{"id":16277,"date":"2013-08-08T15:47:32","date_gmt":"2013-08-08T13:47:32","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16277"},"modified":"2013-08-08T15:47:32","modified_gmt":"2013-08-08T13:47:32","slug":"trotinete-si-fotolii-cu-rotile-in-attila-de-verdi","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/trotinete-si-fotolii-cu-rotile-in-attila-de-verdi\/","title":{"rendered":"Trotinete si fotolii cu rotile \u00een \u201eAttila\u201c de Verdi"},"content":{"rendered":"<p><em><strong>Am abordat de multe ori chestiunea actualului trend \u00een domeniul regiei de opera, al asa-numitului Regietheater, curent deloc nou si generos menit ab initio sa aduca pe scenele lirice acel intens spirit actoricesc ce defineste \u00eensusi conceptul de spectacol. Poate ca ideea venise de la Maria Callas si din conlucrarile divinei c\u00e2ntarete-artiste cu mari regizori precum Visconti sau Zeffirelli. Numai ca evolutia \u00een timp a punerii \u00een pagina a cunoscut puternice denaturari de la esenta subiectului, a temei, rezultante \u00een derapaje regizorale incontrolabile. Nu-mi propun sa analizez aici implicatiile, responsabilitatile, am mai facut-o, o voi mai face, dar accentuez din nou ca vina initiala o poarta acei autori de mizanscene care, din varii motive, neglijeaza muzica. Si toti cei care continua \u00een acelasi mod. Un recent exemplu, noua productie cu \u201eAttila\u201c de Verdi de la Theater an der Wien, mi-a confirmat presupunerile.<\/strong><\/em><br \/>\nRegizorul german Peter Konwitschny, un corifeu al modernismului prost \u00eenteles, autor al hulitei viziuni a versiunii franceze pentru opera verdiana \u201eDon Carlos\u201c la Opera de Stat din Viena, a avansat \u00een \u201eAttila\u201c o idee, altminteri banala. Aceea a starilor conflictuale care se afla \u00een firea oricarei persoane, pe care le genereaza \u00een tot parcursul vietii, din copilarie la senectute, ca un dat al eului propriu, naturii, structurii funciare. Da, suntem predispusi, mai mult sau mai putin, la ne\u00eentelegeri si confruntari, la zg\u00e2ndareli si vendete, considera Konwitschny. Desigur, pe valabilitatea cu titlu general a subiectului se poate colocvia. Este posibil ca ideea sa-i fi venit din citirea libretului lui Temistocle Solera, o istorie a cotropirilor si razbunarilor. Cert este \u00eensa ca Peter Konwitschny nu a deschis partitura dec\u00e2t dupa ce schitase conceptul regizoral si nu mai putea sa-l schimbe, \u00een eventualitatea ca ar fi sesizat discrepanta dintre muzica si ceea ce urma sa propuna \u00een scena, ca ar fi \u00eenteles spiritul componistic. Asa \u00eenc\u00e2t a g\u00e2ndit prologul si cele trei acte ale operei \u201eAttila\u201c ca derularea unui traiect de viata pe care eroii \u00eel parcurg, cum spuneam, din copilarie p\u00e2na la batr\u00e2nete.<br \/>\nUrm\u00e2ndu-l, marele belcanto romantic verdian, cantilenele sale prelungi, cabalettele energice, frazele diafane sau accentele impetuoase, corurile pline de melodie s-au vazut puse \u00een gura unor \u201ecopii\u201c, apoi a unor mafioti ajunsi la maturitate sau, la final, a unor batr\u00e2ni decrepiti plimbati \u00een scaune cu rotile. O nenoncordanta totala de expresie \u00eentre muzica si scena.<br \/>\nPeter Konwitschny \u00eencepe opera \u00een ambientul jocurilor de copii (armatele hune si romane!), \u00een care Attila soseste \u00eentr-un&#8230; carut escortat de trotinete, \u00een zanganit de cratiti si polonice (temutele arme!) iar Odabella, aparitie mai mult dec\u00e2t grasuta, cu fundulite si codite, agita o chitara de polistiren. I-o va rupe \u00een cap (!), mai t\u00e2rziu, iubitului Foresto. Generalul roman Ezio, punkist convins, are grija permanent sa-si pieptene cu pretiozitate coama de Woody. Efectul este invers, peiorativul, sarja, bataia de joc se simt revoltator \u00een plin ambient verdian. Ca si gagul, efectul de comedioara ieftina, \u00een clipa \u00een care cavalerul Foresto vrea sa se sp\u00e2nzure de o creanga si&#8230; smulge copacul din radacini.<br \/>\nVisul rascolitor al lui Attila din primul act este momentul \u00een care Konwitschny \u201ematurizeaza\u201c eroii: dispar blanurile hunilor, apar redingotele, cravatele, papioanele, pistoalele, se joaca ruleta ruseasca, apar crimele&#8230;, pentru ca ultima secventa sa-i gaseasca pe toti \u00eentr-un azil, \u00een care dansul scaunelor cu rotile transpune imagistic un mare concertato verdian, exploat\u00e2nd modern, \u00een chip abuziv si nefericit, ritmurile. Attila este orb si, din nou gagurile \u00eesi fac loc, \u00eentruc\u00e2t eroul greseste adresarile. La final, Odabella, oarba si ea, comite un carnagiu, lovind la \u00eent\u00e2mplare cu cutitul de bucatarie. Mor toti principalii, nu numai cel vizat, Attila.<br \/>\nDaca Peter Konwitschny a gresit conceptual mizanscena muzicii verdiene nu \u00eenseamna ca munca sa de regizor s-a limitat. Pe scena, dinamica a fost exemplara, toti au jucat remarcabil, vivace, platoul s-a aratat animat. A fost o componenta reusita a Regietheater, din pacate supusa unei ideatici neconcordante cu portativul.<br \/>\nGermanul a fost ajutat, prin decoruri schematice, stilizate si costume adecvate viziunii sale de un compatriot, scenograful Johannes Leiacker.<br \/>\n<strong>Admirabila realizare muzicala<\/strong><br \/>\nLa pupitrul Orchestrei Simfonice Radio ORF din Viena, cu concursul Corului Arnold Schoenberg (pregatit de Erwin Ortner), Corului de Copii din Gumpoldskirchen (condus de Elisabeth Ziegler), italianul Riccardo Frizza a fost experta bagheta care a conferit veridicitate muzicala spectacolului, cu tempi alerti si sustinuti. Din m\u00e2na sa au pornit desene si unduiri expresive, de la cele rafinate la dramaticele sonuri ale momentelor de confruntare, fara abateri de la stilistica belcantoului romantic ce respira din paginile partiturii. \u00cen demersul sau a fost sustinut de admirabili c\u00e2ntareti \u00een aproape toate rolurile principale.<br \/>\nBasul ucrainean Dmitry Belosselsky (Attila) a expus un glas amplu, rotund si frumos timbrat, cu frazari elegante si abordari energice, exemplar \u00een aria \u201eMentre gonfiarsi l&#8217;anima\u201c, urmata de cabaletta eroica \u201eOltre qual limite t&#8217;attendo, o spettro!\u201c din finalul primului act, scena din cort \u00een care, ca sa nu stea locului, se mai si&#8230; barbiereste, dupa care, firesc, se admira narcisist \u00een oglinda. Gaselnita de \u201emare inspiratie\u201c a lui Konwitschny!<br \/>\nRolurile de soprana din perioada de tinerete, a \u201eanilor de galera\u201c ai lui Verdi, cum obisnuia s-o numeasca, sunt de extrema dificultate din cauza scriiturilor de coloratura dramatica. Abigaille din \u201eNabucco\u201c, Odabella din \u201eAttila\u201c sau Lady Macbeth din \u201eMacbeth\u201c \u2013 titlul ce urmeaza lui \u201eAttila\u201c \u2013 sunt greu accesibile sopranelor cu vocalitate propice marilor creatii de mai t\u00e2rziu, \u201eTrubadurul\u201c, \u201eSimon Boccanegra\u201c, \u201eBal mascat\u201c, \u201eForta destinului\u201c, \u201eDon Carlos\u201c, Aida\u201c, \u201eOtello\u201c, opere \u00een care compozitorul a cristalizat tipologia de glas sopranil care \u00eei poarta numele. \u00centre portativele rolului Odabella, alaturi de accentele impetuoase si agilitatile dramatice, apar unele dintre cele dint\u00e2i \u00eencercari de a ostoi dezlantuirile sonore si a zugravi lamentari poetice, sustinute de fraze plutitoare, \u00een pianissimo, pline de expresivitate. Este marea provocare la care trebuie sa raspunda soprana interpreta, asum\u00e2nd faptul ca virtuozitatea dramatica \u00eei este la \u00eendem\u00e2na ca prima si esentiala cerinta.<br \/>\nLucrecia Garc\u00eda, originara din Venezuela si cu look de incasa, a rezolvat aproape pe de-a-ntregul exigentele rolului. Energicul arpegiu al intrarii \u00een scena, finalizat cu Do natural acut, a sunat incisiv si suveran. Fara exces de armonice, soprana a afisat un glas stralucitor, omogen, cu frumoase treceri catre registrul grav \u201ede piept\u201c, indispensabil rolurilor dramatice si cu atacuri fulminante. Cavatina \u201eAllor che i forti corono\u201c si cabaletta \u201eDa te questo or m&#8217;\u00e8 concesso\u201c au fost grandios \u00eenfatisate. Prin aria din primul act \u201eOh! nel fuggente nuvolo\u201c, plina de lirism, a \u00eencercat pianissime frumoase, \u00een mare parte reusite, dar inflexiunile romantice au lipsit, cu efect \u00eentr-o derulare cvasi-monotona. Cantilena verdiana nu \u00eenseamna numai \u00eensiruirea de sunete moi, ci si \u00eenzestrarea lor expresiva.<br \/>\nAfirmat \u00een ultima vreme ca important bariton verdian, George Petean si-a validat si aici, \u00een rolul Ezio, aureola. Detine spiritul italian \u00een c\u00e2nt si \u00eel expune cu autoritate. Celebra fraza declamata catre Attila, care a \u00eensufletit simtirea patriotica a auditoriului premierei absolute din 1846, \u201eAvrai tu l&#8217;universo, resti l&#8217;Italia a me\u201c, a impresionat prin somptuozitate. Stiinta rostirii recitativului \u00eei este la \u00eendem\u00e2na (\u201eTregua \u00e8 cogl&#8217;Unni&#8230;\u201c) iar cantilena ariei \u201eDagl&#8217;immortali vertici\u201c s-a derulat cu toata generozitatea de glas pe care baritonul clujean o poseda, fluent, catifelat, cu ascensiuni impecabile spre note acute (\u201eRoma nel vil cadavere\u201c), urmate de atenuari subtile \u00een piano (\u201e&#8230; chi ravvisare or pu\u00f2?\u201c). Cabaletta \u201e\u00c8 gettata la mia sorte\u201c ce a urmat a avut aplombul si formidabila energie a unei expuneri eroice.<br \/>\nPe aceasta pagina, George Petean a fost supus unor dificultati de joc extrem. Imaginat ca mafiot \u00een plina lupta \u00eentre ganguri, Ezio este \u00eempuscat, mitraliat de vreo trei-patru ori \u00een timpul cabalettei, c\u00e2nta, cade la pam\u00e2nt, c\u00e2nta \u00een continuare dobor\u00e2t, se ridica, nu \u00eentrerupe cabaletta, cade si tot asa. Sus-jos-sus-jos&#8230; mafiotii nu mor niciodata&#8230; vrea sa spuna Konwitschny \u00een plina&#8230; efervescenta creatoare. Avea Ezio vesta anti-glont? Probabil, nu conteaza! Elucubratiile regizorului l-au facut \u00eensa pe George Petean sa arate o mobilitate scenica perfecta (si artistul nu este deloc un fulg), o respiratie ideala, un control fara cusur al c\u00e2ntului care n-a fost fr\u00e2nt sau periclitat nicio clipita. Iata o performanta de actorie!<br \/>\nTenorul austriac Nikolai Schukoff l-a interpretat fara anvergura pe Foresto, cu voce opaca, inundata \u00een sonoritati guturale, putin patrunzatoare. A \u00eencercat si emiterea unui Do natural acut \u00een finalul cabalettei \u201eCara patria\u201c ce \u00eencheie Prologul, un sunet scurt, topit \u00een tumultul corului. Alte roluri au revenit basului Stefan Cerny (Leone) si unui glas de buzunar, al tenorului Andrew Owens (Uldino).<br \/>\n\u00cen \u201eAttila\u201c la Theater an der Wien, brilianta realizarii muzicale a compensat \u00eentruc\u00e2tva dezamagirea regizorala. La premiera, se pare, Konwitschny a suportat oprobriul publicului.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"<p>Am abordat de multe ori chestiunea actualului trend \u00een domeniul regiei de opera, al asa-numitului Regietheater, curent deloc nou si generos menit ab initio sa aduca pe scenele lirice acel intens spirit actoricesc ce defineste \u00eensusi conceptul de spectacol. Poate ca ideea venise de la Maria Callas si din conlucrarile divinei c\u00e2ntarete-artiste cu mari regizori&hellip;&nbsp;<a href=\"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/trotinete-si-fotolii-cu-rotile-in-attila-de-verdi\/\" rel=\"bookmark\">Cite\u0219te mai mult &raquo;<span class=\"screen-reader-text\">Trotinete si fotolii cu rotile \u00een \u201eAttila\u201c de Verdi<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":true,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-16277","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":1313,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16277","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16277"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16277\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16277"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16277"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16277"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}