{"id":16203,"date":"2013-08-01T15:00:36","date_gmt":"2013-08-01T13:00:36","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16203"},"modified":"2013-08-01T15:00:36","modified_gmt":"2013-08-01T13:00:36","slug":"cand-faci-teatru-trebuie-sa-te-si-coste-putin","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/cand-faci-teatru-trebuie-sa-te-si-coste-putin\/","title":{"rendered":"\u201eCand faci teatru, trebuie sa te si coste putin\u201c"},"content":{"rendered":"

Nicu Mihoc \u00een dialog cu Cristina Rusiecki<\/strong><\/p>\n

\n

\n

Stiti genul de actor care tace, sta nemiscat \u00eentr-un colt si \u00eentr-un singur moment spatiul din jurul lui se umple? Care e ca un muschi crescut \u00een locul respectiv, pe orice scena s-ar afla? Iar c\u00e2nd \u00eencepe sa vorbeasca, aerul e strabatut de unde magnetice, asa ca toti ochii se pironesc asupra lui? Care face corp comun cu spectacolul si se simte ca pestele \u00een apa \u00een orisicare rol? Care nu e nicidecum actorul ce interpreteaza cu talent o partitura, ci chiar personajul? Care, cu alte cuvinte, reuseste sa faca publicul sa uite \u00eentr-o secunda ca \u00een fata lui sta Nicu Mihoc, ca sa vada doar personajul? Care joaca cu aceeasi naturalete si un mecanic, si un general nazist, si un nobil din piesele clasice? Care interpreteaza \u00een film roluri de epoca cu vitalitate, dar si cu minimalism, de parca s-ar fi nascut \u00een secolul al XIX-lea? Cel putin \u201eRestul e tacere\u201c al lui Nae Caranfil o probeaza cu v\u00e2rf si \u00eendesat.\u00a0 E rar tipul acesta de versatilitate chiar si \u00een cazul marilor actori. Dar Nicu Mihoc, nominalizat anul acesta la UNITER pentru cel mai bun actor \u00eentr-un rol principal, respectiv Platonov din spectacol omonim de la Teatrul National \u201eRadu Stanca\u201c Sibiu, \u00een regia lui Alexandru Dabija, e mai mult dec\u00e2t at\u00e2t. E actorul care, dupa ce a fost aplaudat pe numeroase scene de prestigiu (Nationalele din Timisoara, Craiova, Cluj, Sibiu, T\u00e2rgu Mures, unde a fost si director artistic \u00eentre 1998 si 2000), a \u00eenteles ca trebuie sa se puna cu toate puterile creatoare si, din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, cu aripa geniului \u00een slujba teatrului viu, cu oameni de acum, cu priza la ceea ce-si doresc tinerii. Personajele lui sunt rupte din ziua de azi, iar concentratia de firesc a actorului \u00een astfel de roluri e de 100%.
\nCu asemenea talent, oricare dintre artisti s-ar fi lasat placut \u00eembaiat de valurile succesului. Om de teatru cu un instinct infailibil, Nicu Mihoc are, \u00eensa, vocatia constructiei. Simte ca trebuie sa creeze mai mult dec\u00e2t roluri memorabile. \u00cenfiinteaza, asadar, alaturi de Theo Marton si Laurentiu Blaga, acum zece ani, unul dintre primele teatre independente din Rom\u00e2nia, Teatru 74 de la T\u00e2rgu Mures. Acesta devine o locomotiva a artei contemporane focusate pe problemele zilei si pe o maniera noua si vie de a face teatru.
\nTemperament vulcanic, cu o vitalitate c\u00e2t casa, nu mai putin ludic si (auto)ironic, Nicu Mihoc \u00eesi delecteaza cu efervescenta si magnetism at\u00e2t publicul, c\u00e2t si interlocutorii devenind, \u00eentr-o secunda, centrul oricarui grup.<\/p>\n<\/blockquote>\n

\n

Cristina Rusiecki: E greu teatrul?
\nNicu Mihoc: Daca e facut cu cap, nu. Daca devine durere de cap, e foarte greu, extrem de greu, chiar si pentru mine. Ma uit la \u00eenceputurile profesiei mele si \u00eemi dau seama c\u00e2t am \u00eenvatat de la foarte multi actori. Am avut un prieten care a murit, din pacate. Traia \u00een Apuseni, \u00een satul \u00een care m-am nascut si eu. De la el am \u00eenvatat cel mai bun teatru. Era cel mai bun monodramist. Numai ca el nu juca la public, ci doar \u00een fata mea. Am \u00eenvatat de la foarte multi sa fiu \u00eentr-un fel, sa-mi gasesc un drum… Dar cel mai mult m-am bucurat ca la capat m-am \u00eent\u00e2lnit cu mine, cu sufletul meu. Cum vreau sa fiu? E at\u00e2t de simplu sa fii tu. Dar p\u00e2na ca fiecare dintre noi sa ajunga la el \u00eensusi, are trasee diferite. Mie \u00eemi place jocul acesta, dar e un joc periculos. Pentru ca atunci c\u00e2nd nu ajungem la noi e groaznic. Cunosc asemenea oameni. Din varii motive, ei se afla \u00eentr-un zbucium permanent. Nici o teorie si nimic din ce spun cei din jur nu-i ajuta. Ma simt solidar cu un asemenea om. Viata \u00eei mai aduce exemple, trece prin diferite situatii, rateaza p\u00e2na la un moment dat, c\u00e2nd se face declicul. \u00cesi da seama ca a cautat at\u00e2t, c\u00e2nd, de fapt, adevarul era l\u00e2nga el.
\nC.R.: P\u00e2na c\u00e2nd v-ati \u00eent\u00e2lnit cu Nicu Mihoc cel adevarat, cum arata actorul cu acelasi nume?
\nN.M.: Aveam cautari, chestiuni de \u00eemprumut. Dar m-am \u00eent\u00e2lnit cu mine \u00eentr-o zi si mi-am dat seama ca trebuie sa fiu compatibil cu interiorul meu. Sa ma re\u00eentorc la optsprezece ani si sa-mi aduc aminte ce voiam sa fiu atunci c\u00e2nd am zis ca voi face teatru, cum eram pe vremea aceea. Totul m-a pervertit \u00eencep\u00e2nd de la optsprezece ani. Eram destul de dificil, am avut numai probleme. Ca am vrut, ca nu am vrut, am intrat \u00een tot felul de belele. Am avut mari probleme cu mine. Credeam tot ce mi se spunea. Veneam de la tara unde \u00eei stiam pe toti si le dadeam tuturor buna ziua. A trecut viata peste mine cu tot felul de \u00eent\u00e2mplari. Si \u00eentr-o zi m-am \u00eentrebat de ce nu sunt compatibil cu mine, de unde vin temerile mele, cum sunt eu, cum \u00eemi rezolv problemele. Asta sunt! Departe de a fi perfect. Nu as dori sa intru \u00een bucataria vietii mele. Nu fac parte din categoria celor ce merg la televizor sa vorbeasca despre iubire: \u201eO iubesc, este femeia vietii mele…\u201c si dupa trei luni se despart. Eu am trait \u00een real, \u00een concret, cu oameni la care tin, fara de care viata mea ar fi extrem de saraca. Oameni \u00een care am investit, care ma accepta tocmai pentru defectele mele si ma iubesc exact asa cum sunt. Avem pasiuni comune, cautari, nenorociri comune. C\u00e2nd ne iese ceva, ne bucuram.
\nC.R.: Si c\u00e2nd nu?
\nN.M.: Asta ma omoara la teatru. Mai tot timpul trebuie sa fim doar nu stiu cum. Nu vrem sa fim normali. Ce-ar fi sa recunoastem ca asta e, at\u00e2t am putut azi? Nu trebuie sa joc un rol despre care nu stiu cum e. De abia de la punctul acesta \u00eencepi sa vezi pe scena oameni cu niste probleme. Citesc \u201eMunca actorului cu sine \u00eensusi\u201c a lui Stanislavski. Daca pe scena vrei sa dai zece ruble unuia, eu te \u00eentreb c\u00e2te ruble ai \u00een buzunar. Si actorul spune \u201enu stiu, am c\u00e2t mi-a dat de la recuzita\u201c. Pai tu trebuie sa stii daca ai umbrela, daca ai portofel si c\u00e2ti bani ai \u00een el. Daca ala zice \u201eda-mi zece ruble\u201c si tu vrei sa-i dai, dar constati ca ai numai zece, ce faci? Asta zice Stanislavski. El e meticulos. Deschizi usa. Cine este dincolo de usa? Iubirea vietii tale. Cum intri, ca ti se flexeaza genunchii? Mai \u00eent\u00e2i trebuie sa respiri un pic. P\u00e2na iei aer, te g\u00e2ndesti putin cum sa \u00eencepi… ce sa zici: \u201eploua, da.. si cum e la Moscova?\u201c. Si \u00eencepe o discutie ca… uite asa e viata. Mie mi s-a \u00eent\u00e2mplat. Eu sunt un om care se \u00eendragosteste. Mai mult \u00een teorie, \u00een ideal. Dar ma simt bine pentru ca stiu ca este o stare frumoasa si asta e suficient. Nu-i \u00eenteleg pe actorii care-l \u00eentreaba pe regizor pe unde trebuie sa intre. Ma, boule, pe usa sau, daca nu, pe geam! Sunt actori de-astia care ca sa fie mai interesanti mai fac patru tumbe. Atunci facem filme, nu mai jucam teatru.
\nC.R.: Sunteti un actor cu o extraordinara priza la public. E, evident, un dat natural. Stiti cum sa-l manevrati constient ca sa scoateti maximum de simpatie din partea publicului?
\nN.M.: Am un anume tip de relatie cu publicul. La un moment dat, actorul este propriul sau spectacol. \u00cesi face o relatie cu publicul, care este extrem de important. Oriunde ma duc, caut totdeauna publicul. De ce? Pentru ca asa te creezi ca actor. Ma duc \u00een orasul cutare. Domnule, daca ma duc acolo, voi petrece o seara alaturi de niste oameni cu care trebuie sa devin prieten.<\/p>\n

C.R.: De ce tocmai prieten?
\nN.M.: Din nevoia de cunoastere si de iubire. Cine nu vrea sa fie iubit, simpatizat? Altfel, degeaba am face teatru. Sa nu-mi spuna mie nici un actor domnule, fac teatru pentru mine \u00eensumi, nu ma intereseaza publicul. Cel mai trist este ca am practicat si eu jigodismul asta. Placerea noastra de a fi este strict legata de cei care sunt \u00een sala. Ne-am \u00eenhaitat la meseria asta, e publica! Profesia mea nu este ceva academic. E formata din temeri, cautari, fericire. Devine drum initiatic p\u00e2na te construiesti pe tine, fiindca munca actorului e cu sine \u00eensusi.<\/p>\n

C.R.: Ca sa ajungem iar la Stanislavski…
\nN.M.: Mi s-a \u00eent\u00e2mplat si mie sa caut forme de tot felul. Am fost norocos ca am avut modele: George Constantin, Toma Caragiu, Stefan Iordache. De la optsprezece ani \u00eemi doream sa devin ca ei. Adica toata viata mea era cum sa ajung ca ei, sa joc si publicul sa zica \u201emama, bun actor!\u201c, iar colegii \u2013 \u201euite domnule, \u00eesi respecta profesia, vine cu doua ore \u00eenainte de spectacol\u201c. Nu voiam sa fac ca ei, ci \u00een felul meu, dar sa fac o treaba buna, iar lumea sa zica \u201edomnule, cum a facut chestia aia, bravo lui, nu m-as fi g\u00e2ndit!\u201c. \u00cen 1996, la Sibiu, am lucrat cu profesorul Ion Cojar. Am \u00eenvatat foarte multe de la el. O luna si jumatate am mers \u00eempreuna la pescuit si \u00eel ascultam vorbind despre teatru. Pentru mine a fost o adevarata scoala. Am \u00eenvatat si de la Marcel Iures de care ma leaga o prietenie chiar bolnavicioasa. Ne sunam des pentru ca e un om la care tin foarte mult. Este singurul din teatrul rom\u00e2nesc care nu a \u00eenjurat pe nimeni. Iures este singurul actor rom\u00e2n care nu intra \u00een scena ca vedeta. Intra simplu, fara sa bruscheze spatiul, fara sa sara peste cinci porti. Si toata lumea devine atenta.<\/p>\n

C.R.: C\u00e2nd construiti un personaj, \u00eel conturati din capul locului? Stiti de la bun \u00eenceput cum va arata?
\nN.M.: Mergem acum la oricare teatru din Bucuresti si pe scena gasim personaje. Unul vine cu personajele de acasa, din ce a vazut \u00een copilarie, din ceea ce si-a imaginat, din ce a \u00eent\u00e2lnit \u00een viata, a citit, a vazut. Cu aceste personaje \u00eembogatim teatrul. C\u00e2te chestii nu as vrea sa joc! Am vazut oameni mult mai tari dec\u00e2t personajele. Noi ne g\u00e2ndim numai la \u201eRomeo si Julieta\u201c ca model al iubirii maxime. Dar sa luam cazul unui mecanic care si-a ucis femeia pe care a iubit-o enorm. Totusi, e un criminal. Lumea lui s-a oprit acolo. Femeia pe care a adorat-o l-a bagat \u00een puscarie. Nu a acceptat asta. Drame profunde! Nu ne trebuie numai \u201eRomeo si Julieta\u201c, sa ne vina dragostea de la balcon. Credem ca se iubeau platonic, dar platonic \u00eenseamna tot. Nu \u00eenseamna ca vorbim de m\u00e2nuta despre stele, ci sa-i simti carnea, sa o mirosi, sa o patrunzi… Atunci dragostea este \u00eengrozitor de dureroasa si de puternica. Nu cred \u00een teatrul de idei \u00een care povestesc \u00een absolut cum ar fi cu dragostea, cu moartea, cu temele mari ale umanitatii.<\/p>\n

C.R.: \u00cenca o proba ca viata este mai puternica dec\u00e2t orice personaj literar…
\nN.M.: \u00cen marile filme despre universul concentrationar cei \u00eenchisi acolo nu puteau nici sa se sinucida. Nu aveau cu ce. Nici macar un ciob de sticla nu gaseau ca sa-si taie venele. E tragic si puternic \u00een acelasi timp. Eu n-as putea sa fac asa ceva cu viata mea. Sunt prea las. Iubesc prea mult viata. \u00cen schimb, as putea juca un astfel de rol. Pot sa joc ceea ce eu nu am, nu contin. Publicul \u00eel vede pe actor pe scena \u00eentr-un rol \u00eentr-un anume fel. Dar el nu este asa \u00een viata reala. Este altfel. Astazi, teatrul traieste din propriile crize. Noi traim si inventam din crize. Daca am tot confortul, e bine, nu am nici o problema, de ce sa mai fac teatru? Traiesc din crize, din cautare, din fram\u00e2ntari, din rateuri. Mie-mi convine c\u00e2nd ratez, ca din asta \u00eenvat. Nu ma urasc. Nu doresti asa ceva la nimeni, nici tie, dar daca vin, ce sa faci? Vin ca boala. Te doare. Dupa douazeci de ani stii ca te-a durut, dar a fost ca durerea iubirii. Sunt tipuri diferite de dureri. Nu am solutii la ele. Eu ma bucur de viata. C\u00e2nd faci teatru, trebuie sa te si coste putin.<\/p>\n

C.R.: Sunteti un actor cu mare succes la public. Trebuie sa fiti foarte multumit de creatiile de p\u00e2na acum.
\nN.M.: Hm, tragi o linie si zici: \u201ema, cam ce am facut eu?\u201c. Cam astea cinci roluri, vreo paisprezece asa si-asa, nu au fost rele… si de restul nu vreau sa-mi aduc aminte. Eu am cinci roluri pentru care ma felicit. \u00cen zone total diferite. Am avut o problema cu mine. Regizorii m-au distribuit mult \u00een comedie si a trebuit sa pun stop. Nu mai vreau sa joc numai comedie. Tin minte ca am vazut actori mari de comedie pe care publicul refuza sa-i vada \u00een altceva. Eu nu vreau sa ajung astfel.<\/p>\n

C.R.: Amintiti des de faptul ca sunteti un mot adevarat venit dintr-o famiie traditionala. Cum i-ati spus tatalui dvs .ce facultate vreti sa faceti?
\nN.M.: C\u00e2nd eram \u00een anul doi la liceul de electro, tata a crezut ca ma duc spre ceva inginer. \u00cen cel mai rau caz, ca ma voi face padurar ca el. Si brusc a aflat de la mama ca eu vreau sa fac teatru. \u00cen anul trei de liceu deja jucam. Si tata zice: \u201eFoarte bine, dai la teatru?\u201c. \u201eSa vad, se intra greu, sunt numai doua locuri\u201c. Apoi sun la telefonul de la Primarie. Le spun ca am intrat la teatru. Vin acasa, bucurie mare! Tata ma \u00eentreaba: \u201eBine, si aia e facultate?\u201c, ca sa nu se faca el de r\u00e2s la oameni. Ne-am dus la birt. Si ma-ntreaba asa: \u201eTu, c\u00e2nd termini scoala asta, ce o sa iesi de acolo?\u201c. \u201eActor.\u201c \u201eActor?\u201c \u201eDa, ca aia care fac filme cu batai, ca Ilarion Ciobanu. Sau teatru TV. Ca Piersic.\u201c \u201eCa Piersic n-o sa fii tu niciodata!\u201c, ma \u00eencurajeaza tata.<\/p>\n

C.R.: Cu ce regizor ati lucrat cel mai bine?
\nN.M.: Am lucrat mult la Cristi Popescu. Daca nu pleca \u00een Canada, am fi lucrat la cincisprezece-douazeci de spectacole. M-am dus oriunde dupa el, si la Cluj, c\u00e2nd a avut nevoie de mine. Am lucrat cu Vlad Massaci. Mi-e drag Massaci. \u00cemi seamana, \u00eei seman. G\u00e2ndim la fel. Am lucrat si cu Radu Afrim. Este un mare regizor. Cu Sandu Dabija ma simt minunat. Apoi \u00eent\u00e2lnirea cu Purcarete… El este mai mare ca mine ca v\u00e2rsta, dar de fapt e mai mic. Cum sa nu-l iubesti? Are o lume fabuloasa. C\u00e2nd \u00eencepe sa se joace, vine si \u00eeti arata toate jucariile lui. Si vii si tu cu ale tale. Un om onest si cinstit cu care trebuie sa lucrezi tot timpul. Am c\u00e2tiva oameni cu care este o placere sa lucrez. \u00a0\u00a0 \u00a04
\nC.R.: Se numara si Cristi Juncu printre ei?
\nN.M.: Juncu e fratele meu. C\u00e2t ne certam noi… numai fratii se pot certa! Ne pupam si dupa aia, c\u00e2nd schimba ceva la jucarie si eu stiu de ce o face \u2013 ca nu cumva sa devin comod \u2013, fac fasoanele alea, nu mai joc, \u00eemi iau mingea si ma duc acasa. E ca la copii. El \u00eemi spune du-te, si asta ma irita, deci poti fara mine! Si ma scoate din papuci. Pentru mine, Cristi Juncu este un mare, mare regizor. Tocmai pentru ca nu vrea sa fie, pentru ca nu-l intereseaza. Poate si el sa aiba rateuri. Daca merge \u00eentr-un teatru si actorii nu empatizeaza cu el, Cristi se \u00eenchide \u00een el, se retrage discret, doar executa o chestie, nu obliga pe nimeni. Si asa si iese.<\/p>\n

C.R.: Sa ne \u00eentoarcem la activitatea dvs. institutionala. Ati fost director al Teatrului National din T\u00e2rgu Mures? Ce strategie ati abordat?
\nN.M.: \u00cen primul r\u00e2nd, am angajat actori. Ducu Darie era seful comisiei si a ales foarte bine: Ada Milea, Sorin Leoveanu etc. Iar eu m-am ocupat de regizori. I-am adus pe Cristi Juncu, Cristi Popescu, Anca Bradu. Dupa ce am plecat eu, \u00een doua ani, i-au dat pe toti afara. Era o razbunare \u00eempotriva mea. Stiti, parca i-as fi adus pentru mine, nu pentru teatru! Am plecat din directie. Mi-am dat demisia. Nu trebuie sa-mi spuna cineva sa plec. Daca nu mai sunt compatibil, plec \u00een secunda doi. Am avut multe demisii. Mi-am dat demisia \u00een ’91 si de la Timisoara, am plecat la Craiova, unde am stat patru luni. Am plecat si de acolo.<\/p>\n

C.R.: Si asa a \u00eenceput creatia dvs cea mai draga, Teatrul 74, cu sediul \u00een Cetate (acum \u00een renovare), unul dintre extrem de putinele teatre independente de la acea vreme.
\nN.M.: \u00cen 2000 mi-am dat demisia din teatrul de stat. Am \u00eenceput sa fac Teatrul 74, care este copilul meu, al lui Theo Marton si al lui Laurentiu Blaga. Tin enorm la spatiul acela. E facut din sudoarea, din munca, din visele noastre si ale celorlalti care au venit l\u00e2nga noi. Nu au fost duse la capat. Poti sa-mi spui orice de rau, dar nu despre Teatrul 74, ca ma doare, \u00eemi devii dusman pe viata. Te urmaresc si \u00een gaura de sarpe.<\/p>\n

C.R.: Dincolo de valoarea indiscutabila a spectacolelor, e un spatiu extrem de prietenos.
\nN.M.: Asta iubesc la 74. Vin oamenii, iau o cafeluta si \u00eencep sa socializeze. Intra sus \u00een sala si dupa spectacol stam la povesti. Nu stiu ce orizont de asteptare are publicul. Oamenii vin la teatru sa r\u00e2da, sa pl\u00e2nga, sa se emotioneze. Noi trebuie sa cream doar premisele. Vindem iluzii, vise. Atunci devenim artisti. Eu joc un criminal, dar nu am omor\u00e2t pe nimeni. Sunt unii care ajung sa ma asocieze cu rolul. Nu fac nimic sa-i \u00eempiedic. Oamenii te asociaza cu rolul p\u00e2na te vad \u00een altceva.<\/p>\n

C.R.: Care a fost mobilul initial pentru care ati \u00eenfiintat Teatrul 74?
\nN.M.: Sa ne ducem \u00eentr-un loc \u00een care sa nu ni se spuna nimic despre ce ar trebuie sa facem. Tot timpul trebuie sa-mi spuna cineva cum e teatrul! Vreau sa ne asezam pe doua scaune si sa spunem povesti. Nu mai vreau sa aud despre teatru. Eu stiu ce nu e teatru, ce nu emotioneaza, ce nu e consum zadarnic de energie. Dar nu stiu ce e teatrul. Continuu sa caut. M-am vazut pe mine \u00eentr-o gramada de spectacole care nu erau teatru, numai ca sa fiu pe scena. Ca sa fac ce? Nu transmiteau nimic. Nu trebuie sa stai pe scena patru sute de ani. Actorul poate sa-si subsumeze tot. Chiar si decorul. Prima data \u00eel vezi ca decor, apoi vezi ca vorbeste. Asta vreau sa facem la Teatrul 74. Suntem pe un drum bun, iata, am \u00eemplinit zece ani si vom reveni pe piata cu si mai multa experienta.<\/p>\n

C.R.: Ati avut la Teatrul 74 c\u00e2teva proiecte cu bani europeni de mare anvergura. Dar stiu ca pentru moment v-ati \u00eempotmolit \u00een birocratie.
\nN.M.: Stai dupa statul rom\u00e2n care e absolut imbecil. Nu Rom\u00e2nia! Sunt rom\u00e2n si iubesc Rom\u00e2nia. Rom\u00e2nia asta ne suporta pe toti. Nu iubesc guvernul rom\u00e2n si statul rom\u00e2n. O mizerie! Cum reusim noi sa facem totul complicat! Zicem despre oricine, cum ajunge director, ca e hot. Fura directorul sau, daca nu el, secretara cu care e combinat. Comunismul ne-a creat mentalitatea ca nu putem sa \u00eentoarcem ciclul istoriei. Sau, dimpotriva, ca Rom\u00e2nia e buricul lumii. Nu suntem nici primii, dar nici ultimii oameni. \u00cen tara noastra mioritica, am mimat comunismul. Nu cred ca \u00een Rom\u00e2nia au fost zece mii de oameni care sa creada cu adevarat \u00een comunism. Asa cum se mimeaza democratia astazi. Teatrul era subjugat de propaganda. Stiu sigur, din cartile pe care le-am citit, ca teatrul trebuie sa aiba rol si functie sociala. La momentul acesta, teatrul rom\u00e2nesc nu raspunde societatii noastre care \u00eesi doreste ca institutiile mari \u2013 cum ar fi Biserica \u2013, sa se implice \u00een viata lor cumva.<\/p>\n

C.R.: Cum visati sa arate Rom\u00e2nia?
\nN.M.: Vreau sa ma trezesc m\u00e2ine dimineata si sa vad ca lumea din jurul meu este civilizata. Atunci si eu o sa ma comport ca atare. C\u00e2nd m-am dus prima data la Viena, nu mi-am aruncat tigara pe jos, pentru ca totul \u00een jurul meu functiona. M-am \u00eentors \u00een tara si m-a tinut o zi. C\u00e2nd viata e mai puternica, te macina, nu \u00eeti arde de pictura, film, teatru, muzica. Nu suntem consumatori de cultura. Ma uitam la fiica mea, studenta la a doua facultate la Cluj, la Arte. Nu are nici o sansa \u00een tara aceasta sa faca o profesie din ceea ce \u00eenseamna Arte. Nu ca nu e platita, dar nici nu are piata pentru operele de arta. Daca vrea sa v\u00e2nda ceva, nu are cui. Doar 0,2% din rom\u00e2ni cumpara pictura sau ceramica.<\/p>\n

C.R.: Sa revenim: ce v-a nemultumit \u00een relatia cu statul?
\nN.M.: Vreau si eu o Rom\u00e2nie de la Urali si p\u00e2na la Viena. De ce istoria noastra nu a cunoscut acest fenomen? Pentru ca asta implica infrastructura: drumuri, cetati, comert. De douazeci si trei de ani nu am putut sa facem o autostrada. Putem face comisii, proiecte mari pe bani europeni. Dar suntem singurii din Europa care nu putem angaja cu contract pe drept de autor, pe conventie civila. Daca ai doua ore de munca, trebuie sa fii angajat cu contract de munca, pentru ca statul rom\u00e2n sa poata cofinanta contractul. Nu are bani de cofinantare si ia din banii europeni pe care ti-i trimite tie. Asta e marea mizerie. Sunt satul de toti!<\/p>\n

\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Nicu Mihoc \u00een dialog cu Cristina Rusiecki Stiti genul de actor care tace, sta nemiscat \u00eentr-un colt si \u00eentr-un singur moment spatiul din jurul lui se umple? Care e ca un muschi crescut \u00een locul respectiv, pe orice scena s-ar afla? Iar c\u00e2nd \u00eencepe sa vorbeasca, aerul e strabatut de unde magnetice, asa ca toti… Cite\u0219te mai mult »\u201eCand faci teatru, trebuie sa te si coste putin\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":true,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[9085],"class_list":["post-16203","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-nicu-mihoc"],"views":2388,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16203","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16203"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16203\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16203"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16203"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16203"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}