{"id":16132,"date":"2013-07-25T12:27:50","date_gmt":"2013-07-25T10:27:50","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16132"},"modified":"2013-07-25T12:27:50","modified_gmt":"2013-07-25T10:27:50","slug":"despre-calatorii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/despre-calatorii\/","title":{"rendered":"Despre calatorii"},"content":{"rendered":"

\u201eLes petites \u00e2ges\u201c ( \u201eTinerii din Mareuil\u201c) marcheaza (\u2026) un alt stil de a scrie viata, altul dec\u00e2t cel cunoscut prin autobiografia traditionala. Nu-i o biografie povestita, metodic si nostalgic, \u00eensirata ca margelele pe o ata, este un discurs despre copilarie si adolescenta \u00eentrerupt mai \u00een fiecare pagina de paranteze explicative, comentarii pe marginea \u00eent\u00e2mplarilor traite cu 50 de ani \u00een urma, analogii din sfera artei, pe scurt, viata nu este numai subiect de evocare, este si obiect de reflectie asupra existentei. Un stil pe care l-am observat si \u00een autobiografia – memoriile lui G\u00fcnter Grass (\u201eDecojind ceapa\u201c). (\u2026) O prima remarca este ca autorul nu se mai crede un model de existenta si, \u00een consecinta, nu se propune ca model pentru generatiile viitoare. Biografia lui nu mai este sau nu-i pare celui ce o scrie un tot coerent, ci un amestec straniu de istorii si documente pe care acum, la batr\u00e2nete (sau foarte aproape de ea), \u00eencearca sa le monteze si sa le dea un sens \u00eentr-un discurs, repet, \u00eens\u00e2ngerat de referinte si comentarii acide. Autobiograful Serge Fauchereau nu mai aspira sa reconstituie totalitatea fiintei si sa faca o cronologie completa si ireprosabila a vietii (modelul clasic, modelul goethean), se multumeste cu \u201efragmente dintr-un timp pierdut, (cu) o arheologie sentimentala (…) si o agreabila absenta de sens critic\u201c…
\nDar cum arata aceasta aditiune de fragmente pescuite din oceanul timpului pierdut? Surpriza este sa descoperim \u00een \u201eLes petites \u00e2ges\u201c o lume cu reguli care functioneaza si cu oameni multumiti de existenta lor. \u00cen centrul ei se afla un sat din Vend\u00e9e, Mareuil, acolo unde Serge (nascut \u00een 1940) \u00eesi petrece copilaria si adolescenta. Este punctul de referinta, este spatiul sau de securitate, tara imaginara de care vorbeste Albert B\u00e9guin, existenta \u00een orice opera literara notabila. Scriitorul Serge Fauchereau o poarta cu el oriunde ar fi, \u00een Mexic sau \u00een Tarile Baltice. A parasit-o de multa vreme si, timp de 30 de ani, nu s-a mai \u00eentors s-o revada. \u00cencearca, acum, sa puna cap la cap imaginile (fragmentele) salvate din naufragiul timpului pierdut, \u00eensotindu-le, cum am precizat deja, de comentariile sale. Ce urmeaza este o proza confesiva de foarte buna calitate \u00eentretaiata de eseuri biografice, iarasi, bine scrise, pertinente. Pentru cititorul traditional \u2013 acela care asteapta aventura unui destin \u2013 este o surpriza sa se vada trimis, \u00eenca din primele r\u00e2nduri ale autobiografiei, la un povestitor dintr-o piata din Rabat, apoi la Taine, Freud, Apollinaire, James Joyce, Philippe Soupault si, peste \u00eenca o pagina, la prietenii din toata lumea ai autorului acesta care, judec\u00e2nd dupa cartile lui (\u2026), calatoreste mult. Este, care va sa zica, un Spirit voiajor, nu un Spirit sedentar. O mobilitate care \u00eencepe din copilarie. Fiul unui militar, a trebuit sa-l \u00eensoteasca \u00een Africa si \u00een alte locuri, \u00eenca din primii ani de viata. De aici \u00eei vine acest neast\u00e2mpar care ascunde o bucurie a spiritului, dar si o angoasa permanenta. (\u2026)
\nStilul epic si viziunea usor melancolizanta din \u201eLes petites \u00e2ges\u201c trimit mai putin la complexele din proza lui Gide, c\u00e2t la reveriile si poezia din \u201eLe grand Maulnes\u201c.
\nEUGEN SIMION<\/strong><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

Fragment din Serge Fauchereau, Tinerii din Mareuil, traducere Cristina Balinte, prefata Eugen Simion, Editura Muzeului National al Literaturii Rom\u00e2ne, Bucuresti, 2013<\/strong><\/em><\/p>\n

Cartea vietii: ce absurd cliseu! Cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t acela care se \u00eentoarce la copilarie nu regaseste dec\u00e2t o carte cu multe pagini lipsa. Copilaria, adolescenta sunt o alta lume, o alta limba cu existenta scurta. Ce ram\u00e2ne lizibil nu este mereu comprehensibil, etimologia \u00eesi pastreaza nesiguranta. Nu ram\u00e2n dec\u00e2t imagini, anluminuri, iluminari, poate, frumuseti cu niste ochi de retinut, dar, cum textul si contextul sunt partial pierdute, sensul le-a devenit opac sau fluctueaza \u00een functie de perceptia din prezent. Timpul se amesteca, faptele se \u00eenc\u00e2lcesc. Akadian, copt, aramaic, briton din Cornwall… \u00eencetul cu \u00eencetul, limba nu mai este vorbita dec\u00e2t de c\u00e2tiva savanti si c\u00e2tiva nostalgici, apoi dispare. Mai t\u00e2rziu, este \u00eentoarsa pe toate fetele o amintire t\u00e2snita din memorie, ca o moneda gasita \u00eentr-un tumul, careia nimeni nu \u00eei cunoaste nici provenienta, nici valoarea. Ai vrea sa devii un istoric erudit, arheologul profesionist al unei epoci si al unui loc at\u00e2t de \u00eendepartate, at\u00e2t de \u00eendepartate si straniu de apropiate. O sa reiei, o sa refaci rationamente abracadabrante, cu magia sarlatanului care, singur pe scena, \u00eesi repeta trucurile, de doua ori, mai degraba, \u00een loc de o data, orbit de lumina ce \u00eel izbeste din fata, pentru un public pe care nu \u00eel vede.
\nSe poate sa fiu at\u00e2t de profund impresionat, \u00eenc\u00e2t sa nu cred \u00een aceste asamblari si instalatii pe care le fac unii dintre artistii contemporani. Desfasur\u00e2nd o valmasie de poze vechi, de scrisori, de obiecte, de amintiri si de citate bizare, o sa am cum sa \u00eencerc sa prezint oare cu adevarat o expozitie, o exhibitie, ca la nu stiu ce Muzeu de arta moderna sau la Tate Gallery? M-as multumi pur si simplu cu fragmente dintr-un timp pierdut, cu o arheologie sentimentala fara cronologie, fara retineri \u2013 de doua ori, mai degraba, \u00een loc de o data \u2013 si cu o agreabila lipsa a simtului critic, asa cum eram atunci c\u00e2nd nu ma grabeam sa fiu un om ori un scriitor, c\u00e2nd aveam timp.<\/p>\n

Dintr-o eroare, am fost \u00eencarcerat \u00een 1976, \u00een nordul Argentinei. Eram \u00een tovarasia unei tinere profesoare americane, pe nume Virginia Charlton, care, fiind bolnava, dormea aproape \u00eencontinuu. Fara interlocutor pentru a schimba cuvinte de \u00eencurajare, nelinistea mea crestea pe masura insomniilor de noapte. Culcat pe spate \u00een bezna, porneam din Place de la Bascule \u00eenspre Mareuil si faceam turul t\u00e2rgului, straduindu-ma sa observ cu atentie fiecare asperitate a zidului, fiecare casa si fiecare fatada, fiecare tufa sau detaliu de jos. Afisul unui circ sau al unui iarmaroc de pe chioscul de c\u00e2ntare, talerul balantei care se misca sub greutati, atunci c\u00e2nd treci prin preajma, pietricelele din asfalt care fac un zgomot specific, furgoneta Citro\u00ebn a bacanului, chiar si usa bacaniei Baudon, vitrina de La Desamy, unde stau bijuterii, ceasuri si pendule. Ram\u00e2n\u00e2nd pe acelasi trotuar al strazii principale, ocolesti un st\u00e2lp electric din beton, apoi mergi de-a lungul unui perete deasupra caruia se itesc niste crengi de alun, si ajungi \u00een josul primei strazi \u00een panta, unde mos Avrit vinde si repara biciclete. Poti, de asemenea, sa traversezi semicercul pietei si, las\u00e2nd \u00een st\u00e2nga salonul de coafura Lambert, sa te pomenesti sub ferestrele domnisoarei Patissou, c\u00e2nd surorile Baron sunt plecate \u00een vacanta, sa \u00eeti urmezi drumul prin fata curtii doctorului Frapi\u00e9, unde stationeaza un Mercedes negru, masiv, gata \u00eentotdeauna de pornire, apoi sa dai peste magazinul Vandewege l\u00e2neturi si mercerie, peste Gaubard-fotograful, pe care o pancarta plasata deasupra unei porti precedate de trei trepte si un paralelipiped din tabla galbena, publicitate la Kodak, le anunta; si apoi, \u00eenaintea coltului de la Hotelul Calatorilor, casa unui batr\u00e2nel pe care nu \u00eel \u00eendragesc deloc, din cauza ca, \u00eentr-o zi, a speriat-o pe Lisette cu \u201egesturi\u201c cu at\u00e2t mai \u00eenfioratoare, cu c\u00e2t fetita a evitat sa le precizeze semnificatia: \u201eniste gesturi\u201c. Te gasesti la aceeasi rascruce, poti fie sa urci catre biserica, unde locuieste bunica lui Maurice, fie sa cobori catre Pajistea Sporturilor, fie sa continui drept \u00eenainte p\u00e2na la Marchiou si podul de pe Marillet, sau sa avansezi p\u00e2na la familia Charneau, trec\u00e2nd pe l\u00e2nga laptarie… si asa mai departe, astept\u00e2nd sa vina somnul.
\nAcum pricep de ce James Joyce, oriunde ar fi ajuns, pastrase mereu Dublinul \u00een memorie. La Moscova, la San Francisco, la Barcelona ori la Venetia, \u00een Las Palmas si \u00een Mexico City, la Paris ori \u00een Laumes-Al\u00e9sia, prin orice locuri am poposit, am dus cu mine acel sat din Vend\u00e9e, unde nu m-am mai \u00eentors de mai bine de treizeci de ani. \u00cen clipele de gol sufletesc sau de plictiseala, mi-am imaginat adesea ca ma aflu \u00een avion, \u00een metrou, la vreo reuniune sau simpozion; \u00een realitate, eram la Mareuil-sur-Lay, merg\u00e2nd descult pe bicicleta, printre parcele marginite de arbusti si mlastini. Am \u00eenotat \u00een grota unde c\u00e2nta sirenele, draga Nerval, \u00een r\u00e2u, printre nuferi. N-am avut de unde sa \u00eenvat, John Donne, despre felul \u00een care trebuie ascultate sirenele: ele tipau destul de tare, c\u00e2nd le stropeam cu apa sau c\u00e2nd le pacaleam amenint\u00e2ndu-le cu un fir de urzica; iar una dintre ele \u00eemi parea mai frumoasa dec\u00e2t Lorelei, c\u00e2nd \u00eesi pieptana parul ud. Reclamele luminoase de pe Broadway, publicitatea \u00een culori stridente din Taipei au mai putina intensitate dec\u00e2t luminita din atelierul de l\u00e2nga pod, unde, t\u00e2rziu \u00een noapte, unchi-miu \u00eenca muncea, c\u00e2nt\u00e2nd. Miracolul… nu este sa te culci cu prim-solista trupei de balet \u2013 de aici, nu retin nimic; nu este sa contempli Capela Sixtina \u2013 de aici, nu retin mare lucru; miracolul este un sat cu oameni pe care mi i-am apropiat si care mi-au dat tot ce am avut, tot ce voi avea, ce am vazut si voi vedea, inclusiv dansatoare si capele sixtine \u2013 care \u00eemi este domeniu si mult mai mult dec\u00e2t at\u00e2t. \u201eUnd das hat mit ihren Singen die Lorelei getan\u201c \u2013 asa \u00eenvatam pe dinafara, \u00een toamna lui 1953, la cursul de germana din clasa a IX-a, liceul Pierre Loti din Rochefort-sur-Mer.
\nA doua piesa din al saptelea ordin din a doua carte din \u201eArta de a atinge clavecinul, scrisa de Domnul Fran\u00e7ois Couperin, organistul regelui etc.\u201c, \u201eV\u00e2rstele nev\u00e2rstnice\u201c cuprinde patru secvente care se succed astfel: Nasterea Muzei, Copila, Adolescenta, Deliciile. Barbat cu etate nesigura, \u00een asteptarea v\u00e2rstei senectutii, \u00eemi c\u00e2nt aiurea pe clape v\u00e2rstele nev\u00e2rstnice. Prezentul li se gaseste \u00een anii cincizeci, iar viitorul \u00een timpul ce va fi; imperfectul este la mijloc, iar trecutul nu exista. Amintirile sunt nefaste atunci c\u00e2nd incita doar la nostalgie; sunt bune daca formeaza o baza solida de pe care sa \u00eeti iei elanul de a-ti fi mai bine \u00een prezent. A aduce un omagiu unui sat este o \u00eentreprindere vasta, a te pleca \u00een fata rudelor, prietenilor, oamenilor \u00een mare parte disparuti poate parea putin ridicol. Asa unele animale aplecate pe malul apei dau impresia ca vor sa bea luna din r\u00e2u. La fel si eu, voi cauta prospetimea, ma voi lasa deasupra apei de-abia \u00eencalzita de soarele verii si \u00eemi voi cufunda fruntea, risc\u00e2nd sa \u00eemi pierd chipul. Daca fluviul Leth\u00e9 din infernul anticilor aducea uitarea, Lay care trece pe sub podul din Mareuil, din contra, mi-a hranit at\u00e2t de bine memoria, \u00eenc\u00e2t \u00eemi ram\u00e2n amintiri din paradis. Sa te lasi \u00eenghitit, spune Tristan, sa te \u00eenfunzi de tot, \u00cen inconstient si \u00een bucuria absoluta, \u00cen miscarea apei, \u00een \u00eenspumarea sonora, \u00cen \u00eenv\u00e2rtejirea fara capat a suflarii de pe lume.<\/p>\n

Una dintre cele mai timpurii amintiri din copilarie se refera la povestitorul din bazar. Era \u00een cartierul comercial, la Rabat sau \u00eentr-un alt oras marocan. Statea pe jos, \u00eenconjurat de un auditoriu atent, format din barbati asezati \u00een genunchi. Povestea fara emfaza, pe un ton monocord; dintr-un moment \u00een altul, \u00eesi \u00eenchidea ochii sau ridica usor m\u00e2inile, \u00een timp ce \u00eesi urma istorisirea. \u00cen preajma lui, se pastra sau se manifesta un sentiment de surprindere, de teama sau de amuzament, prin monosilabe mormaite care pareau sa indice timpul discursului. \u00cen realitate, el povestea \u00eentotdeauna acelasi lucru, si tocmai pentru ca aceia care \u00eel ascultau o stiau prea bine, nu lasa sa se \u00eenteleaga ca asculta. \u00cencerc\u00e2nd sa spun o poveste pe care fiecare o cunoaste \u2013 copilaria, rudele, prietenii, locurile \u00eendragite \u2013 am asteptat eu oare at\u00e2tia ani, pentru a rivaliza cu povestitorul din bazar?
\nSa notam mai \u00eent\u00e2i, \u00een semn de bunavointa fata de Taine, Freud si cei asemenea lor, ca frageda copilarie mi-a fost marcata de calatorii intempestive: nascut \u00een plin razboi, cu un tata militar, a trebuit sa fugim \u00een Africa etc. De aici, fara \u00eendoiala, o mobilitate si, de asemenea, un entuziasm si o angoasa a plecarilor, a sosirilor.
\n(Prietenii pretind ca \u00eemi schimb locul si limba, fara sa-i dau acestui fapt vreo atentie. Nu e chiar asa. \u00cenregistrez mereu c\u00e2te putin din sosiri si mai mult din plecari, ale altora si ale mele: neplacerea de a parasi oameni pe care \u00eei iubesti sau \u00eei vezi plec\u00e2nd, teama de a sosi \u00eentr-un loc unde nimeni nu te asteapta, acele zone de acostare si cheiuri de care ram\u00e2i fixat ca un intrus. Si apoi tristetea de a zari o silueta fragila pe terasa unui aeroport, pe c\u00e2nd pleci sa \u00eeti iei \u00een primire un post, departe, \u00een strainatate, cu un tulbure sentiment de fuga. La \u00eentoarcere, \u00eentr-un alt an, aeroportul va fi fost renovat sau \u00eenchis, si un altul s-a deschis \u00een loc. De fapt, nu te mai \u00eentorci, de vreme ce totul s-a schimbat, pe masura locurilor pe care le-ai parasit.
\nPhilippe Soupault nu voia ca lumea sa \u00eel vada la plecare. Atunci c\u00e2nd \u00eel conduceam la gara din Chantilly, folosea o formula de tipul: Acum, va rog, lasati-ma sa astept singur trenul. Fiind unul dintre oamenii cei mai placuti din fire, pe care i-am cunoscut, nu puteam sa ma simt jignit de aceasta insistenta. \u00cen schimb, sa fii asteptat de Soupault, cu ochii sclipind \u00een spatele fumului de tigara, aceiasi ochi care stralucisera astept\u00e2ndu-i pe Guillaume Apollinaire sau James Joyce, era o cinste deloc neglijabila.
\nSa fii asteptat. Este o sansa pe care am avut-o adesea. Aparitia unui chip care risipeste brusc frica de a te fi ratacit si, \u00een general, de a fi fost abandonat, \u00eeti marcheaza vreme \u00eendelungata memoria. \u00cen gara Greyhound din Minneapolis, unde ajung cu \u00eent\u00e2rziere, ce bucurie sa zaresc doua siluete, una mare si una mica: este Robert Bly cu un butoias la subrat (de miere, \u00eemi aduc aminte) si Louis Simpson care are, cu siguranta, \u00een buzunar inseparabila periuta de dinti. Si \u00eenca, dupa ce te-ai \u00eenv\u00e2rtit fara rost prin acelasi colt din P\u00e9rigord, iata-l \u00een sf\u00e2rsit, acolo, pe barbatul \u00een short, cu m\u00e2na \u00een sold, ei bine, este Maurice, Maurice Nadeau. Z\u00e2mbetul unora si al altora. Nu pot uita nici z\u00e2mbetul Lidyei \u00een gara Amsterdam, nici pe acela al Sarei la iesirea din metrou Notting Hill Gate, nici pe Susan, cu rochie \u00eenflorata si tocuri \u00eenalte, care vine sa ma \u00eent\u00e2mpine dupa ce trec de vama la S\u00e3o Paulo, pe Claude, pe care nu l-am vazut de douazeci de ani, si care, la doua noaptea, se agita de la un capat la altul prin aeroportul din Alma Ata… Sa fii asteptat! Pentru o clipa, l-ai lua \u00een brate pe necunoscutul care deodata t\u00e2sneste dintr-o maree umana la Tokyo; poarta o pancarta pe care e scris \u201eDl. Faucheraux\u201c si de \u00eendata ce te \u00eendrepti catre el, pe fata \u00eei apare o lumina fraterna.
\nPoate ca locurile sunt interschimbabile, mai mult sau mai putin; dar nu si cele pe care le regasesti. Bucurestiul \u00eenseamna Dan, Aurel, Ion, Ligia, Gellu, Gheorghe si at\u00e2tia altii, apoi Eugen Simion care te ia afectuos de dupa umeri: Iata-te! Madridul \u00eenseamna Juan Manuel, Jos\u00e9 Luis, dar si atelierul gol al pictorului Gerardo Rueda, disparut. Daca nu exista dec\u00e2t amintiri triste si nu destui oameni care sa \u00eeti strige Iata-te!, nu e bine sa te mai \u00eentorci. San Francisco \u00eensemna Robert Duncan, Mary si George Oppen. Nu am mai revenit acolo de c\u00e2nd ei nu mai sunt.
\nO neliniste are poate legatura cu prima calatorie: Ah, Franta, o sa vezi ce frumos este acolo, ce bine ne va fi! Si parasim cu sufletul greu o Africa \u00eensorita si un crocodil din lemn \u00eensurubat, care nu zace \u00een valize ca sa ajunga, la capatul unei calatorii mohor\u00e2te cu vaporul, \u00een portul Toulon, de unde tot felul de nave si vase ruginite s-au dus pe ape; e frig, totul este cenusiu; pe parcursul unui interminabil drum cu trenul, dai uneori peste vagoane incendiate, plagi \u00eenca vizibile, iar locomotiva noastra arunca aburi de fum negru \u00een ochii mei de copil).
\n\u00cei stiu pe dinafara pe aventurierii din tari \u00eendepartate: Tarzan, Fantax, Superman, Batman, Big Bill V\u00e2natorul. \u00cemi placeau Pionierii Sperantei si titlul \u201e\u00cent\u00e2lnire pe Phobos\u201c, \u00eemi placeau Luc Bradfer, Guy Fulgeratorul si Salvator, deoarece ei calatoreau \u00een lumi necunoscute, \u00een spatiul interstelar sau submarin. Desenam scafandri, ad\u00e2ncuri de mare, unde se adunau alge, vietati, epave si ruine scufundate.
\nLa \u00eentoarcerea din Africa, am ajuns la Rochefort-sur-Mer, la scoala \u00c9mile Zola. Mi se zicea Bronzatul; \u00eentr-o epoca \u00een care rumenirea la soare nu era la moda, suna aproape a insulta. Se iscau conflicte \u00een cursul carora, vai, loveam \u00eentotdeauna primul. Aveam o gasca si ne atacam rivalii de dupa fularele trase mult pe figuri, aveam o arma de temut care putea sa umfle un ochi sau sa \u00eens\u00e2ngereze un nas. \u00cen aceste lupte din clasele primare, c\u00e2nd fiecare \u00eesi lua un nume de razboi, \u00eel alegeam cu drag pe cel de Marco Polo. \u00cel admiram din tot sufletul pe calatorul venetian. El \u00eel \u00eent\u00e2lnea pe Kublai Khan \u00eentr-un palat uluitor (si mai frumos \u00een ilustratiile negre si albastre de pe cartile postale din copilarie dec\u00e2t \u00een poemele oricaror Coleridge), vedea primele tiparnite, se lupta cu tigrul zapezilor si cu t\u00e2lharii mongoli. L-am redescoperit, oleaca, mai t\u00e2rziu, la Herman Melville, \u00een urmarirea unei balene albe sau prin insulele fermecate. Mi-ar fi placut sa fiu Francis Drake sau Walter Raleigh, un navigator destul de putin experimentat \u00een ale literelor. Dar poate ca, pentru mine, e mai putin profitabila o lupta cu un tigru sau cu o balena alba dec\u00e2t un hohot sanatos de r\u00e2s. (Parca ieri, iata, cel pe care \u00eel scoteau din sarite prietenii, atunci c\u00e2nd ma \u00eent\u00e2mpinau si \u00eesi aminteau cum, umbla vorba, ca odinioara o rupsesem la fuga din cauza afectiunii un pic prea \u00eendraznete a frumoasei D-soare C. \u2013 O mama! \u00cen v\u00e2rsta! Batr\u00e2na! Cel putin treizeci si cinci de ani! \u2013 , chem\u00e2nd-o pe Pierrette, pe Pierrette \u00een ajutor. Le spun ca e o b\u00e2rfa inexacta \u2013 O rupsesem la fuga fara sa tip \u2013 dar cum sa ai dreptate c\u00e2nd ei r\u00e2d asa, patruzeci de ani mai t\u00e2rziu? Eram putin timid pentru un candidat la mari aventuri. Nu l-am \u00eent\u00e2lnit pe Kublai Khan, nu am descoperit Insulele fermecate, dar l-am vazut pe Jim Farrell roz\u00e2ndu-si unghiile, \u00een timp ce se g\u00e2ndea la o continuare a lui Studs Lonigan, l-am vazut pe Gaston Chaissac vacsuind plansele \u2013 asa era cum zicea \u2013 si unul, si altul, c\u00e2t sa te bage \u00een boala).
\nAnii 1946-1951 mi i-am petrecut numai la Aunis. Indigen cu g\u00e2nduri rele, nu voi confunda totusi triunghiul La Rochelle-Rochefort-Surg\u00e8res ce delimiteaza mai mult sau mai putin Aunis, de Saintonge, aflata mai jos, provincie deja meridionala si, dupa asigurarile mamei, putin prea vesela, lipsita de tinuta, adesea nu foarte curata. Fara a pune la socoteala desertul si palmierii (asta nu se uita niciodata, afirma Edmond Jab\u00e8s, cu temeinicie). Reiau. Dupa ce am cunoscut desertul si palmierii marocani, am constatat ca ochii nu \u00eemi sunt facuti pentru strazile din Rochefort, rectilinii, ortogonale sub cerul \u00eennorat. Oras de garnizoana, cu portul de vase distrus la razboi, \u00eesi legana amintirile dintr-un trecut maritim, cu \u00eensemne \u00een piata La Galissonni\u00e8re, pe strazile Champlain Lesson, B\u00e9gon, amiral Pottier… Fara a uita de monumentul lui Pierre Loti, scriitor si capitan de vas, pe care pustii \u2013 printre care si eu \u2013 nu pierdeau ocazia sa urineze \u00een onoarea, la batjocura, a celui caruia \u00eei ziceam Pierre Loto, capitanul vezicii.
\nErau doua forme de credinta, la Rochefort. A catolicilor, cei mai numerosi, si a protestantilor, cei mai influenti, caci printre ei se gaseau multi \u00eenvatatori si profesori. Optiunea catolica era cu mult mai atragatoare, pentru ca, dupa ce faceai o trasnaie, era suficient sa \u00eei spui parohului ca \u00eeti parea rau si totul se termina; pe c\u00e2nd, hughenotii te lasau bine mersi prada greselii, tot c\u00e2ntarind daca erai cu adevarat rau. Se \u00eent\u00e2mpla sa nu fi fost vreodata impresionat de aurariile bisericilor. C\u00e2t despre preoti, hainele lor mi se pareau \u00eendoielnice; iar maicile nu erau adesea chiar at\u00e2t de maici. \u00cen aparenta, \u00eenvatatorul din cursul mediu, Dl. Veza, sub autoritatea caruia am petrecut doi ani, reprezenta la un loc o impresionanta verticalitate si o plicticoasa rigiditate. De acord ca daca dascalii mei calvinisti m-au facut uneori sa sufar din cauza severitatii, nici nu m-au \u00eenselat vreodata, nici nu m-au umilit. Destul de repede influenta lor a c\u00e2stigat teren.
\n(I-am privit \u00eentotdeauna cu ne\u00eencredere pe calugarii de orice confesiune si m-am delectat cu anticlericalismul lui Benjamin P\u00e9ret si al lui Ren\u00e9 Crevel, \u00eendata ce opera lor mi-a fost revelata. Turbez c\u00e2nd aflu ca dogmaticii au \u00eencercat sa si-l \u00eencartiruiasca postum pe Philippe Soupault care totusi nu-i crutase. Biserica Catolica din Irlanda l-a recuperat pe Austin Clarke? \u00cen anii saizeci, batr\u00e2nul scriitor avea, \u00een propria-i tara, interzise o buna parte din carti. Cu toate acestea, fiind cel mai celebru dintre poetii irlandezi ai momentului, trebuia de voie, de nevoie sa fie invitat la ceremoniile literare oficiale, mereu larg onorate de o importanta prezenta ecleziastica. Atunci c\u00e2nd participa, Clarke se tinea departe, cu o privire ironica pe sub claia de par si spr\u00e2ncenele foarte albe. Vaz\u00e2ndu-ma accept\u00e2nd un pahar de Guinness si ciocnind cu un episcop, m-a \u00eentrebat: Macar vi l-a blagoslovit? Mea culpa: t\u00e2nar invitat strain, nu m-am g\u00e2ndit sa refuz. Nu am sa uit nici z\u00e2mbetul si discreta jubilare a lui Austin Clarke, atunci c\u00e2nd putin mai t\u00e2rziu, la bal, un \u00eenceput de altercatie se creease \u00eentre doi seminaristi, fara sutana \u00eenca, e adevarat, din pricina unei fete pe care voiau am\u00e2ndoi sa o ia la dans. Un pahar \u00een plus, comenta Clarke, si i-am fi vazut lu\u00e2ndu-se la pumni… Astazi, c\u00e2nd \u00een Ulster, altercatiile religioase sunt \u00eenca amestecate cu teribile sechele ale colonialismului, radicalismul lui Clarke (sau al lui Peret) este desuet; nu mai exista, de altminteri, cenzura oficiala. Atitudinea generala este aceea a prietenului John Montague: \u00een Irlanda mai mult dec\u00e2t oriunde, religia este legata de istorie si de cultura, deci trebuie acceptata, cu prudenta, acceptata, pentru ca nu i se poate respinge patria… Iar la celalalt capat al Europei, un altul dintre apropiatii mei, c\u00e2ndva \u00eenclinat catre religie, Vasko Popa, nu vorbea \u00een fond cu nimic diferit de Montague. Dragul de Vasko! La ultima lui calatorie la Paris, am luat pr\u00e2nzul \u00eentr-un mic restaurant de l\u00e2nga Les Halles. Atunci a fost, atunci c\u00e2nd i-a cerut ospatarului: Vreau un peste \u00een forma de peste, ei, bine, pestele dumneavoastra are forma de peste? Si, \u00een fata omului dezorientat, a desenat, pe fata de masa din h\u00e2rtie, un peste, pentru a sublinia ca nu dorea bucati sau fileuri industrializate, ci un peste pe care sa si-l ofere. Nu i-am \u00eenteles mai bine insistenta, infinit mai serioasa, nici c\u00e2nd mi-a explicat ulterior: Nu va dati aici seama, dar ei se transforma \u00een nebuni, \u00een Iugoslavia. Oamenii politici, calugarii, catolicii, ortodocsii, musulmanii sunt pe punctul de a \u00eennebuni, peste tot. La Belgrad, Zagreb, Sarajevo, pretutindeni numai fanatici. Crede-ma, sunt nebuni. Va fi groaznic… Vasko accentua cuv\u00e2ntul: nebun, nebun. \u00cen acel moment, asezati \u00een liniste \u00eentr-un restaurant parizian, credeam ca exagereaza. Credeam si ca, aici sau acolo, de multe ori \u00eenca, vom avea ocazia sa bem un pahar cu vin rosu \u2013 rosu doar, caci face mai bine, \u00eemi preciza cu un umor doct. La putin dupa moartea lui, nebunia s-a declarat efectiv \u00een Iugoslavia. Acolo ca oriunde, un mic numar de fanatici a fost suficient).
\nTraducere din limba franceza: <\/strong>
\nCristina BALINTE<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eLes petites \u00e2ges\u201c ( \u201eTinerii din Mareuil\u201c) marcheaza (\u2026) un alt stil de a scrie viata, altul dec\u00e2t cel cunoscut prin autobiografia traditionala. Nu-i o biografie povestita, metodic si nostalgic, \u00eensirata ca margelele pe o ata, este un discurs despre copilarie si adolescenta \u00eentrerupt mai \u00een fiecare pagina de paranteze explicative, comentarii pe marginea \u00eent\u00e2mplarilor… Cite\u0219te mai mult »Despre calatorii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-16132","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":1888,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16132","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16132"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16132\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16132"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16132"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16132"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}