Jocurile Olimpice moderne, re\u00eenviate gratie eforturilor si capacitatii organizatorice dovedite de baronul Pierre de Coubertin, fireste, si el francez, un mare visator dotat cu un imens potential pragmatic, au adus \u00een prim plan ideea de \u201eamatorism\u201c. Mai pe sleau: la aceasta competitie, calchiata pe modelul elin, vor lua parte doar acei sportivi care nu primesc remuneratie pentru prestatia lor \u00een arena. Si nu era vorba despre plata \u00een urma evolutiei atletice \u00een arena olimpica, la cutare sau cutare editie, ci despre statutul general asumat si declarat de competitor. Cineva care traia din sport, c\u00e2stig\u00e2ndu-si viata gratie muschilor si rezistentei, nu avea ce sa caute la Jocurile Olimpice. Acesta era sacrosanctul principiu potrivit caruia s-au ghidat decenii la r\u00e2nd diriguitorii forului olimpic international, de la prima editie a epocii moderne, cea de la Atena, din 1896…
\nDaca era sau nu drept ca lucrurile sa stea astfel? Daca radicalismul acestui principiu nu comporta si ajustari, zone de penumbra, relativisme si chiar ocultari ale esentei sale? Ba bine ca nu, \u00een ciuda exceselor gesticulative si propagandei dedicate unui purism festivist deloc sanatos si oricum nefast sportului \u00een largul lui…
\nCum sta situatia c\u00e2t priveste sportul alb? Ei bine, trebuie spus ca tenisul face parte din prima generatie a sporturilor olimpice. Ca joc atletic al elitei, ca disciplina a high life-ului societal, tenisul nu avea cum sa lipseasca de la acea mare sarbatoare mondiala a sportului. La Olimpiada de la Atena, cea din 1896, la care au luat parte 241 de atleti din paisprezece state, englezul John Pius Boland c\u00e2stiga medalia de aur pentru Marea Britanie \u00een proba de simplu masculin. Peste patru ani, la Jocurile Olimpice de la Paris, iau startul si cincisprezece jucatoare de tenis. Campioana la simplu, dar si la dublu mixt (alaturi de compatriotul ei, celebrul Reggie Doherty) este englezoaica Charlotte Cooper. Pe-atunci, femeile puteau participa la Olimpiada doar la disciplinele tenis si golf. Lumea sportului ram\u00e2nea fundamental o afacere exclusivista si misogina…
\nGratie influentei lui Pierre de Coubertin, capitala Frantei ajunge sa organizeze din nou Jocurile Olimpice \u00een anul 1924. De aceasta data, toate probele sportului alb sunt reprezentate, cu tablouri consistente. La simplu fete (ca si la dublu feminin) se impune impozanta jucatoare britanica Helen Wills-Moody, cea care o \u00eenvinge \u00een finala pe frantuzoaica Vivie Vlasto. La baieti, americanul Vincent Richards \u00eel domina \u00een ultima runda pe francezul Henri Cochet, dupa care c\u00e2stiga si dublul.
\nEditia olimpica pariziana din 1924 a fost si ultima la care tenisul a figurat \u00een program, p\u00e2na \u00een 1988, c\u00e2nd la Jocurile Olimpice de la Seul a fost reintrodus sportul alb. De ce o asemenea \u00eendelungata absenta? Legenda si rumoarea de culise specifica: dupa Paris, 1924, jucatorii si jucatoarele au criticat, mai explicit sau mai voalat, conditiile oribile de disputare, plec\u00e2nd de la situatia dezastruoasa a vestiarelor olimpice si sf\u00e2rsind cu austeritatea mizera a camerelor de hotel. Doar ca lucrurile sunt ceva mai complicate…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Jocurile Olimpice moderne, re\u00eenviate gratie eforturilor si capacitatii organizatorice dovedite de baronul Pierre de Coubertin, fireste, si el francez, un mare visator dotat cu un imens potential pragmatic, au adus \u00een prim plan ideea de \u201eamatorism\u201c. Mai pe sleau: la aceasta competitie, calchiata pe modelul elin, vor lua parte doar acei sportivi care nu primesc… Cite\u0219te mai mult »Inventarea tenisului (44)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-15910","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1368,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15910","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15910"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15910\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15910"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15910"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15910"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}