u00eencrengatura de teorii radical formaliste, \u00een care Augustin Buzura nu se recunoaste), leg\u00e2nd \u00eentre ele limbajele strident distonante, pun\u00e2ndu-le sa se traduca reciproc, \u00een chiar ininteligibilitatea lor funciara, si scot\u00e2nd maximul de semnificatie din minimul de noima. Sa mai dau un exemplu:
\n\u201eAtunci timpul se dilata, \u00eel simteam, imaginea \u00eengheta pentru c\u00e2teva momente, ca apoi sa se asocieze alteia, straina mie; uimit, ma pomeneam admir\u00e2nd acel cliseu static, linistitor, fac\u00e2nd eforturi sa ma \u00eencadrez lui, dar aceasta pauza parea menita sa sporeasca duritatea palelor de v\u00e2nt si regretul dupa un univers calm, fara violente si nelinisti. \u00abDar e foarte simplu, \u00eemi spuneam cu un fals curaj, e grozav de simplu. Nimic nu mai are importanta, eu am venit sa dorm, sa adorm de tot daca se poate, caci m-am saturat de laborator, de bolnavi, de prieteni si de dusmani, de dat ajutoare, si ploua, iar c\u00e2nd ploua \u00eemi vine sa ma at\u00e2rn, c\u00e2nd sunt obosit simt nevoia sa zbor \u00een Marte, caci nu-mi pica dec\u00e2t carti marunte, zarurele, si m-am saturat de el, foaie verde si-o cucuta, sapte fete si-una sluta, eu trebuie sa dorm, sa dorm, de-as putea crede macar \u00een somnifere, dar nici \u00een somnifere nu cred, oricum si cu orice pret as dormi bombanind bombanituri, caci altfel nu faci dec\u00e2t sa te \u00eentrebi \u00eentrebari \u00eentrebate de \u00eentrebatori, desi p\u00e2na la urma toate sunt vorbe, vorbe, vorbe lua-te-ar dracu, dormi copilas, vise de lumina, fie soare bl\u00e2nd viata cretina, dar tu tot asa esti si asa, zarzarica zarzarea… Azi ca m\u00e2ine, tu ca mine, chior eu, orb tu tralalala etcetera. Trebuie sa dormi, str\u00e2ngi pleoapele si nu mai existi, cazi, te prabusesti…\u00bb\u201c (\u201eAbsentii\u201c, p. 10, Ed. ALLFA, 1999)
\nSigur ca noutatea nu era absoluta (nu exista noutate absoluta). Se pot gasi si la interbelici pasaje de rafinament autoreferential, \u00een care cuv\u00e2ntul sa fie contemplat \u201efara scop\u201c, \u00een refuzul sau plictisul sau neputinta de a mai produce sens. Dar la interbelici sunt pasaje izolate, inerte compozitional si care se explica mai degraba prin contaminarea punctuala cu poezia, dec\u00e2t printr-o mutatie de fond \u00een planul conceptiei si structurii romanului. Buzura reuseste, \u00een ce-l priveste, sa construiasca prozastic cu non-comunicativitatea cuv\u00e2ntului: adica eficient comunicativ, scot\u00e2nd, din chiar anularea tranzitivitatii \u00een delir verbal, algoritmi mult mai economici de epic sau de caracterizare morala a unui personaj (de unde, impresia criticilor de veche scoala ca elementele traditionale ale romanului au ramas la locul lor). Antologica este secventa \u00een care Mihai Bogdan \u00eesi regaseste propria drama \u00een dezl\u00e2natele si falsele confesiuni ale batr\u00e2nului dascal de dincolo de usa:<\/p>\n

\u201eCu intermitente, asemenea unor valuri de grindina, cuvintele batr\u00e2nului treceau pe deasupra mea, fara sa ma afecteze prea mult. Desigur, trebuia sa le \u00eenregistrez pe fiecare \u2013 eram un fel de contabil benevol \u2013 uneori le mai descifram si \u00eentelesul, dar nu reuseam sa intru cu totul \u00een joc si, cu c\u00e2t trecea timpul, paream tot mai convins ca profesorul vorbeste \u00eentr-o limba pe care atunci o \u00eenvatam si, cum tot trebuia sa fac ceva, ma fixam asupra unui cuv\u00e2nt, \u00eel prindeam lenes din zbor ca pe o minge, vara, pe o plaja pustie, c\u00e2nd, dezinteresat, un gest, un salt sau o mie erau acelasi lucru, muschii se contractau greu, fara energie, \u00eensa mingea se acomoda miscarilor, plutea lent, trecea parca dintr-un spatiu cu vid unde \u00eent\u00e2rzia exasperant si asta era fara importanta, ca \u00eensusi locul si timpul. Iar pentru ca nu stiam ce sa fac, \u00eel paraseam, luam alt cuv\u00e2nt, ce mi se parea mai curios, apoi, c\u00e2nd acest joc stereotip devenea enervant, ritmul cuvintelor retinute se accelera si, uimit, \u00eenregistram sensuri, ma pomeneam introdus \u00een discutie si atunci \u00eemi spuneam ca nu trebuie sa fiu atent dar, cu c\u00e2t ma convingeam mai mult, cu c\u00e2t \u00eencercam sa confectionez imagini care sa-mi asigure \u00een continuare calmul, cu at\u00e2t jocul parea mai periculos. Iata \u00eensa ca, la ultima fraza a profesorului, devenisem treaz de tot: se anuntase o v\u00e2rsta, un sentiment ce tinea numai de ea si, iritat, pierz\u00e2ndu-mi rabdarea, \u00eemi veni sa strig ca e vremea sa taca. Nu o facui \u00eensa, nu pentru ca n-as fi dorit, ci din cauza dintilor care se \u00eenclestasera violent; primisem, fara sa fiu pregatit, un pumn napraznic sub centura si nu reusisem sa-mi revin imediat deoarece, \u00eentr-o \u00eensiruire stupida de cuvinte, batr\u00e2nul ma surprinsese cu o explicatie neasteptata: nu eram oare si eu la acel punct zero, punct alb, de frontiera dupa care trebuie sa urmeze, obligatoriu, re\u00eentoarcerea? Nelinistea mea exagerata, involuntara, \u00eentrebarile ce, bolnavicios, nu voiau sa ma paraseasca nici macar o clipa, dorinta de a-mi face un loc chiar si cu pumnii, toate convulsiile nu erau, de fapt, simptomele obligatorii ale tuturor celor ce au fost obligati sa descopere aceasta stupida limita?\u201c (\u201eAbsentii\u201c, p. 83, Ed. ALLFA 1999)<\/p>\n

Inventivitatea de ritmuri ale frazarii, cu toate pierderile si recuceririle de sens ale combinatiilor pur sonore de cuvinte, pe jocuri de derivare, acumulari de paronime, simetrii si contrapuncte tonale, se regaseste si \u00een desenul mare, la nivelul compozitiei generale a romanului. Monologul absurd al profesorului din camera vecina face pereche cu autoanalizele lui Mihai Bogdan, p\u00e2na c\u00e2nd cei doi ajung sa se identifice unul cu celalalt. La fel, seria nonevenimentiala a unei sonerii care suna sau nu suna, anunta pe cineva sau nu anunta, atrage dupa sine (cauzal!) automatismul deschiderii usii si primirea, altfel, asteptatei vizite \u2013 sau, mai bine, nu \u2013 \u00eesi lungeste suspansul pe multe capitole si devine mai elaborata narativ dec\u00e2t rememorarea \u00eent\u00e2mplarilor sistematic si previzibil tragice care au marcat destinul personajului-narator (moartea parintilor, moartea iubitei, sclavia fata un sef care \u00eei semneaza descoperirile stiintifice). De aceea, romanul nici nu are \u00eencheiere epica, ci doar, sa zicem, happy-end-ul moral al resurectiei \u00een constiinta a \u00eentelesului unui cuv\u00e2nt: verbul trebuie, de care avea oroare \u00een primele pagini, este interiorizat ca imperativ existential:
\n\u201eNu exista sa pierd, draga Temistocle. Chiar daca voi ram\u00e2ne singur, nu se poate… Trebuie sa-mi anesteziez durerea, spaima, pentru ca singur te prezinti la toate judecatile si singur trebuie sa te \u00eenvingi pentru a \u00eenvinge… Jocul de-a victoria si de-a normalul \u00eentr-o lume \u00een agonie. Dar… timpul trebuie umplut cu ceva… A astepta… Da… Cam asta ar fi… Numai ca nu se poate oricum. Trebuie… trebuie… trebuie\u201c. (\u201eAbsentii\u201c, p. 295, Ed. ALLFA, 1999)
\nSi totusi, oric\u00e2t de important ar fi criteriul formal, nu \u201eAbsentii\u201c \u00eel impun pe Buzura ca scriitor major, sau cel putin nu la fel de pregnant, nu la fel de irevocabil precum… imperfectele \u201eFetele tacerii\u201c (1974), \u201eOrgolii\u201c (1977), \u201eVocile noptii\u201c (1980), \u201eRefugii\u201c (1984), \u201eDrumul cenusii\u201c (1988). Chiar si \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c (1999), roman croit parca \u00een unghiuri drepte, pe o poetica fr\u00e2nta \u00eentre dorinta estetica de forma si nevoia etica de continut, este remarcabil prin dramatismul nereusitei de a mai spune \u201etotul\u201c \u00een conditiile libertatii de expresie \u2013 esec, de care numai un mare scriitor putea fi \u00een stare (minorii esueaza tot minor, nesemnificativ, pe masura lipsei de miza a proiectului lor auctorial).
\nDe ce imperfectia ram\u00e2ne masura valorii la Buzura? Pentru ca, dupa \u201eAbsentii\u201c, \u00eencepe un proces mult mai dramatic si mult mai complex de resemantizare. Nu resemantizarea unui cuv\u00e2nt abstract, ci chiar a romanului, redevenit roman de continut. Romanul \u00eesi re\u00eennoieste astfel aliantele cu viata reala.<\/p>\n

Note<\/strong>
\n(1) Mircea Iorgulescu, \u201eAbsentii de Augustin Buzura\u201c, \u00een \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, nr. 8, 18 febr. 1971.
\n(2) Clivaj fixat de comentariile la \u201eIntrusul\u201c de Marin Preda, publicat cu doi ani \u00eenaintea \u201eAbsentilor\u201c.
\n(3) Revista mai organizase cu un an \u00een urma o dezbatere despre cum trebuie sa fie pe viitor romanul social si \u00eent\u00e2mpina romanul lui Buzura ca pe un prim rod al concluziilor criticilor despre nevoia de interiorizare a observatiei tip fresca.
\n(4) \u201eCinci critici despre o carte, Absentii\u201c de Augustin Buzura, \u00een \u201eRom\u00e2nia literara, nr. 10 din 4 martie 1971.
\n(5) Adrian Marino, \u201eUn roman actual\u201c, nr. 23 din 3 iunie 1971.
\n(6) Monica Lovinescu, \u201eUnde scurte\u201c, Ed. Humanitas, 1990, p. 501 (cronica datata 17 iunie 1971).
\n(7) \u00centr-un numar tematic al revistei \u201eVatra\u201c (nr. 8\/2001, p. 55) despre \u201eTezele din iulie\u201c, Constantin Abaluta, victima, la r\u00e2ndu-i, a interdictiei, reproduce o \u201ecirculara\u201c trimisa la toate librariile, \u00een 15 iulie 1971, prin care se cerea recartarea, \u00een 24 de ore, a volumelor disponibile ale urmatorilor autori: \u201eBaboian D. (\u201ePasaport pentru infern\u201c), Augustin Buzura (\u201eAbsentii\u201c), Beldeanu Adrian (\u201eCanapeaua cu pisici\u201c), Manciu Sudinski Alexandru (\u201eRebarbor\u201c), Constantinescu Mircea (\u201eSmog\u201c), Zehan Eugen (\u201eMlastina\u201c), Petrescu Iulia (\u201eTeatru\u201c), Gavril Matei (\u201ePur\u201c), Nora Iuga (\u201eCaptivitatea cercului\u201c), Matei Alexandru (\u201eGlorie\u201c), Reichmann Sebastian (\u201eAcceptare initiala\u201c), Ion Nicolescu (\u201eIronice\u201c), Abaluta Constantin (\u201eUnu\u201c), Cartian (\u201eOrasul cel mare\u201c)\u201c.
\n(8) \u00cen tezism anticomunist, care, oric\u00e2t de \u00eendreptatit ideologic, suna la fel de fals \u00een arta ca si tezismul comunist. Este riscul pe care criticii militanti din jurul \u201eEuropei libere\u201c care cereau literaturii directete revolutionara fie ca l-au ignorat, fie ca nu li s-a parut necesar sa-l ia \u00een calcul.<\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

RAZVAN VONCU Turnanta \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, o cheie a operei lui Augustin Buzura La aparitie, \u00een 1999, romanul \u201eRecviem pentru nebuni si bestii\u201c, prima opera de fictiune scrisa de Augustin Buzura \u00een conditii de libertate, a fost pus, \u00een chip firesc, \u00een relatie cu proza autorului de dinainte de 1989. \u00cen contextul discutiilor… Cite\u0219te mai mult »Augustin Buzura 75<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[217,9361,9360,9363,9359,9362],"class_list":["post-16634","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-augustin-buzura","tag-consideratii-despre-augustin-buzura","tag-despre-augustin-buzura","tag-editii-augustin-buzura","tag-literatura-lui-augustin-buzura","tag-volume-augustin-buzura"],"views":4647,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16634","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16634"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16634\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16634"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16634"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16634"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}