<\/p>\n
\u00cen numarul 33\/ 2013 din \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, Nicolae Manolescu publica editorialul \u201eO noua critica de directie \u00een cultura rom\u00e2na?\u201c. Un articol necrutator la adresa st\u00e2ngii independente locale si a platformei CriticAtac, prilejuit de cronica \u201eentuziasta, dar nu entuziasmanta\u201c, zice Manolescu, pe care Paul Cernat a facut-o \u201eCartii de munca\u201c a lui Costi Rogozanu. \u00cen ultimul numar din \u201eObservator cultural\u201c, Paul Cernat reactioneaza prin \u201eDespre fobia st\u00e2ngii si cultura pluralista. Raspuns domnului Nicolae Manolescu\u201c. Nu am de g\u00e2nd sa ma pronunt aici asupra \u00eentregii dezbateri. E destul de previzibil \u00een ce directie merg sustinerea si simpatia mea, chiar daca trebuie sa recunosc ca, pe alocuri, modul \u00een care se \u00eenseala unul parca e mai apropiat de adevar dec\u00e2t modul \u00een care are dreptate celalalt.<\/strong><\/em> <\/p>\n NOTE:<\/strong> \u00cen numarul 33\/ 2013 din \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, Nicolae Manolescu publica editorialul \u201eO noua critica de directie \u00een cultura rom\u00e2na?\u201c. Un articol necrutator la adresa st\u00e2ngii independente locale si a platformei CriticAtac, prilejuit de cronica \u201eentuziasta, dar nu entuziasmanta\u201c, zice Manolescu, pe care Paul Cernat a facut-o \u201eCartii de munca\u201c a lui Costi Rogozanu. \u00cen… Cite\u0219te mai mult »Avatarurile culturale ale stangii: de la green peace la red herring<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[3],"tags":[124,2001,1143,482],"class_list":["post-16494","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-politica","tag-nicolae-manolescu","tag-observator-cultural","tag-paul-cernat","tag-romania-literara"],"views":1138,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16494","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16494"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16494\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16494"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16494"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16494"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}
\nDar \u00eentruc\u00e2t schimbul de texte \u00eentre cei doi critici literari angajeaza \u00een mod direct si explicit chestiunea st\u00e2ngii independente rom\u00e2nesti, si \u00eentruc\u00e2t nu e deloc \u00eent\u00e2mplator faptul ca el are loc \u00eentre doi critici literari, as insista, totusi, asupra unui aspect particular. E vorba de un anumit orizont tematic, dar si de o grila de lectura pe care mizeaza ambele texte, \u00een ciuda opozitiei lor fatise, si care structureaza si sub\u00eentinde pozitiile lor \u00een moduri practic similare: codificarea opozitiei st\u00e2nga-dreapta (chiar si cea care se manifesta \u00een forme inevitabil culturale) \u00een termenii opozitiei elite \u2013 anti-elite, ca extensie si prelungire \u00een timp a conflictului cultural-institutional dintre boierii mintii si oierii ei. O aparenta poate necesara, cu siguranta explicabila \u2013 dar nu mai putin mistificatoare.
\nAscult\u00e2nd printre r\u00e2nduri articolul lui Nicolae Manolescu, distingem, printre alte linii de argumentare, si pe aceasta:
\n\u201eAntioccidentalii s-au proclamat, nu o data, ei \u00eensisi (\u2026) campanii antielitiste (\u2026) argumentele antielitistilor (\u2026) nu-si puneau problema (\u2026) daca meritau un prestigiu intelectual comparabil cu al elitistilor (\u2026) voiau sa le smulga acestora din m\u00e2na puterea culturala (\u2026) cel mai ieftin populism (\u2026) au legat elitele de d\u00e2nsii inventate de puterea politica (\u2026) nu ideea ca atare de elita a contat, ci personalitatile pe care antielitistii le identificau (\u2026) o lupta pentru putere (\u2026) au fortat nota (\u2026) a ramas si va ram\u00e2ne marginala (\u2026) radicala si iresponsabila (\u2026) cea mai tendentioasa confuzie populista de valori (\u2026) s-a sf\u00e2rsit prost pentru antielitisti\u201c.
\n\u00cen \u201eObservator cultural\u201c, Paul Cernat \u00eei raspunde, printre altele, cu o interpretare a fenomenului st\u00e2ngii intelectuale \u00een aceeasi cheie \u2013 dar rasturnata \u2013 a opozitiei elite vs. democratie:
\n\u201enu vad nimic blamabil \u00een a fi eurosceptic sau eurocritic (\u2026) Pe atunci, \u00abantielitistii\u00bb, \u00aboieri ai mintii\u00bb (\u2026) nici macar nu erau st\u00e2ngisti marxizanti, ci doar liberali postmoderni, relativisti si \u00abcorecti politic\u00bb (\u2026) Directorul \u00abRom\u00e2niei literare\u00bb e de parere ca ultimii ar fi pierdut partida (\u2026) Din pacate, abia o astfel de judecata o trivializeaza cu adevarat (\u2026) Sa ne g\u00e2ndim ce \u00eensemna, p\u00e2na \u00een urma cu c\u00e2tiva ani, sa spui ca esti \u00abde st\u00e2nga\u00bb \u00een asa-numitele medii culturale \u00abbine\u00bb, la ce ostracizari te expuneai (\u2026) \u00cen ce priveste conceptiile democratice ale unor membri marcanti ai intelighentiei elitiste, e poate util sa amintesc, ca simptom (\u2026) discursurile \u2013 oribile \u2013 \u00eempotriva asistatilor social (\u2026) a statului social si a \u00abmahalalei inepte\u00bb (\u2026) care nu-si merita elita (\u2026) CA este un grup de \u00abcritica sociala, intelectuala si politica\u00bb, desi are tangente si cu literatura; iubitorii de istorie literara ar putea savura (\u2026) Cu c\u00e2t mai multe directii articulate, cu at\u00e2t mai bine. \u00centr-o lume libera (\u2026) semn de g\u00e2ndire libera si pluralista (\u2026) va avea \u00een mine un adversar, pentru ca, dincolo de ideologii, resping exclusivismul si hegemonismul\u201c.
\nCe-avem noi aici? Un mare critic literar, vizibil deranjat de cronica unui alt mare critic literar la cartea unui fost student de-al sau, spala \u00een s\u00e2nge platforma de st\u00e2nga a acestuia din urma, calific\u00e2nd-o drept populista, marginala si iresponsabila si ca un atentat periculos \u2013 dar esuat \u00een cele din urma \u2013 la adresa elitei de drept si de fapt. Celalalt mare critic literar sesizeaza momentul si raspunde linistind apele, deconspir\u00e2nd aceasta noua mostra de fobie antidemocrata a dreptei ca o prelungire culturala a cruciadei politice pe care elita o duce fata de omul si simtul comun, arat\u00e2nd totodata ca presupusa celula radicala si iresponsabila de la CriticAtac este, \u00een realitate, o platforma foarte respectabila si de bun-simt, o voce care contribuie si ea la polifonia armoniei democratice.
\nCe e surprinzator aici e ca nu e nimic surprinzator (mai putin, sa recunoastem, demascarea lui Andrei State ca liberal!). Surprinzator este ca aceasta noua polemica literara e deja, la noi, una at\u00e2t de veche si cu pozitiile at\u00e2t de batatorite. Faptul ca problema st\u00e2ngii reapare, acum ca de fiecare data \u00een ultimii douazeci de ani, ca o disputa culturala, ca o prelungire si continuare a vechiului meci cultural oieri-boieri ai mintii. Si ca, de douazeci de ani, problema e \u00eentotdeauna tratata si rezolvata dupa exact acelasi scenariu: un conservator ultragiat deschide partida, trag\u00e2nd semnalul de alarma ca niste tineri se dau marxisti prin spatiul public; dupa care un liberal asezat raspunde si linisteste apele, argument\u00e2nd ca asa e mai pluralist, mai european si mai bine: sa fie si ei prin zona. Destinul tragicomic al st\u00e2ngii rom\u00e2nesti este, pare-se, acela de a juca recurent rolul de red herring prin certurile si iubirile liberalilor si conservatorilor de la noi. Unul trage semnalul de alarma si celalalt \u00eel calmeaza spun\u00e2ndu-i ca trenul nici macar n-a pornit. Vine st\u00e2nga? Nu vine nici o st\u00e2nga, suntem tot \u00een democratie. Cam la acest scurt interval de timp se rezuma \u2013 chiar daca recurent, sa o recunoastem \u2013 cele 15 minute de glorie publica si vizibilitate ale st\u00e2ngii si ale socialismului \u00een Rom\u00e2nia.
\nSi-atunci, acesta fiind contextul imediat \u2013 al carui specific e, dupa cum vedem, tocmai lipsa de orice specificitate si actualitate \u2013 poate ar fi util sa profitam de moment si sa \u00eentrebam: de ce at\u00e2ta plictiseala frenetica? De ce, \u00een continuare, lumea culturala si intelectuala se electrizeaza la o repunere \u00een scena, prin terti, ca asa e mai elegant, a bataliei de mult apuse dintre boierimea si ciobanimea intelectuala? De ce ne \u00eencr\u00e2ncenam sa urmarim aceasta partida \u00eenregistrata \u2013 si, \u00een cazul st\u00e2ngii intelectuale, sa mai si jucam rolul de minge \u00een jocul de pase democratice si culturale dintre intelectualitatea conservatoare si cea liberala, c\u00e2nd miza e de mult \u00een alta parte?
\nExista, la numaratoarea mea, doua explicatii si doua cauze ale hegemoniei de care se bucura codificarea elitist-culturala a opozitiei st\u00e2nga-dreapta, si implicit a \u00eensesi chestiunii politice a socialului de la noi. Si tot at\u00e2tea cauze si explicatii ale depasirii, obsolescentei istorice si totodata structurale ale acestui model de explicatie si tip de discurs.
\nAvem, \u00een primul r\u00e2nd, o conjunctura istorica si, pentru unii, o situatie destul de personala. O generatie \u2013 din care fac parte si c\u00e2tiva dintre suspectii de serviciu ai st\u00e2ngii rom\u00e2nesti \u201eleniniste sau marxiste\u201c \u2013 care a prins momentul de maxima vulnerabilitate si, deci, de maturizare exact \u00een contextul \u00een care elita culturala post-comunista se bucura de maximul prestigiului sau anticomunist; si care s-a \u00eent\u00e2mplat sa fie si momentul \u00een care aceasta factiune intelectuala a Bildungsburgertum-ului (1) se confrunta cu epuizarea misiunii sale istorice odata cu instalarea capitalismului si intrarea formala a societatilor locale \u00een \u201espatiul european\u201c, ceea ce \u00eei impunea sa abandoneze mastile progresiste si new left-iste cu care debutase ca disidenta \u00een tinerete si o obliga sa sape \u00een schimb dupa legitimare prin evul \u00eentunecat al conservatorismului perioadei interbelice. Pe scurt, pentru unii dintre noi, drumul catre Heidegger, Derrida si mai departe, Marx, a trebuit sa treaca prin deturul elitisto-trairist Platon-Pascal-Paltinis (2). Dar, cum se spune, asta a fost demult si nici macar nu e adevarat.
\nMai exact: e adevarat ca multi, sau cel putin unii din st\u00e2nga independenta locala si-au \u00eenceput cariera tocmai lu\u00e2nd parte la marea disputa culturala (dar si sociala: mineriadele si piata universitatii fiind originea si expresia reala a acestui conflict) a epocii. Dar e la fel de adevarat ca tot at\u00e2t de multi dintre ei au abandonat aceasta cheie de lectura a epocii si a societatii \u00een plata acelei vremi. Vazut de la st\u00e2nga, conflictul social de astazi si, implicit, expresia lui culturala nu mai este, nu mai are nici o legatura cu vechea opozitie elite culturale \u2013 culturnici ai democratiei, sau boieri\u2013oieri. Acest gen de discurs si de articulare a conflictului social, a carui popularitate nu mai e data astazi dec\u00e2t de virtutile sale facil mistificatorii si auto-flatante, a fost \u00eencheiat, tocmai pentru ca depasit, deja de c\u00e2tiva ani. Expresia culturala a \u00eencheierii acestui conflict a fost volumul \u201eIdolii forului\u201c. Nu ca ar fi facut epoca \u2013 dar, cu siguranta, a \u00eenregistrat-o atent. Acesta a fost punctul \u00een care factiunea intelectuala, fost-disidenta a Bildungsburgertum-ului lui Szelenyi a pasat fr\u00e2iele hegemoniei factiunii expertilor si tehnocratilor. Si sa ne amintim ca, oric\u00e2t s-ar dori suprapunerea acestui conflict \u2013 oricum deja dezamorsat, cum spuneam \u2013 cu antagonismul st\u00e2ngii actuale, derularea si, \u00een cele din urma, \u00eencheierea conflictului nu a avut niciodata o reverberatie politica si sociala dincolo de sfera particulara de interese a conglomeratului clasei dominante, a Bildungsburgertum-ului: era o opozitie \u00eentre un grup de intelectuali care considerau ca rolul lor de legitimare a noului regim \u201edemocratic\u201c era \u00eenca vital, ca societatea are mai mult ca oric\u00e2nd nevoie de povete, de ghidaj moral si de valori \u00een peisaj, versus factiunea expertilor si a specialistilor, cu acoperire sociala \u00een ong-ismul societatii civile si cu reprezentanta culturala, la acea vreme, \u00een autorii volumului \u201eIdolii forului\u201c, care considerau ca reproducerea pasnica si legitimarea sistemului \u201edemocratic\u201c nu mai are nevoie de miturile filosofico-umanisto-moralizante ale burgheziei intelectuale, pentru ca sistemul capitalist se legitimeaza de la sine, iar cine are urechi sa auda si m\u00e2na sa noteze, precum expertocratia societatii civile, e \u00eentelept si deja ia notite.
\n\u00cen cele din urma, obiectiv vorbind, inginerii au c\u00e2stigat partida: iar din momentul \u00een care criteriul specializarii a declasat criteriul \u201evalorizarii\u201c morale sau culturale, el a alunecat imediat mai departe \u00een criteriul mut, dar tocmai de aceea nemilos, al cifrelor: imanenta pura a eficientei. Nici un mit platonician al pesterii nu bate \u00een eficacitate legitimanta explicatia experta care apeleaza la categoriile de productivitate si eficienta. Asta e ceea ce e totodata at\u00e2t de relevant si de amuzant \u00een cazul unui Lucian Croitoru bunaoara: pe de o parte, intuitia aproape corecta ca legitimarea sistemului politic si economic existent, chiar daca este asigurata mai nou preponderent de factiunea si discursul expertocrat, trebuie cumva sa recupereze rezerva de mistificare inepuizabila pe care o asigura, p\u00e2na nu de cur\u00e2nd, ceaslovul cu \u00eentelepciune conservatoare aflat \u00een posesia burgheziei intelectuale \u2013 de unde trimiterile obsedante, ale lui Croitoru, la diverse comori ancestrale de proverbe proto-capitaliste sau la presupuse pasiuni platoniciene neoliberale avant la lettre. Ceea ce \u00eensa, pe de alta parte, pare sa-i scape domnului Croitoru este faptul ca acest demers e deja cu totul inutil si redundant. \u201eDemocratia\u201c actuala se legitimeaza \u00een mod imanent, fara sa mai aiba nevoie de mituri fondatoare externe: ea exista si este legitima at\u00e2ta timp c\u00e2t este eficienta, chiar daca, \u00een numele eficientei, trebuie sa-si sacrifice valorile culturale si uneori chiar propria existenta. E suficient, e deja un mit \u00een sine diktatul at\u00e2t de firesc si de transparent, violent de transparent, al \u201eeficientei si productivitatii\u201c. Nici nu mai e nevoie de o baza \u00een antropologie \u2013 prea umanista pentru expertocratia burgheza \u2013 ca sa deduci, din categoriile neutre si impartiale ale eficientei si productivitatii, o \u00eentreaga harta cu delimitari culturale si completata cu condamnari morale: frumusetea discursului neoliberal este ca \u00eesi genereaza bagajul, suprastructura de discurs cultural si moralizant necesar legitimarii sale \u00een mod pur imanent, categorial si a priori. Platon e cu totul \u00een plus aici. Contrar, asadar, opiniei lui Nicolae Manolescu, meciul pe care domnia sa \u00eel traieste \u00eenca at\u00e2t de intens s-a sf\u00e2rsit de mult si s-a sf\u00e2rsit prost si pentru factiunea umanisto-filosofica, intelectuala a elitei pe care o reprezinta domnia sa. \u00censa contrar \u00eentregii polemici dintre Manolescu si Paul Cernat, meciul nu s-a sf\u00e2rsit bine pentru nici unul dintre combatanti: mai exact, c\u00e2stig\u00e2nd partida, desigur nu neaparat \u2013 nu ca ar conta vreodata \u2013 la masa argumentelor, ci pe terenul istoriei, factiunea oierilor a pierdut meciul. Odata transferata hegemonia intelectualului public de la filosoful si ideologul generalist la expertul unidimensional, se iesea definitiv din incinta exclusiv culturala a bataliei (3). Si asta tocmai pentru ca nu mai era vorba de o predare a stafetei hegemoniei de la o factiune culturala la alta, ci de schimbarea modelului de hegemonie, si implicit a discursului legitimator, prin transferarea rolului de intelectual public din c\u00e2mpul burgheziei culturale \u00een c\u00e2mpul expertocratiei societatii civile (4). \u00cent\u00e2mplator sau nu, cultura a ramas muta \u2013 din punctul de vedere al relevantei ei social-politice \u2013 exact \u00een momentul \u00een care capitalul a hotar\u00e2t ca vorbeste mai bine numai prin reprezentantii sai directi.
\nDesigur, povestea nu e neaparat una noua. Complicitatea si apropierea constitutive dintre, pe de o parte, discursul si practica societatii civile si, pe de alta parte, discursul si politicile monetariste ale factiunii experte au fost, de altfel, remarcate deja de Szelenyi & co (5). Ceea ce am trait \u00eensa noi, \u00een ultimii ani, \u00een sfera culturala, dar si social-politica, a fost tocmai re-asezarea interna a Bildungsburgertum-ului si transferarea accentului de la pilonul burghezie culturala la pilonul expertocratie. Partea buna e ca, \u00een aceste conditii, antagonismul social fundamental nu mai are vreo legatura cu batalia intraculturala dintre factiunea conservatoare si liberala a elitei. Partea proasta este ca, fr\u00e2iele hegemoniei depasind si iesind din sfera culturala, noi, cei ramasi aici, facem inevitabil exclusiv travaliu cultural, inevitabil marginal si obiectiv iresponsabil, asa cum bine zice Manolescu, \u00eentruc\u00e2t e fatalmente lipsit de vreo aderenta la agenda politica si sociala efectiva. Dar ne consolam cu faptul ca aceasta conditie de fatala marginalitate nu ne afecteaza doar pe noi, cei din tabara leninista, ci, prin definitie, \u00eentreaga lume a \u201eoamenilor de cultura\u201c. Abia acum, \u00een noua transparenta, evidenta si auto-suficienta a capitalismului, putem gusta cu adevarat \u201eautonomia esteticului\u201c, independenta culturalului. Si e, \u00eentr-adevar, dezarmanta. Cineva ar trebui sa-i (de)scrie rapid social-realismul.
\nA doua explicatie a abandonarii necesare a discursului elitist \u2013 anti-elitist este mai degraba de natura structural-conceptuala. Potentialul politic al categoriilor conexe de \u201eelite si mase\u201c este trasat de operatia pe care ele o realizeaza \u00een mod a priori, prin simpla conceptualizare care le sub\u00eentinde: o naturalizare si in-determinare sociala a sistemului de inegalitati care structureaza societatea. Nu \u00eent\u00e2mplator, \u201edescoperirea\u201c teoretica a conceptului de elite a produs, \u00een anii 20, at\u00e2tea mostre de g\u00e2ndire reactionara (Mosca, Michels, Pareto): \u00eensusi conceptul lor central a \u00eempins catre aceste pozitii, prin efectul sau de cristalizare \u201estiintifica\u201c si purificare a inegalitatilor sociale de determinatia lor istorica si conjuncturala: inegalitatile exista \u00een societate pentru ca e natural sa existe inegalitati. Genul acesta de discurs \u2013 dar si simpla sa rasturnare populista \u2013 trece nonsalant peste faptul evident ca naturalizarea naturalului nu e ceva natural, ci este deja un gest social, care tine deci de un artificiu si o conjunctura, de o decizie \u00een cele din urma. Or, prin chiar aceasta operatie de naturalizare si mistificare a structurii sociale date (exemplul suprem fiind, desigur, legea de aur a lui Pareto cu distributia sa fatala, caci fireasca, a bogatiei pe principiul 20% ia 80%), conceptul de elita este constitutiv solidar cu \u00eensasi operatia specifica, definitorie, a capitalismului: nu aceea de a fi un sistem de dominatie de clasa (\u00een aceasta privinta nu e deloc primul), ci aceea de a fi primul sistem de dominatie care sa fi renuntat la legitimarea sa prin \u00eenvaluire si mistificare religioasa, traditionalista, culturala etc., pentru a expune principiul dominatiei \u00een toata transparenta sa obiectiva si impersonala. Pentru prima data \u00een capitalism, elita nu se mai justifica prin s\u00e2ngele ei albastru, pentru ca e unsa de divinitate, purtatoare de traditie sau cea mai buna la m\u00e2nuirea sabiei, ci prin simplul fapt ca e elita, pentru ca merita. Si pentru ca e ceva ce-i revine \u00een mod firesc, matematic, \u00een calitate de elita, conform legii lui Pareto. Nu degeaba e burghezia clasa fara nume \u2013 si nu \u00eent\u00e2mplator a o califica drept \u201eburgheza\u201c \u00eenseamna deja a o \u201edemasca\u201c \u00eentr-un fel: pentru ca a citi dominatia \u201eelitei\u201c burgheze \u00een orice fel, social, istoric, material \u2013 ca dominatie burgheza, adica \u2013 \u00eenseamna a-i determina si denaturaliza, si implicit im-purifica sursele elitismului sau. \u00centr-un fel, specificul capitalismului e tocmai acela de a se justifica si percepe ca un simplu elitism, si \u00eenca din cele mai benigne din c\u00e2te au existat \u2013 pentru ca e pe merit. Pentru prima data \u00een capitalism, caracterul istoric si politic al dominatiei sociale este abil deghizat tocmai \u00een dezvaluirea sa impersonala, \u00een afisarea sa pur economica, iar principiul de clasa al organizarii sociale \u201eimpersonale\u201c este facut transparent si expus ca atare, sau, pentru spiritele mai sofisticate, pentru prima data este el at\u00e2t de ascuns, naturalizat si neutralizat \u00een chiar dezvaluirea sa orbitoare. Aceasta este operatia primara a capitalismului, auto-dezvrajirea sa impetuoasa (6). Si tocmai la aceasta operatie de naturalizare si neutralizare a capitalismului contribuie, pe masura posibilitatilor sale, categoria de elita si discursul care decurge din ea, indiferent de care parte a suvoiului ne situam.
\nDin acelasi arsenal reactionar face parte, desigur, si acuzatia conversa de \u201eresentiment\u201c si \u201efrustrare\u201c, care \u00eesi face aparitia mai devreme sau mai t\u00e2rziu \u00een orice discurs cultural pe marginea legitimitatii elitei (si pe care o bifeaza, desigur, si articolul lui Manolescu). La fel ca \u00een cazul \u201eelitei\u201c, aceeasi operatie de mistificare prin transparentizare (\u00een cazul de fata: fals ad\u00e2ncism psihologic) si de nedeterminare prin generalizare a nedreptatii sociale specifice, aceeasi noapte \u00een lumina careia toate revendicarile sunt frustrari si, prin urmare, orice revendicare politica si sociala este tot at\u00e2t de legitima si autentica pe c\u00e2t e furia ghinionistului la loto.
\nPrin urmare: Resentiment? Marginalitate? Desigur, c\u00e2t \u00eencape. Doar ca esentiale aici sunt baza si continutul lor determinate, nu faptul anistoric ca toate societatile inegale, deci naturale, au generat dintotdeauna forme diverse de \u201eresentiment\u201c fata de \u201eelitele\u201c firesti, ca, altfel spus, lumea e \u00een general si iremediabil putin cam ciudoasa. \u00cen mod poate nesurprinzator, exista un aspect pe care at\u00e2t Paul Cernat, c\u00e2t si Manolescu \u00eel rateaza, \u00een abordarea lor oarecum formalista sau formalizanta la care-i obliga tocmai articularea conflictului \u00een termenii elitei si contra-elitei: miza st\u00e2ngii n-a fost nicic\u00e2nd, sau, cel putin, n-ar trebui sa fie, \u201epersoanele care alcatuiau elita culturala\u201c, asa cum acuza criticul de la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, nici tocmai \u201eideea de elita\u201c \u00een general, cum prea generos apreciaza criticul de la \u201eObservatorul cultural\u201c: nu e vorba nici de faptul divers al configuratiei de membri ai elitei, nici de adevarul transistoric si redundant ca societatile inegale produc sau presupun elite \u2013 sau de opozitia la fel de ancestrala la acest discurs. Ceea ce a contat si conteaza sunt mecanismele particulare, circumstantele istorice, specificul si continutul efectiv \u00een care se reproduce aceasta forma sociala atemporala si, chipurile, naturala. Or, \u00een aceasta privinta, problema nu mai e una de elite vs. mase, ci de mecanismul obiectiv (si totodata istoric) care distribuie automat societatea \u00een aceste categorii si care \u00eesi \u00eenvaluie efectul, se \u00eenvaluie pe sine \u00een acelasi timp sub acoperirea opozitiei pure si nedeterminate elite vs. mase. \u00cen ce ne priveste, a fost \u00eentotdeauna si este vorba de faza de dezvoltare si tipul de manifestare a capitalismului nostru post-comunist. Etapa \u00een care problemele sale sociale si politice se defulau cultural, se \u00eenvrajbeau pe valori si se reconciliau, \u00een cele din urma, prin juriile premiilor literare a trecut de-alaltaieri. Noutatea sociala si istorica, mai mult dec\u00e2t culturala a prezentului, determinarea materiala si istorica a formelor sociale asa-zis anistorice e cea care trebuie surprinsa si dezvaluita la st\u00e2nga, chiar daca \u2013 sau cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t \u2013 noua dispunere a discursului legitimator si noua configuratie a hegemoniei nu ne rezerva nimic mai mult dec\u00e2t pozitia ferita, dar inofensiva a marginalitatii si iresponsabilitatii \u201eoamenilor de cultura\u201c. Desi nu ne-aude nimeni de-aici, macar nu suntem singuri.<\/p>\n
\n(1) Vezi Gil Eyal, Ivan Szelenyi, Eleanor Townsley, \u201eMaking Capitalism Without Capitalists. The New Ruling Elites in Eastern Europe\u201c, Verso, London & New York, 1998.
\n(2) Iar cei care au fost scutiti de acest parcurs existential – cu siguranta multi, tot mai multi din t\u00e2nara generatie de st\u00e2ngism – cu at\u00e2t mai bine pentru ei.
\n(3) Motiv pentru care, odata cu intrarea \u00eentr-un con de semi-umbra al gruparii \u201eboierilor\u201c, nici nu a fost ocupata scena de un alt val de personaje publice similare, cu at\u00e2t mai putin de vreunul dintre autorii \u201eIdolilor forului\u201c. De la grupul de la Paltinis la Croitoru, Liviu Voinea, Sorin Ionita sau Alina Mungiu Pippidi, nivelul de vizibilitate – dar si registrul de legitimare a discursului – sunt sensibil altele. (Chiar si \u00een tabara anticomunistilor, e relevanta trecerea de la trairismul lui Patapievici sau Liiceanu la expertiza – chiar daca la fel de pasionala, dar nu mai putin expertiza – a unuia ca Tismaneanu.)
\n(4) \u00centr-o anumita masura, povestea din \u201eReguli pentru parcul uman\u201c, doar ca la scara nationala si recenta.
\n(5) \u201eMaking Capitalism Without Capitalists\u201c, p. 91 de pilda.
\n(6) Si chiar daca, asa cum ne-o dovedeste istoria, aceasta miscare de dezvrajire specifica modului burghez de productie poate fi punctata ulterior si periodic de interventii cuminti, \u201evictoriene\u201c, de reinventare a Sensului si de contra-dezvrajire, asa cum se \u00eent\u00e2mpla \u00een perioadele de reflux istoric al burgheziei. Cf. Franco Moretti, \u201eOn Victorianism\u201c, \u201eNew Left Review\u201c, no. 81, May-June 2013.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"