{"id":16579,"date":"2013-09-13T17:44:31","date_gmt":"2013-09-13T15:44:31","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16579"},"modified":"2013-09-13T17:44:31","modified_gmt":"2013-09-13T15:44:31","slug":"eu-si-noi-intre-g-p-i","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eu-si-noi-intre-g-p-i\/","title":{"rendered":"Eu si Noi, \u00eentre G.-P.-I."},"content":{"rendered":"

Dictatura de pe \u201evremea comunistilor\u201c a desfiintat multe si a limitat si mai multe. Dar nu a putut desfiinta Eul-Eurile (este vorba evident de eul psihologic, nu de cel alimentar). Eul (1) este semnul identitatii noastre cu noi \u00eensine, ca fiinte constiente si fiecare poate spune cu referinta la sine propozitia: \u201eEu sunt Eu\u201c (enuntul metafizic al lui Fichte). Asadar, folosind subsidiar \u00eentelesul (sub-\u00eentelesul) masculin al pronumelui personal, \u201eeu\u201c nu sunt nici \u201etu\u201c, nici \u201eel\u201c nici \u201ealtul\u201c, nici \u201ecelalalt\u201c, nici \u201ealtcineva\u201c (except\u00e2nd cazurile maladive).<\/strong> <\/em>
\nA cazut Dictatura (1989) si a venit Libertatea, una fara granite, fara limite (\u201esans rivages\u201c, cum visau, chiar dintre g\u00e2nditorii marxisti, unii sau altii, unul \u00eentre, sau printre altii, fiind Roger Garaudy). \u00cen acest spatiu social si politic nou, Eul capata noi valente. Cea mai mare parte a oamenilor traiesc sentimentul reconfortant de eliberare de sub teroarea continua a constr\u00e2ngerilor, exterioare si\/sau interioare, deci de eliberare a Eului lor. La o buna parte \u00eensa, Eul capata dimensiuni exacerbate: \u00een viata practica, \u00een viata politica, \u00een mass-media. (2) Voi da aici un exemplu simplu. \u00centr-o interventie \u00een spatiul public, P1 vrea sa-si exprime o opinie, un punct de vedere. El poate \u00eencepe direct prin a-si exprima opinia, punctul de vedere: \u201eRata inflatiei va creste intervalul X cu Y procente\u201c. Apoi, el poate \u00eencepe acelasi enunt cu expresia \u201eEu cred ca….\u201c, sau \u201eEu sunt convins ca\u2026\u201c. Dar nu, P1 simte nevoia sa-si reliefeze suplimentar Eul propriu, si atunci el zice \u201eEu \u00eensumi cred ca\u201c. Dar nici at\u00e2t nu este \u00eenca suficient, \u00eenc\u00e2t P1 merge p\u00e2na la capat: \u201eEu \u00eensumi, personal, cred ca\u2026\u201c.
\nNe dam seama ce dilatare a Eului propriu: deci si \u201eeu\u201c, dar si \u201e\u00eensumi\u201c, dupa care mai vine si motul lui \u201epersonal\u201c. Toata aceasta desfasurare de forte pronominale ale Eului lui P1 putea fi redusa la simplul: \u201eCred ca…\u201c sau \u201eConsider ca…\u201c sau \u201eSunt convins ca\u2026\u201c sau \u201eOpinez ca…\u201c. (3) Experienta ne arata \u2013 cel putin asa am vazut eu, fara \u201e\u00eensumi\u201c si fara \u201epersonal\u201c \u2013 ca, \u00een situatiile de supraevaluare a Eului propriu, fie explicit, fie implicit, tacit, ceea ce urmeaza, ca propozitie (fraza, frazare), este un cliseu, o banalitate, care nu are nimic propriu \u00een ea. Cu c\u00e2tiva ani \u2013 nu multi \u2013 \u00een urma, am observat ca unul dintre politicienii nostri de vaza (trecut de la P.S.D. la P.N.L.) \u00eesi construieste interventiile ca pe un lant (mai mult sau mai putin coerent) de clisee. Cine g\u00e2ndeste \u00een clisee de fapt nu g\u00e2ndeste, ci numai i se pare lui, sau li se pare unora dintre noi ca g\u00e2ndeste.
\nAcum, simetric fata de pronumele singular Eu sta pronumele plural Noi. Daca este folosit c\u00e2nd, unde si cum trebuie, acesta este un cuv\u00e2nt de-a dreptul admirabil (\u201emirabil\u201c, i-ar spune Lucian Blaga). Daca evoci versul poetului Octavian Goga, \u201eLa noi sunt codri verzi de brad\u201c, nu mai e nevoie de nici un fel de comentariu (4). Daca, \u00eensa, acelasi cuv\u00e2nt, \u201enoi\u201c, \u00eel \u00eent\u00e2lnim \u00een alte texte si contexte, pot \u00eencepe sa curga si comentariile, de un fel sau de alt fel, adica pozitive, negative sau \u00eendoite. Desigur ca pot fi aici prezente \u2013 ca peste tot altundeva \u2013 si neutralitatea sau indiferenta. Forma cea mai simpla a lui Noi este doi-doua. De unde si cuv\u00e2ntul am\u00e2ndoi sau am\u00e2ndoua. Merg\u00e2nd pe varianta El-Ea, ei sunt am\u00e2ndoi, iar cu copiii sunt toti \u00eempreuna. Dar este posibil ca cei doi sa ajunga \u00eentr-o relatie de tensiune sau de adversitate. El si Ea (succesorii lui Adam si Eva) erau la \u00eenceput un cuplu fericit: cei doi erau am\u00e2ndoi si erau Noi (\u00een ambele \u00eentelesuri ale lui \u201enoi\u201c), at\u00e2t \u00een casa (acasa), c\u00e2t si pe drum, adica \u00een relatiile lor cu Ei, sau cu Altii.
\nS-a \u00eent\u00e2mplat \u00eensa o nenorocire, o ne\u00eentelegere. Precizez aici ca si \u00eentelegerea si ne\u00eentelegerea se ivesc si cresc \u00eentre cei doi, iar, \u00een caz de ne\u00eentelegere, fiecare \u00eesi aduce \u201econtributia\u201c la dizolvarea lui Noi, respectiv a lui am\u00e2ndoi. (5) Cei doi (c\u00e2ndva, am\u00e2ndoi) au ajuns sa fie doua singuratati paralele, sau o singura singuratate \u00een doi (\u00eendoita, tot \u00een doua \u00eentelesuri ale cuv\u00e2ntului \u201e\u00eendoit\u201c \u2013 \u201e\u00eendoita\u201c. Cu rare (rarisime) exceptii, fiecare dintre cei doi \u00eesi aduce aportul propriu la dizolvarea lui am\u00e2ndoi. Altfel spus, sunt vinovati \u00een egala masura (dincolo de orice explicatie sau justificare). Dar aceasta este chiar vinovatia fara vina, care, \u00eenca de la Aristotel \u00eencoace, sta la baza tragediei. Oarecum, tot asa, P1 si P2 erau buni prieteni si \u00eent\u00e2lnindu-se \u2013 \u00een vorba, \u00een aspiratii, \u00een fapte \u2013 ei doi se simteau am\u00e2ndoi, adica Noi. Aveau motive sa se exprime chiar rimat si rimat \u201eNoi doi suntem am\u00e2ndoi\/ Ca mergem \u00eenainte, ca mergem \u00eenapoi\u201c. Treptat, s-a \u00eent\u00e2mplat ceva \u2013 \u201eau mers \u00eenapoi\u201c \u2013, iar cei doi sunt nu numai straini, ci si adversari. Ei nu mai sunt nici am\u00e2ndoi, si nici Noi, desi au ramas tot doi.
\nSituatia este similara si \u00een cazul relatiei dintre Ana (A1) si Anabela (A2). Daca sunt prietene, ele sunt doua, dar si am\u00e2ndoua, ca afara ninge, ca afara ploua. Daca prietenia lor se destrama (si-au \u201efurat\u201c prietenul, fie el P1 ori P2, sau au ajuns \u00een viata, una stap\u00e2na, alta servitoare a ei), ele ram\u00e2n doar doua, si chiar fiind una l\u00e2nga alta (\u201eumar la umar\u201c, cum se spune), ele nu mai sunt am\u00e2ndoua. Aici punem, desigur, \u00eentre paranteze homosexualii si lesbienele. Primii, fiind de genul masculin, se comporta feminin, iar secundele, nu si secundarele, fiind de genul feminin, se comporta masculin. \u00centre paranteze ram\u00e2ne si hermafroditul (urmasul stravechiului androgin), care este si masculin si feminin, respectiv ambigen.
\nEste clara diferenta dintre Afrodita si hermafrodita, care este poate fi si hermafroditul. Fiind de doua feluri, hermafroditul este de nici un fel. \u00cen aceasta situatie, el-ea este o contradictie intrinseca (o auto-contrazicere) a Naturii si o deviatie a ei. Semi-metaforic vorbind, androgin este lucrul (un lucru \u2013 doua lucruri), ca si genul ca gen, care nu discrimineaza sexele (un gen \u2013 doua genuri). \u00cen situatiile clasice descrise \u00eenainte (iubirea si prietenia), P1 si P2, respectiv A1 si A2 sunt ca doua cercuri interferate. Situatia este similara si pentru relatiile \u00een diagonala, sau \u00eencrucisate, care pot fi patru si numai patru: P1-A1, P1-A2, P2-A1, P2-A2. Daca iubirea sau prietenia se destrama, cele doua cercuri ajung sa fie doua linii paralele, care nu se mai \u00eent\u00e2lnesc nici la infinit. Doua linii paralele pot fi \u00eensa intersectate, sub unghiuri diferite, de o diagonala. Aceasta diagonala este strainul sau straina, care apar ca o noutate, pentru \u00eennoirea lui Noi, si refacerea lui am\u00e2ndoi. Homosexualitatea si lesbianismul transfera cele doua zone ne-intersectate (diferentele specifice) \u00een zona intersectata, \u00eenlocuind-o pe aceasta (\u00eenlocuind genul proxim). Transferul nu este legitim si, \u00een unele tari, nici nu este legalizat. Transferul este ilogic si incorect, deci este absurd. Hermafroditismul este numai zona de intersectie (genul proxim), \u00een care sunt absorbite (asimilate) cele doua zone ne-interferate (cele doua diferente specifice). Astfel \u00eenc\u00e2t hermafroditul este o confuzie intrinseca sau, \u00een limbaj retoric (si juridic), el-ea (adica, el ca ea, sau ea ca el) este o \u201econtradictio in adjecto\u201c.
\nDaca extindem acum cercul lui Noi de la doi \u00een sus, urmeaza un set \u00eentreg de confuzii si de \u00eencurcaturi. \u00cei sugerez cititorului ca \u00een toate situatiile \u00een care este folosit cuv\u00e2ntul \u201enoi\u201c sa \u00eentrebe absolut simplu: \u201eCare Noi?\u201c, sau \u201eDespre care Noi este vorba?\u201c. Cu o astfel de \u00eentrebare, cititorul poate reitera formidabila \u00eentrebare a stiutului personaj din Morometii: \u201ePe ce te bazezi?\u201c (6). Simbolic, Noi poate fi reprezentat printr-un numar nedeterminat (greu determinabil) de cercuri, care se \u00eenscriu \u00eentre circumferinta minima (oricare doi) si cea maxima (numarul actual de locuitori, sau \u201elocatari\u201c ai Pam\u00e2ntului). Cel putin deocamdata, \u201emartienii\u201c nu intra \u00een acest cerc. Dar \u00een interiorul cercului mare (maxim) toate cercurile se si intersecteaza. Aici pot sa apara cele mai variate (si ciudate) extrapolari, interpolari, intrapolari. Cercurile lui Noi trebuie sa fie precis delimitate, atunci c\u00e2nd \u00eel asumam pe Noi. Oric\u00e2te ar fi, cercurile lui Noi au de fapt doua dimensiuni: una extensiva si alta intensiva. Dimensiunea extensiva (variata si variabila) este ceva mai clara, \u00eenc\u00e2t poate fi si numarata. Noi suntem, pe r\u00e2nd, sotul si sotia, apoi suntem Noi, familia unde intra si copiii (cei cunoscuti si recunoscuti), mai suntem apoi tot Noi ca cetateni ai unui oras (bucuresteni, \u00een cazul nostru), \u00een sf\u00e2rsit, suntem rom\u00e2ni si, mai nou, chiar europeni, iar sf\u00e2rsitul nu se sf\u00e2rseste aici.
\nProblemele apar mai ales pe latura intensiva a cercurilor lui Noi. Pentru ca Noi sa fie cu adevarat Noi si nu altceva, exista niste conditii minime si esentiale. As mentiona aici doar trei. a) Mai \u00eent\u00e2i, membrii grupului trebuie sa posede o serie de trasaturi comune, de orice natura ar fi ele (la limita, chiar \u201eNoi albii\u201c \u2013 \u201eNoi negrii\u201c); b) Apoi, ei trebuie sa aiba interese si aspiratii comune, respectiv, valori si principii comune; c) \u00cen sf\u00e2rsit, \u00eentre ei trebuie sa existe relatii optime, de recunoastere reciproca si de solidaritate (\u201earipile\u201c sa nu \u00eesi ia zborul pe cont propriu, \u201edizidenta\u201c sa nu dizolve coerenta). Altfel, adica fara cele trei conditii restrictive, Noi se auto-desfiinteaza ca Noi, se auto-anuleaza. Atunci, o comunitate devine un conglomerat sau o gramada, ia o adunare devine o adunatura. Or, pe cele doua dimensiuni ale cercului lui Noi, pot sa apara doua serii de complicatii : a) Pe dimensiunea extensiva poate sa apara lipsa de delimitare a cercurilor, confuzia de circumferinte. Atunci c\u00e2nd un lider sindical formuleaza expresia \u201eNoi, sindicalistii\u201c sau \u201eNoi, Sindicatele\u201c, orice ar spune el mai departe, ceva nu este clar de la bun \u00eenceput, data fiind multimea Sindicatelor (si sindicalistilor), ca si relatiile lor de continua asociere si disociere, de portionare, pe parti, incapabile sa alcatuiasca un Noi sindical (nu, sindicalist).
\nDesigur, ca se poate ajunge si la enuntul \u201eNoi, sindicatele, noi sindicalistii din Rom\u00e2nia\u201c, cu conditia ca, pe plan national (nu, notional), sa se ajunga la un consens, la un acord, potrivit celor trei Reguli ale lui Noi. Sau, atunci c\u00e2nd un lider maghiar formuleaza \u2013 pentru apararea \u201edrepturilor specifice\u201c \u2013, pluralul \u201eNoi maghiarii\u201c, nu este foarte clar despre care maghiari este vorba: despre cei din zonele cu populatie majoritar maghiara, despre cei din Ardeal, despre cei din toata Rom\u00e2nia, intra aici si maghiarii din Ungaria (\u201estat vecin si prieten\u201c), sau mai intra aici si diaspora maghiara? Desigur ca poate fi folosita si expresia \u201eNoi, maghiarii\u201c, cu sensul extensiv al tuturor maghiarilor de pe suprafata (\u201ezb\u00e2rcita\u201c, cum \u00eei spunea cineva) a Pam\u00e2ntului. Dar acest sens extensiv nu poate fi folosit nicicum ca argument, sau ca \u201einstrument\u201c, pentru a transforma unele zone etnice majoritar-maghiare \u00een state nationale (maghiare, desigur), cum este azi cazul Secuilor (care parca ar fi, parca nu ar fi, chiar maghiari).
\nAm dat, p\u00e2na acum, doar doua exemple marginale, \u00eentre multe altele care pot fi date, si care pot fi chiar mai semnificative, ca ilustratii ale echivocului circumferintelor. Asadar, b) pe a doua dimensiune a cercului lui Noi, cea intensiva, problema este si mai complexa, ajung\u00e2nd sa fie chiar complicata. Nu poti, ca individ (P1 sau P2, A1 sau A2) sa spui Noi, daca acest Noi nu este asumat potrivit parametrilor simpli, pe care i-am indicat mai sus: trasaturi comune, interese si aspiratii (valori si principii) comune, recunoasterea reciproca si solidaritatea. Vine un lider politic, reprezentant al Partidului X, si ne spune \u201eNoi rom\u00e2nii\u201c. Vine un alt lider politic, dar reprezentant al Partidului Y, si ne spune tot \u201eNoi rom\u00e2nii\u201c. Dar cele doua Partide sunt \u00een opozitie si se cearta ca la \u201eusa cortului\u201c. Nici interventia Partidului Z (fie el de manevra sau manevrat) nu poate solutiona conflictul Partidelor \u201emari\u201c.
\nAtunci, care dintre ele este legitimat, \u00eendrituit sa foloseasc expresia \u201eNoi rom\u00e2nii\u201c, adica sa vorbeasca \u00een numele Poporului Rom\u00e2n? \u00cen acest sens, este legitim si corect sa spui: \u201eEu, Petru (P1) si social-democratii din Rom\u00e2nia\u201c, respectiv, \u201eEu, Pavel (P2) si liberalii din Rom\u00e2nia\u201c. Desigur ca poti sa spui si oricum altcumva, daca \u201easa vrei tu\u201c, sau \u201easa vor ei\u201c. Dar, \u00een acest caz, este anulata distinctia fina pe care Bula (7) \u2013 \u00een ipostaza lui de oltean \u2013 o face \u00een enuntul exemplar: \u201eEste posibilitati, care se poate si posibilitati, care nu se poate\u201c.
\nToata aceasta problema (problematica) poate fi vazuta si prin schema enuntata \u00een titlu: G-P-I, adica general, particular, individual. Matricea G-P-I este universala, dar ea poate lua, si chiar ia diverse aspecte particulare. \u00cen cazul concret despre care vorbim (societatea rom\u00e2neasca de dupa \u201evremea comunistilor\u201c si nu numai ea), asistam la o dilatare a Eului si la o rarefiere, p\u00e2na la extinctie a lui Noi. Altfel spus, este vorba de o deplasare masiva a accentului vietii de la Noi spre Eu. Situatia poate fi descrisa si ca relatie dintre mobil (motiv) si pretext, mobilul fiind tacut (ascuns si indezirabil), pretextul fiind afisat (expus si dezirabil).
\n\u00cen cazul unui Partid (oricare, X, Y, Z), mobilul prim, de baza, este interesul individual (Eu), interesul de partid (Noi) fiind doar un pretext. Apoi, pe o treapta organizatorica mai \u00eenalta, interesul de partid (Noi, ca Partid) este mobilul real, pe c\u00e2nd interesul national ram\u00e2ne doar pretextul formal. Probabil ca, de aceea, timp de doua decenii, nimeni nu a putut sa defineasca interesul national al rom\u00e2nilor, acum si aici. (Noi-ul nostru, ca sa zic asa).<\/p>\n

 <\/p>\n

NOTE:
\n1) Am folosit aici termenii Eu si Noi \u00een \u00eentelesul lor obisnuit, cotidian, pentru a pune \u00een evidenta o singura idee: deplasarea accentului, \u00een perioada postcomunista, de la Noi spre Eu. Caci, altfel, cei doi termeni se preteaza la o analiza stiintifica extrem de complexa, pe masura complexitatii lor, respectiv a realitatilor pe care ei le desemneaza. Termenii sunt folositi cu majuscule, pentru a reliefa, si grafic, distinctiile facute.
\n2) \u00cemi \u00eengadui aici sa \u00eel invoc pe J.-P. Sartre, cu doua enunturi care mi-au ramas \u00een memorie si pe care le citez din memorie. \u00centr-o interesanta lucrare de tinerete (\u201eTranscendenta Eului\u201c), Sartre formuleaza enuntul: \u201eEul este o forma reificata a proprietatii private\u201c. Cel de al doilea enunt \u00eel dezvolta pe primul, merge \u00een prelungirea lui: \u201eFiecare Eu tinde sa devina Dumnezeu\u201c. Acum, puteti corela si dumneavoastra cele doua enunturi si, apoi, sa va uitati, sa priviti \u00een viata reala, \u00een viata publica, sau \u00een Media (TV, mai ales). \u00cei veti vedea pe \u00eembogatitii peste noapte, al caror Eu este dilatat dincolo de proprietatea actuala, reala, caci ei o au deja \u00een vedere pe cea virtuala (categoric, nu si virtuoasa). Aici cuv\u00e2ntul Noi (\u00eembogatitii, peste noapte) are deja un cerc de referinta absolut restr\u00e2ns si enigmatic (izolat de ziduri si de bodiguarzi).
\n3) Exista si o forma interesanta a lui Noi, numita totusi diferit \u00een diverse gramatici. Pe vremuri se chema \u201epluralul academic\u201c. \u00cen latina se numeste \u201epluralis majestatis\u201c. Adica cineva (nu oricine) nu zice Eu, ci Noi, atunci c\u00e2nd spune ceva cuiva. Se presupune ca aici este vorba despre o maxima autoritate, care nu spune orice si nu se adreseaza oricui. Nu stiu cum se \u00eempaca acest \u201eplural\u201c cu expresia de la noi \u201eIo, Mircea Voievod…\u201c. Mai mentionez aici \u00eenca o forma de adresare, \u00een care persoana \u00eent\u00e2i se exprima la persoana a treia, si pe care o folosea Stalin. \u00centr-o situatie concreta, Stalin, cel real si cu Eul lui propriu, spunea, \u00een prezenta \u201etovarasilor\u201c lui: \u201eUnii tovarasi considera asa (x), alti tovarasi considera altfel (y), Stalin considera ca\u2026 (z).\u201c. Evident, enuntul final (z) al lui Stalin nu mai comporta (nu mai suporta) nici o alta corectie (era definitiv si irevocabil) Asadar, aici Eul empiric (real) al lui Stalin este, pe de o parte, redus la zero (pus provizoriu \u00eentre paranteze) si, pe de alta parte (ipocrit, pervers), Eul este dilatat p\u00e2na la limita lui Dumnezeu. Persoana cea individuala a ajuns perfect impersonala, iar Eul a ajuns Dumnezeu. Dar aceasta ambivalenta paradoxala (I este I si totodata este identic cu G) este deja prefigurata \u00een istorie. O expresie a ei este \u00eentruchipata \u00een Ludovic al-XIV-lea, numit Regele-Soare. Enuntul (emblema) lui este legendara : \u201eL’\u00e9tat c-est moi\u201c.
\n4) C\u00e2nd s-a declansat \u00een Polonia miscarea sindicala cu numele Solidaritatea (o expresie a lui Noi), dincolo de toate semnele ei pozitive (mai ales pentru Noi, rom\u00e2nii) am fost \u00eencercat de un sentiment de tristete si de invidie. A mai trebuit sa raspund (si sa-mi raspund) si la \u00eentrebari rautacioase de genul: \u201eVoi, rom\u00e2nii, de ce nu faceti asa?\u201c. Mai \u00een gluma, mai \u00een serios, am cristalizat acest raspuns: \u201eO trasatura fundamentala a istoriei si culturii poporului rom\u00e2n este anonimatul. Avem si noi un Sindicat, care are si el acest caracter, anonim. Nota lui definitorie consta \u00een faptul ca toata lumea se \u00eentelege cu toata lumea despre cum poate sa fie tras pe sfoara Statul si Partidul\u201c. Solidaritatea, ca o configuratie particulara, deci sindicala (P) a polonezilor, s-a constituit, ca un relief, pe fundalul unei solidariati nationale. Ca \u00een vasele comunicante, cele doua ipostaze ale unei singure solidaritati (P-G) se misca si se stimuleaza \u00een ambele sensuri. Numai asa putem \u00eentelege cum a fost posibil ca Statul polonez, care a fost desfiintat \u00een istorie de trei ori, tot de trei ori s-a refacut (ca Pasarea Phoenix, din propria cenusa) Asa putem \u00eentelege si pozitia avansata pe care Polonia o are, \u00een procesul integrarii ei \u00een Europa.
\n5) Azi, Rom\u00e2nia nu intra, ci re-intra \u00een Europa, \u00een care a fost prezenta, p\u00e2na dupa cel de-al doilea Razboi mondial. Solidaritatea este o valoare fundamentala (politica si etica) a Europei, aflata \u00een curs de integrare (care este si o auto-integrare). Se face distinctia absolut pertinenta \u00eentre verbele \u201ea intra\u201c si \u201ea te integra\u201c Tara noastra a intrat (politic si juridic) in Europa , dar este \u00een curs de integrare \u00een aceeasi Europa. Europa \u00eensasi, chiar cu actuala configuratie spatiala (circumferinta geografica), \u00eesi ad\u00e2nceste continuturile valorice, pe niveluri de ad\u00e2ncime. \u00cen sensul integrarii (intrarea exista) se face distinctia dintre fondurile (financiare) structurale si cele de coeziune. Mai ales secundele (nu, secundarele) sunt semnul si expresia solidarizarii, a solidaritatii. Deturnarea \u201eisteata\u201c a acestor fonduri europene (G) catre interesele de Partid (P) \u2013 care poate fi si \u201epartida\u201c si \u201egasca\u201c \u2013 si mai departe catre interesele individuale (I) ale \u201ebaietilor destepti\u201c ar merita sa fie pedepsita juridic cu o sanctiune \u00een cuantum dublu fata de sanctiunile prevazute azi (si asa, mici, comparativ cu gr?vitatea infractiunilor) \u00een Codul Penal. Dar sa vedem ce ne va spune aici noul Cod Penal!
\n6) T\u00e2nar student, trecut \u00een anul I prin \u201efiltrul modelator\u201c al Socialismului Stiintific, ma \u00eentorc acasa, \u00een vacanta, si \u00eei spun lui tata: \u201e\u00centr-o zi, noi vom ajunge \u00een Comunism\u201c. Tata \u2013 o ipostaza ardeleana a lui Ilie Moromete \u2013 se uita la mine cam lung si, simul\u00e2nd gravitatea, ma \u00eentreaba: \u201eDar, spune-mi si mie, cum va arata acest Comunism?\u201c \u00cenc\u00e2ntat de seriozitatea \u00eentrebarii, \u00eei raspund lui tata Victor, pe nerasuflate: \u201eComunismul va fi o societate \u00een care toti oamenii vor fi egali\u201c. Mentionez ca tata era taran \u2013 chiabur (\u00een limbajul nostru, era \u201egazda\u201c (sau \u201egospodar\u201c), si nu \u201esarantoc\u201c. Limbajul popular face distinctia \u00eentre \u201eomul sarac\u201c (la care \u201enici boii nu trag\u201c) si \u201esarantoc\u201c, acesta fiind \u201eun netrebnic\u201c si un \u201eneispravit\u201c. Auzind raspunsul meu, tata simuleaza c\u00e2teva secunde (cam lungi pentru mine) reflexiunea profunda, apoi \u00eemi raspunde: \u201eTudore, sa sti ca ai dreptate, \u00een Comunismul asta, \u00eentr-adevar, toti oamenii vor fi egali, adica vor fi egali cu zero\u201c (fara replica). Tata a intuit egalitarismul, care oficial era considerat \u201eOmogenizarea \u00eentregului Popor\u201c. Nu mult dupa replica lui tata, am \u00eenceput, \u00eencet-\u00eencet, sa ma lamuresc: Socialismul Stiintific\u201c \u2013 \u201efiltru modelator\u201c, cum i-am spus \u2013 era mai mult \u201esocialist\u201c si mult mai putin \u201estiintific\u201c.
\n7) Ca si \u00een alte situatii, avem si aici nevoie de contributia lui Bula. Cu referinta la Eu si la parerea personala, Bula ne relateaza cum un prieten al lui, membru P.C.R., a fost la o sedinta de partid. Din diverse motive (unele ram\u00e2n si azi neclare), s-a hotar\u00e2t sa tina un discurs (\u201einterventie\u201c a unui \u201etovaras\u201e, se chema atunci), \u00een care sa-si spuna sincer, pe sleau, punctul lui de vedere, care venea \u00een contradictie (una chiar \u201eantagonista\u201c) cu politica de atunci a P.C.R. Zis si facut. Numai ca atmosfera creata \u00een jurul vorbitorului, pe masura ce el \u00eesi dezvolta \u201epunctul de vedere\u201c, a ajuns at\u00e2t de \u00eenfierb\u00e2ntata si agresiva, \u00eenc\u00e2t prietenul lui Bula, conciliant, s-a oprit si a \u00eencheiat cu propozitia: \u201eTovarasi, acesta a fost punctul meu de vedere, dar sa stiti, tovarasi, ca eu \u00eensumi, personal, nu sunt categoric de acord cu punctul meu de vedere\u201c.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Dictatura de pe \u201evremea comunistilor\u201c a desfiintat multe si a limitat si mai multe. Dar nu a putut desfiinta Eul-Eurile (este vorba evident de eul psihologic, nu de cel alimentar). Eul (1) este semnul identitatii noastre cu noi \u00eensine, ca fiinte constiente si fiecare poate spune cu referinta la sine propozitia: \u201eEu sunt Eu\u201c (enuntul… Cite\u0219te mai mult »Eu si Noi, \u00eentre G.-P.-I.<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-16579","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1077,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16579","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16579"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16579\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16579"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16579"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16579"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}