G\u00e2nditorii Greciei antice si-au pus o \u00eentrebare simpla si totusi uimitoare: oare c\u00e2te fire de nisip trebuie sa adunam ca sa putem vorbi de o \u201egramada\u201c!? Apoi, pe la noi se spune ca \u201eNu se face primavara cu o singura floare\u201c. Sensul problemei este acelasi, ceea ce \u00eenseamna ca logica \u00eentrebarii este una umana, nu numai elina. Diferenta dintre firul de nisip si o floare nu intra \u00een logica \u00eentrebarii. Si nu putem scapa de \u00eentrebare, invoc\u00e2nd \u201eviclean\u201c termenul \u201egramajoara\u201c, pentru ca \u00eentrebarea se repeta aidoma si aici, la \u201egramajoara\u201c.
\n\u00cen cazul poeziei, problema este \u201etransata\u201c (ar zice domnul Andrei Marga), respectiv este suspendata (zicem noi) foarte simplu, caci poetul George Cosbuc zice:\u00a0 \u201ePicurii cu strop de strop \/ Fac al marilor potop \/ Zilnic c\u00e2te-un spic aduna \/ Si-n cur\u00e2nd tu ai un snop\u201c. Dar, oare c\u00e2t de cur\u00e2nd se transforma picurul \u00een potop si spicul \u00een snop!? Caci este o \u201ecale\u201c, inclusiv temporala, \u00eentre strop si potop, \u00eentre spic si snop. Aceasta \u201ecale\u201c nu este chiar \u201eat\u00e2t de lunga\u201c ca aceea din \u201eLa steaua\u201c lui Eminescu… Dar, de la firul de nisip la gramada, de la strop la potop si de la spic la snop, oric\u00e2t de mica sau de mare ar fi, exista totusi o distanta, un interval temporal traductibil \u00een numere, deci gradual. Vom raspunde ca la \u00eentrebarea pusa initial pur si simplu nu se poate raspunde. Ceea ce \u00eenseamna ca aditia si transferul de la primul termen (singular si solitar) la al doilea (colectiv, \u201e\u00eengramadit\u201c) se face pe nesimtite si pe nestiute. Dar ceea ce se petrece astfel (pe nesimtite, pe nestiute) se numeste de regula sau proces inconstient sau viclenie,\u00a0 de unde si titlul acestui text.
\nExperienta cea de toate zilele (nu chiar si de toate noptile) adevereste expresia \u201eviclenia gradualului\u201c, care se \u00eensoteste cu \u201etragerea pe sfoara\u201c. Nu percepem aceasta viclenie, pentru ca pe primul plan al experientei cotidiene iese \u00een evidenta caracterul benefic al gradelor, al gradualului. Chiar la nivelul limbajului popular (si cotidian) \u00eent\u00e2lnim elogiul gradualului. \u00cen frunte sta paradigmaticul \u201eGraba strica treaba\u201c, dupa care vin diverse derivatii si ramificatii. Zicem \u201e\u00cencetul cu-ncetul se face otetul\u201c, la care am putea adauga \u201eSi se drege baietul\u201c. \u00centelesul pozitiv are si un caracter istoric, secular sau milenar: \u201e\u00cencet, \u00eencet, ca nu dau turcii!\u201c. Moldoveanul aduce \u00een acest \u00eendemn un plus de bl\u00e2ndete cu \u201e\u00cencetisor, \u00eencetisor!\u201c, echivalent cu \u201eUsor, usor!\u201c, chiar \u201eUsurel!\u201c Un antonim al acestor termeni este dat de \u201ebrusc\u201c, acesta fiind perceptibil, vizibil pentru toata lumea. Ceea ce este brusc se tradeaza chiar prin bruschetea sa. Dar, ceea ce se petrece si se acumuleaza lent nu se tradeaza, este oarecum de la sine \u00eenteles, dar pe aceasta \u201eportita\u201c nestiuta (\u201eKerka porta!\u201c) se strecoara viclean \u201eviclenia gradualului\u201c, a multimii adunate.
\nTrecerea de la ceva la altceva \u2013 pe nesimtite, pe nestiute \u2013 este continuta si \u00een expresia uimita: \u201eUnde dai, si unde crapa!\u201c, la care am putea adauga si distihul \u201eFrunza verde de dai-nai \/ Nu crapa tot unde dai\u201c. Pe aceasta cale, putem ajunge si la \u201eCe-am avut si ce-am pierdut\u201c. Se sub\u00eentelege ca autorul acestui distih nu a avut nimic, deci nu a pierdut nimic, ceea ce echivaleaza cu o Lege a conservarii Nimicului, nu numai a Substantei si a Energiei (E= mc\u00b2). Numai ca viclenia doar simuleaza ca este un fel de Nimic, \u00eentruc\u00e2t\u00a0 se petrece pe nesimtite si pe nestiute, dar ea este \u00een esenta ceva, ceva calificat si uneori (de multe ori) absolut periculos.
\nCel mai simplu exemplu este acela al \u201edependentelor\u201c, analizat cu subtilitate de catre psihologul englez Dylan Evans (\u201eEmotia\u201c, All, 2005). Din diverse motive, inclusiv din curiozitate, virtualul (la \u00eenceput si virtuosul) \u201edependent\u201c \u00eencepe cu o doza mica de narcotice. Senzatia de \u201efericire\u201c este at\u00e2t de noua si de puternica, \u00een raport cu \u201estarea de spirit\u201c obisnuita, \u00eenc\u00e2t doza se repeta. Cel intrat pe aceasta cale doreste o \u201efericire\u201c sporita, \u00eenc\u00e2t dozele devin tot mai frecvente si tot mai mari, drumul spre \u201efericire\u201c fiind astfel tot mai scurt. Pe nesimtite, s-a intrat \u00eentr-un cerc vicios. Si, vorba lui Eugen Ionescu: \u201eNu m\u00e2ng\u00e2iati cercurile pentru ca ele risca sa devina vicioase!\u201c. Cel drogat nu va recunoaste nicicum ca este drogat, \u00eentruc\u00e2t el se identifica treptat cu \u201efericirea\u201c lui. Tot asa, nici betivul nu va recunoaste ca este beat, chiar daca este \u201ebeat crup\u201c, ca \u00een cazul unei Judecatoare aparuta pe \u201eSticla\u201c. Cazurile \u00een care oamenii beau \u201ede sting\u201c, dar nu se \u00eembata, sunt putine, pentru ca sunt putini urmasii lui Socrate (\u201especie\u201c pe cale de disparitie).
\nUn alt exemplu, din zilele noastre, poate fi gasit \u00een viata politica. Se poate observa cu ochiul liber (\u201elibertatea de a privi\u201c este oare \u00eenscrisa\u00a0 \u00een Constitutie!?) ca termenul \u201epolitica\u201c are un numar neasteptat de mare de \u00eentelesuri negative, peiorative.\u00a0 Termenul \u201epolitete\u201c este asociat cu Politica, dar numai de \u201epolitete\u201c nu putem vorbi \u00een cazul multor oameni politici.\u00a0 Fenomenul gradual se petrece mai ales \u00een relatia dintre Putere (Pozitie) si Opozitie, iar la nivel individual, \u00eentre P1 si P2. Sa zicem ca \u00eenceputul \u00eel face Opozitia, reprezentata de P2. Acesta \u00eei reproseaza lui P1 ca nu este un \u201eom de cuv\u00e2nt\u201c, pentru ca \u00een campania electorala a promis ceva, iar acum face altceva. Aici, la r\u00e2ndul lui P1 \u2013 st\u00e2nd ferm pe Pozitie \u2013 \u00eei reproseaza lui P2 ca atunci c\u00e2nd erau la Putere, el si ai lui au prezentat \u201estarea Natiunii\u201c \u00een parametrii pozitivi exagerati si ca \u201estarea reala a Natiunii\u201c este alta. A intrat aici \u00een joc argumentul cu \u201egreaua mostenire\u201c. Adica, mai \u00eent\u00e2i rezolvam \u201egreaua mostenire\u201c, lasata de voi, apoi, c\u00e2ndva (nu se stie precis c\u00e2nd) vom trece si la realizarea proiectelor noastre, a promisiunilor. Aici \u00eencepe miscarea graduala, care consta \u00een atribuirea reciproca a unor epitete care sunt tot mai \u201etari\u201c . Batr\u00e2nul Protagoras, trat\u00e2nd despre opinie, spunea ca oricare opinie poate fi sustinuta cu argumente, iar argumentele pot fi \u201emai tari\u201c sau \u201emai slabe\u201c. Fiecare dintre cei doi oponenti, aflati \u00een disputa, are obligatia de \u201ea face mai tare argumentul mai slab\u201c. Numai ca \u00een cazul disputei dintre P1 si P2, argumentele sunt \u00eenlocuite cu epitetele, \u00eenc\u00e2t cu ele ar avea c\u00e2stig de cauza \u201eepitetul cel mai tare\u201c. Astfel ca, prin reflexia multiplicata \u00een oglinzi si ca la \u201eping-pong\u201c, de la epitetul cel mai slab, care este \u201elipsa de cuv\u00e2nt\u201c, se ajunge progresiv la \u201emincinos ordinar\u201c si s-ar merge si mai departe daca limba rom\u00e2na ar avea si alte resurse lingvistice injurioase. \u00cen epitetul \u201emincinos\u201c un specialist este domnul Ioan Ghise, care poarta cu m\u00e2ndrie \u201etabla transparentei\u201c pe piept. Se pare ca d\u00e2nsul uita, sau \u00eenca nu a aflat ca minciuna este deliberata, ca este constienta, iar \u00een acest sens Platon spunea ca \u201eNumai mincinosul cunoaste adevarul\u201c, chiar daca ceea ce crede el \u2013 Mincinosul \u2013 ca este adevarat, nu este si obiectiv adevarat. Or, \u00een foarte multe dispute colocviale, informatia nu este \u201emincinoasa\u201c, ci este doar eronata, sau gresita, sau partiala, sau selectiva. Daca nu facem aceaste distinctii, atunci, fiind si selectiv, oricare \u201epunct de vedere\u201c este mincinos (inclusiv cel al domnului Ioan Ghise).
\nEpitetul este figura de stil cea mai saraca sub raport spiritual, cea mai \u201esaraca cu duhul\u201c Si totusi este cea mai frecventa, ajunsa la cotele (gradele) cele \u201emai \u00eenalte\u201c. Degeaba a spus Lucian Blaga ca \u00een gura rom\u00e2nului \u201e\u00eenjuratura \u00eenfloreste estetic\u201c. \u00cen traditionalele interventii ale domnului Corneliu Vadim Tudor, sau \u00een recentele izbucniri ale domnului Dumitru Dragomir, nu putem identifica nicicum, chiar daca am cauta cu lupa, vreo \u201emolecula estetica\u201c. Atunci c\u00e2nd se \u201egratuleaza\u201c reciproc prin recursul la epitete, P1 si P2 au \u00een vedere, fiecare \u00een parte, doar ultimul epitet al celuilalt, la care mai adauga doar un grad \u201enevinovat\u201c de \u201etarie\u201c. Daca raportam, \u00eensa, ultimul grad la primul, sau la \u201egradul zero\u201c, deci la punctul de plecare, intervalul gradual, respectiv ultimul grad, poate fi si catastrofal. Dar progresia graduala a epitetelor se integreaza \u00eentr-o progresie mai generala, petrecuta la scara nationala. Ne trezim \u201ebrusc\u201c \u00een fata unor fenomene care ne uluiesc, dar care s-au acumulat lent, gradual, fara ca noi sa stim. Probabil ca cel mai pregnant, mai vizibil, este fenomenul polarizarii sociale. Putem \u00eencheia aceasta secventa cu \u00eendemnul zicalei rom\u00e2nesti: \u201eDa-mi, Doamne, mintea rom\u00e2nului cea de pe urma!\u201c.
\nDar \u201egradele\u201c pot fi privite si dintr-o alta perspectiva. Ele stau la baza oricari reforme, pentru ca Reforma este prin definitie graduala si prin acest caracter se distinge ea de Revolutie, care tinde sa \u00eentoarca brusc Lumea pe dos (ca \u00een metafora cu \u201etaierea cozii c\u00e2inelui\u201c). Apoi, este cunoscuta definitia potrivit careia \u201eGeniul este o \u00eendelunga rabdare\u201c, respectiv, exprimat \u00een procente, ca Geniul este 90% transpiratie si numai 10% inspiratie. Accentul cade aici fundamental pe acumularea graduala, deci pe efort, nu pe confort. Este la fel de bine cunoscuta si admirabila metafora a \u201epicaturii chinezesti\u201c Numai ca metafora este bivalenta, respectiv ambivalenta, \u00eentruc\u00e2t poti aplica tehnica \u201epicaturii chinezesti\u201c si la tortura, dar si la construirea Zidului Chinezesc, facut \u00een etape succesive.
\nAceasta \u00eenseamna ca gradele ca atare nu sunt neaparat sau \u00eentotdeauna \u201eviclene\u201c, ele fiind de regula doar un instrument neutru si neutral. Gradualul poate deveni \u201eviclean\u201c, daca nu este cunoscut si stap\u00e2nit, apoi, cunoscut si stap\u00e2nit fiind, el poate deveni \u201eviclean\u201c, daca este manipulat.<\/p>\n
N.B. \u00cen dialogul \u201eProtagoras\u201c al lui Platon, cele doua personaje, Socrate si Protagoras, pleaca de la opinii diferite, opuse chiar. La sf\u00e2rsitul dialogului, dupa o lunga dezbatere dialectica a temei, se trezesc uimiti ca fiecare a ajuns sa sustine opinia celuilalt., ceea ce echivaleaza \u2013 cum si zice unul dintre personaje \u2013 cu \u201eo grozava rasturnare a lucrurilor\u201c. N-ar fi exclus ca relatia dintre Pozitie (Putere) si Opozitie sa aiba un destin similar, \u00eentr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
G\u00e2nditorii Greciei antice si-au pus o \u00eentrebare simpla si totusi uimitoare: oare c\u00e2te fire de nisip trebuie sa adunam ca sa putem vorbi de o \u201egramada\u201c!? Apoi, pe la noi se spune ca \u201eNu se face primavara cu o singura floare\u201c. Sensul problemei este acelasi, ceea ce \u00eenseamna ca logica \u00eentrebarii este una umana, nu… Cite\u0219te mai mult »\u201eViclenia\u201c gradualului<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":true,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-16187","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1209,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16187","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16187"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16187\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16187"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16187"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16187"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}