{"id":16116,"date":"2013-07-25T12:14:05","date_gmt":"2013-07-25T10:14:05","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=16116"},"modified":"2013-07-25T12:14:05","modified_gmt":"2013-07-25T10:14:05","slug":"in-contra-directiei-de-azi-in-proza-romana","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/in-contra-directiei-de-azi-in-proza-romana\/","title":{"rendered":"In contra directiei de azi in proza romana"},"content":{"rendered":"

Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice,<\/em> Bistrita, Editura Charmides, 2012<\/strong><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

Exista \u00eenca, \u00een peisajul literar rom\u00e2nesc, c\u00e2tiva scriitori care se lupta cu morile de v\u00e2nt. N-o spun neaparat \u00een sens peiorativ, ci \u00een virtutea unei nebunii frumoase, care, oricum ai lua-o, se situeaza undeva \u00een vecinatatea desuetudinii. Acestia sunt continuatorii unei alte traditii romanesti, una diferita de cea pe care o deschidea Camil Petrescu odata cu publicarea romanului \u201ePatul lui Procust\u201c. Departe de formele \u201enoului roman\u201c sau de formele mai noilor romane textualiste si metaromanesti, Ovidiu Pecican e, poate, ultimul mohican al prozei realiste, iar \u201eArhitecturile mesianice\u201c sunt, la fel de probabil, ultimul avatar al fictiunii \u201eclasice\u201c. Din fericire, romanul nu e doar at\u00e2t, nu se \u00eempotmoleste \u00eentr-un proiect vetust.
\nLatinitate si slavism<\/strong>
\nChiar daca \u00een filigran textul mizeaza pe o conventie realista, viziunea de ansamblu e, cum altfel, de factura postmoderna. \u00cen ciuda faptului ca are aproape 300 de pagini, romanul se citeste pe nerasuflate fiindca autorul \u00eesi construieste episoadele (subcapitolele) ca si cum acestea ar fi niste povesti de sine-statatoare. Cu alte cuvinte, e ca si cum ai citi un roman-foileton. Realist si, pe alocuri, istoric, romanul mizeaza pe o rasturnare finala, deschidere ce pregateste terenul pentru o eventuala continuare-rezolvare. \u201eOvidiu Pecican reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante\u201c \u2013 at\u00e2t scrie Ion Muresan pe ultima coperta a romanului si, pe alocuri, parerea lui este \u00eendreptatita. Iata un fragment: \u201eUneori te \u00eentrebi ce e mai greu sa fii: Seherezada, care \u00eesi continua povestile, noapte de noapte, stiind ca \u00een momentul \u00een care se va opri sau va pierde atentia stap\u00eenului ei, sultanul, viata \u00eei va fi retezata, sau un confesor, care nu are dreptul sa se opreasca niciodata din a asculta rugile si nadejdile sau deznadejdile oamenilor care \u00eel cauta si, cu at\u00eet mai putin, pacatele pe care ei le scot la iveala, fara multa pricepere la vorba, chiar brutal si vulgar, cu voci h\u00eer\u00eeite, din piept, din setea de izbavire. Dupa ani si ani de practica preoteasca afli, stii: nu exista nici o limita, nu te poti \u00eempotrivi nicicum, nu ai unde te retrage\u201c.
\n4 zile, 3 capitole si 2 personaje \u2013 acestea sunt coordonatele ce ar descrie structura \u201eArhitecturilor mesianice\u201c. Roman \u00een \u201etrei acte\u201c, povestea tradeaza tipul de pozitionare ideologica a autorului; Ovidiu Pecican e, printre multe altele, un \u201eliberal humanist\u201c. Nicio urma de radicalism politic, ci o forma de detasare, de neangajare generala pune \u00een scena autorul romanului, definindu-si, pe de alta parte, propria pozitie mai degraba printr-o serie de atribute ale negarii, dec\u00e2t printr-un sir lung de auto-determinari. Cu alte cuvinte, autorul crede, fara urma de \u00eendoiala, ca exista, la modul transcendent, o esenta creativa a naturii umane, o forma de imanenta imuabila capabila sa produca opera artistica: \u201eNu oricine este pregatit sa recunoasca ce p\u00e2lp\u00e2ie sau explodeaza \u00een sufletul lui, d\u00e2nd alte culori si alte forme lumii\u2026 Pentru asta e nevoie de bl\u00e2ndete, de o educatie eliberata de constr\u00e2ngerile tiranice, de bataie, de santaj afectiv, de corectiile tiranice. \u00cendreptarea si formarea conduitelor micului discipol, ale omuletului trebuie formate cu duhul bl\u00eendetii, prin calma si calda staruinta, fara a convoca vreo forma de violenta asupra sufletului. Rabdare si staruinta, tenacitate si perseverenta, iar apoi, chiar si \u00een mijlocul celei mai aspre mizerii, rasare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia si agape. Chiar si eros. Omul se cuvine sa \u00eendrazneasca sa \u00eesi deschida sufletul catre Dumnezeu, iar atunci nu se va teme sa si-l deschida si catre semenii lui\u201c. Acest \u201ecrez\u201c e imediat completat de un soi de umor \u201ebalcanic\u201c absolut savuros (capitolul 12 e relevant \u00een acest sens), dar si de o specie meditativ-subtila a ironiei si autoironiei ce strabate \u00eentreg romanul \u2013 \u201eIo stiu ce necajit este fiu la mine, seracul, ke seara chind crede ke nu vedem el face laba, adica freaca la puta, si plinge, n-are si el un femeia care se grijeasca la el sa fie bine, spele si curete, face dragoste la el…Ce sa facem? Si futut la mine si vrut toate, si sex oral si toate… Si nu avut ce face, ke el poate crezut Erika, si io n-am vrut sa facem la el se pricepe ce fost adevarat si ke nu Erika, numa io… Doamne iarta la mine, ke de atunci nu mai poate dormi. Nu stiut nici el ke fost io, nici Erika nu stiut, dar eu stiut si nu mai e pace la suflet la mine. Ke, domnu popa, se ierta Domnu Dumnezo, da fost bine si plekut la sufletu meu\u201c.
\nDupa post-structuralism<\/strong>
\nChiar daca geografia \u2013 mai mult sau mai putin simbolica \u2013 devine un spatiu coagulant (actiunea are loc \u00een Clujul lui 2008, c\u00e2ndva prin februarie), \u201eUrcau acum \u00een interiorul zonei cu sali de cinema la etaj. O noua scara rulanta, lunga-lunga, de pe marginile careia, expusi pe perete \u00een marimi supranaturale, \u00eei priveau Johnny Depp costumat \u00een pirat caraibian, Angelina Jolie sufl\u00e2nd savant \u00een teava unui pistol, un cap de mort amenintator confectionat dintr-un metal lucios…\u201c, si chiar daca faptul poate fi trecut usor cu vederea, primul termen ce compune sintagma din titlu (\u201earhitecturi\u201c) are o acceptiune mai putin vizitata \u00een zilele noastre: aceea a constructiei riguroase. Mai mult, dincolo de faptul ca autorul pariaza pe morfologia romanului, construit cu acribie, fictiunea proiecteaza, \u00een mod indirect, contururile unor proiecte personale, cele ale personajelor. Cel de-al doilea termen, \u201emesianice\u201c, spune, \u00een aceeasi maniera, altceva dec\u00e2t spune la prima vedere. Daca, de regula, mesianicul presupune o prezicere sau o previziune, atunci sensul e denaturat aici astfel \u00eenc\u00e2t albia semantica a conceptului sa se \u00eendrepte catre natura laica a acestuia \u2013 o cadere fericita \u00een derizoriu. E vorba, adica, de faptul ca, \u00een ciuda vocatiei personajului principal (parintele Laurentiu Gombos), scriitorul \u00eei ofera textului sau aparenta de roman politist, aspect ce, \u00een sinea lui, n-ar fi fost un c\u00e2stig definitiv. Exista, \u00een acest sens, c\u00e2teva referinte livresti mai mult sau mai putin celebre cu care autorul se joaca, cum e, de pilda, parintele Brown al lui G. K. Chesterton, insertii, de altfel, destul de neinspirate. Romanul e, asadar, despre arhitecturi, structuri si morfologii interioare.
\nDespre ce e vorba \u00eensa \u00een acest roman al Clujului? Dincolo de detaliile usor reperabile pentru un \u201ebastinas\u201c, volumul prezinta problematica relatie dintre parinti si copii (dintre tata si fiu), dar si dintre oameni si Dumnezeu, la fel ca si raporturile alunecoase dintre preoti si credinciosi. E tentant, dar, din pacate, gresit si naiv (cum face Laszlo Alexandru), sa vorbesti despre biserica-catedrala ca un axis mundi al universului \u201eclujean\u201c, fiindca exista, \u00een fapt, mai multe locuri centrale sau centralizante: mall-ul, apartamentul, turnul cu clopot, si altele. \u00cen schimb, Parintele Gombos e cel care, cu ajutorul meditatiei sau a rugaciunii, ajunge sa cuprinda, cu ochiul mintii, un \u00eentreg univers, acesta fiind punctul de intersectie al tuturor arhitecturilor exterioare. Apropo de mall, simpatica e, printre altele, divagatia parintelui Gombos cu privire la scarile rulante, mister tehnologic al lumii moderne (fiindca, st\u00e2nd pe loc, avansezi) care \u201eaducea cu o aporie a lui Zenon din Ellea, \u00een care o domoala broasca testoasa nu poate fi niciodata ajunsa din urma de rapidul alergator din epopeea homerica\u201c. Revenind la arhitecturile interioare, ar fi, cred, mai indicat sa privim jocul de forte sub alt aspect. Textul trebui citit \u201eagainst-istelf\u201c sau \u201eagainst the grain\u201c: un roman despre sf\u00e2rsitul unei lumi si \u00eenceputul alteia e, nu-i asa, un roman al tranzitiei; Astfel, e usor de \u00eenteles de ce ne trezim \u00eentr-o lume a marginalilor, a minoritatilor de toate tipurile. Cu alte cuvinte, trebuie avuta \u00een vedere at\u00e2t dinamica fortelor ce intra \u00een incidenta (minoritati etnice, minoritati religioase etc.), c\u00e2t si sensul vectorilor ce pot descrie c\u00e2mpul valoric \u00een spatiul caruia are loc actiunea (sens descendent, degradant, decadent). Exista, iata, \u00een roman diverse \u201eurme\u201c menite sa demonstreze ca sensul adevarat e cel destructurant, cum e, de pilda, scena prabusirii turnului bisericii sau scena dezmembrarii schelelor. Generaliz\u00e2nd putem spune, foarte simplu, ca avem de-a face cu un proces de deconstructie. Nu doar un fenomenolog, il padre (cum e numit de mai multe ori \u00een roman) este\u00a0 cel care initiaza, desigur la nivel fictional, o noua Scoala de Filosofie Peripatetica la Cluj. De cele mai multe ori, parintele greco-catolic se plimba cu Chimi, un t\u00e2nar care vrea sa \u201edea\u201c la S.R.I., explic\u00e2ndu-i mai t\u00e2narului si nestiutorului sau prieten, printr-un fel de maieutica aposteriorica, cum stau lucrurile cu meseria de detectiv, totul desf\u00e2sur\u00e2ndu-se \u00een regimul livrescului.
\nUn altfel de spovedit<\/strong>
\nOvidiu Pecican rezolva problema povestitului printr-un artificiu fictional, \u00eencadr\u00e2ndu-si povestile \u00een rame. Teoretic, confesionalul devine un spatiu intermediar at\u00e2t \u00eentre narator si personaje, c\u00e2t si un filtru mediatic interpus \u00eentre cititor si text. \u00centreg romanul oscileaza \u00eentre aceste figuri si ipostaze ale confesiunii, motiv pentru care majoritatea scenelor sunt scrise \u00een oglinda \u2013 un ecou, un raspuns dat uneia alteia. \u00cen ceea ce priveste problema livrescului, figura emblematica a romanului e, previzibil, Dostoievski. Astfel, e usor de \u00eenteles de ce, chiar daca e un roman cvasi-autobiografic si pseudo-politist, putem vorbi despre un infra-sentiment al religiozitatii care coaguleaza at\u00e2t relatia dintre Tata si Fiu, c\u00e2t si experientele onirice (epifaniile). Romanul e strabatut, \u00een acest sens, si de un filon existentialist. Iata finalul, mai mult dec\u00e2t concludent \u00een acest sens: \u201eIata, el care li se adresa, adeseori, si nu doar o data, enoriasilor cu \u201e\u2013Fiule!\u201c stia oare cu adevarat ce \u00eenseamna sa fii parinte si sa ai un fiu?… Preotul Laurentiu Gombos se opri si trase cu grija, cu infinita grija, aer \u00een piept. Oare stia el cine era?\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice, Bistrita, Editura Charmides, 2012   Exista \u00eenca, \u00een peisajul literar rom\u00e2nesc, c\u00e2tiva scriitori care se lupta cu morile de v\u00e2nt. N-o spun neaparat \u00een sens peiorativ, ci \u00een virtutea unei nebunii frumoase, care, oricum ai lua-o, se situeaza undeva \u00een vecinatatea desuetudinii. Acestia sunt continuatorii unei alte traditii romanesti, una diferita… Cite\u0219te mai mult »In contra directiei de azi in proza romana<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":true,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[9041,8495],"class_list":["post-16116","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-arhitecturi-mesianice","tag-ovidiu-pecican"],"views":1621,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16116","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=16116"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/16116\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=16116"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=16116"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=16116"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}