{"id":15879,"date":"2013-06-27T15:42:26","date_gmt":"2013-06-27T13:42:26","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=15879"},"modified":"2013-06-27T15:43:54","modified_gmt":"2013-06-27T13:43:54","slug":"modernismul-document-si-fantasma-deriva-reperelor","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/modernismul-document-si-fantasma-deriva-reperelor\/","title":{"rendered":"Modernismul \u2013 document si fantasma. Deriva reperelor"},"content":{"rendered":"

Genealogiile conceptului de modernism si ontologia lui sunt at\u00e2t de controversate \u00eenc\u00e2t edificarea \u00eentr-un sens sau altul \u2013 de la c\u00e2te \u201emodernisme\u201c sunt, ce timp si ce spatiu ocupa \u00een istoria literaturii si a culturii si p\u00e2na la \u00eentrebarea asupra existentei (asumarii) reale a acestui concept \u00een epoca \u00een care e prezumata manifestarea lui \u2013 a ajuns sa se confunde cu un bazar al fictiunilor critice si istoriografice.<\/strong><\/em>
\nA vorbi \u00eensa despre modernismul literar rom\u00e2nesc pare, raportat la corpusul istoriografic mondial, o operatie cu mult mai simpla, modernismul nostru fiind certificat ideologic si estetic de la E. Lovinescu la N. Manolescu. Soliditatea conceptului de modernism literar romanesc a venit \u00eensa (si) din prezumata soliditate a reperelor pe fondul careia s-au adaptat, in genere, conceptele critico-istori(ografi)ce importate din Occidentul european si \u00eendeosebi din spatiul francez \u2013 repere conceptuale imaginate ca nenegociabile, i.e. valori incontestabile create \u00een cadrul unei culturi puternice, cu o evolutie organica, \u00een functie de care se judecau decalajele culturii rom\u00e2ne si solutiile compensarii lor. C\u00e2nd un N. Davidescu sau un B. Fundoianu se pronunta asupra inexistentei unei poezii\/ literaturi rom\u00e2ne \u201eorganizate\u201c \u00eenainte de etapa ei simbolista sau asupra calitatii ei pur coloniale, subordonate celei franceze, nimanui nu-i trece prin cap sa chestioneze soliditatea comparantului, sa se \u00eentrebe bunaoara daca Franta are \u201epoezie\u201c sau daca are \u201eo literatura organizata\u201c. Reperul francez e \u00eenvestit cu calitati apriorice, functia lui e aici de axioma, nu de ipoteza, si aceasta soliditate a reperului e comandata \u00een primul r\u00e2nd de un confort psihologic: ea se confunda p\u00e2na la un punct cu proiectiile aspirantului, cu imaginea lui despre sine si despre ce-ar trebui sa devina.<\/strong> <\/em>
\nSe \u00eentelege, prin urmare de ce \u2013 oric\u00e2t de complicate au fost polemicile care au marcat geneza si acreditarea modernismului rom\u00e2nesc istoric si oric\u00e2t de variata paleta pretextelor de stimulare sau respingere \u00een epoca a literaturii considerate moderniste (inclusiv prin actiuni divergente sau expres contradictorii ale comilitonilor si adversarilor) \u2013 istoria literara rom\u00e2neasca din prima jumatate a secolului al XX-lea si metanaratiunile ulterioare au vazut \u00een modernismul rom\u00e2nesc un bun dat \u00een raport cu un etalon extern ferm (progenitura aflata sub autoritatea unui pater certus), un bun caruia nu-i mai trebuiau elucidate dec\u00e2t comportamentul intern si mostenirea lasata descendentilor sai pe teren autohton.<\/p>\n

Se \u00eent\u00e2mpla \u00eensa ca imaginea de sine a \u201ereperului\u201c sa nu coincida, \u00een diferitele sale v\u00e2rste istorice, cu imaginea delegata lui de aspirant (si ea cu variatiile ei). Criticul rom\u00e2n interbelic doritor sa ridice (in mod organic ori mutationist) poezia rom\u00e2neasca la nivelul celei franceze ar fi putut afla, de pilda, ca, \u00een opinia unor ilustri literati francezi din stricta sa contemporaneitate, Franta n-ar avea, de fapt, \u201epoezie\u201c, ba chiar nici epic (\u00een sensul unei traditii a genului, reflectat \u00eentr-o istorie literara) \u2013 asa cum are Anglia, de pilda \u2013, si ca singurul motiv de m\u00e2ndrie nationala ram\u00e2nea literatura moralistilor. Ipoteza unei Frante (a unei limbi franceze) inapte pentru poezie (!) sau a unei Frante fara \u201emodernism\u201c \u2013 desi cu o modernitate luxurianta si \u00een nenumarate privinte deschizatoare de drumuri \u2013 ar fi trebuit sa schimbe jocul de idei pe piata culturala a secolului al XX-lea rom\u00e2nesc. Ajust\u00e2nd acest viciu de imagologie, s-ar fi putut observa, mutatis mutandis, ca reperul nenegociabil francez reitereaza angoasele aspirantului rom\u00e2n, acuz\u00e2ndu-si nu de putine ori organicitatea imperfecta, incluz\u00e2ndu-se \u00een comparatii neflatante cu repere la r\u00e2ndul lor privite ca nenegociabile (poezia de limba engleza, de pilda) sau observ\u00e2nd post factum ca, prin exclusivismul solutiei indigene, Franta n-a participat la formarea unor concepte cu impact si descendenta \u00een mostenirea intelectuala a istoriei si istoriografiei literare mondiale \u2013 si aici e vorba tocmai de pomenitul modernism.<\/p>\n

O reconversie optica de acest gen si-o poate oferi sau consolida istoricul literar rom\u00e2n consult\u00e2nd, de pilda, recentul volum \u201eLa Langue des dieux modernes\u201c (Classiques Garnier, Paris, 2012) al profesorului Michel Murat, specialist al modernitatii poetice franceze, de la Rimbaud (\u201eL’Art de Rimbaud\u201c, 2002) si Mallarm\u00e9 (\u201eLe Coup de d\u00e9s de Mallarm\u00e9\u201c, 2005) la \u201eVersul liber\u201c (2008), Julien Gracq si suprarealism. \u00centr-un demers inscriptibil, larg spus, \u00eentr-o istorie a formelor, Murat se preocupa aici \u00eendeosebi de acomodarea premiselor unei \u201eistorii franceze a poeziei\u201c (i.e. \u00eenscrisa \u00eentr-o istorie interna a genului) cu premisele unei istorii literare nationale, unde poezia e convocata dincolo de particularitatile genului \u2013 concurenta generic vs. national function\u00e2nd \u00een buna masura ca fir director al celor 11 eseuri trat\u00e2nd diverse \u201esituatii\u201c si \u201esituari\u201c din si \u00eentr-o posibila istorie franceza a poeziei.
\nProfesor la Sorbona si la \u00c9cole Normale Sup\u00e9rieure, Michel Murat discuta \u00een primele patru capitole ale cartii anumite forme\/ instrumente de stocare si triere a liricului pe care le judeca importante \u00een disecarea relatiei generic-national: posibilitatea unei \u201eistorii franceze a poeziei\u201c, \u00een conditiile \u00een care \u201econstr\u00e2ngerile epistemologice ale unei istorii a genului nu sunt \u00een \u00eentregime compatibile cu miza ideologica a unei istorii a literaturii nationale, de uz universitar si scolar\u201c (p. 12, cap. \u201eUne histoire fran\u00e7aise de la po\u00e9sie\u201c), particularitatile \u201eantologiei de poezie\u201c \u2013 antologia fiind \u201eun gen constitutiv al traditiei poetice\u201c (cap. \u201eDeux paysages avec figures\u201c, unde discuta antologiile de poezie franceza datorate lui Andr\u00e9 Gide si Marcel Arland), soarta \u201epoemului \u00een proza\u201c sau a \u201epoemului \u00een distih\u201c, rezerv\u00e2nd pentru o parte a doua a volumului sapte micromonografii dedicate poetilor L\u00e9on-Paul Fargue, Guillaume Apollinaire, Saint-John Perse, Tristan Tzara, Paul \u00c9luard, Louis Aragon si Ren\u00e9 Char.
\nBinevenita \u00een proiectul unei reevaluari interne a istoriografiei franceze din perspectiva tensiunii generic\/ national, linia deschisa de studiile acestui volum ajunge, pe de alta parte, sa suscite dubiul \u00een toate celelalte istoriografii nationale crescute \u00een bazinul de influenta al Frantei. Pentru cazul rom\u00e2nesc, deosebit de utile pentru ajustarea viciului imagologic amintit mai sus sunt trei dintre \u201eangoasele\u201c care mineaza, dupa Michel Murat, relatia Frantei cu genul liric si cu istoria lui:
\n1. Vicisitudinile unei istorii a poeziei franceze. Latinitate, universalitate, modernitate, europenitate vs. l’esprit fran\u00e7ais
\nIstoria poeziei franceze nu este neaparat o istorie franceza a poeziei (de concordanta a fondului si a formei, \u00een limbaj maiorescian), arata Michel Murat \u00een primul dintre studiile antologate, diferendele merg\u00e2nd p\u00e2na acolo \u00eenc\u00e2t tot ce se poate spune mai sigur despre imaginile succesive ale acestui gen \u00een Franta e ca face parte dintr-o istorie a poeziei tout court. O concluzie de un scepticism radical, pe care niciunul dintre criticii si ideologii rom\u00e2ni rodati, la \u00eenceputul secolului al XX-lea, \u00een secretele spetei etnic\/ estetic n-o experimenteaza la un asemenea nivel.
\nIstoria poeziei, sustine Murat, a mers \u00een Franta pe doua trasee, \u00een care nationalul si genericul (evolutia interna a liricului) s-au intersectat fara sa coincida. Astfel, \u201etraditiei nationale\u201c reprezentate de Marot si Saint-Gelais \u00eei succeda \u201edivergenta\u201c neologizanta si latinizanta instaurata de Du Bellay si Ronsard \u2013 \u201eOdele\u201c lui Ronsard fiind mai mult \u201eo poezie \u00ab\u00een franceza\u00bb, de c\u00e2t o poezie franceza\u201c, sustine Murat, ajutat de Boileau si de E.R. Curtius (Ronsard ar scrie o poezie a Evului Mediu latin, nu francez). \u201eIstoria poeziei franceze, sau drama sa\u201c, continua autorul, \u201ese joaca asadar pe o scena foarte restr\u00e2nsa, \u00eentre Ronsard si Malherbe\u201c, care ar \u201enationaliza\u201c, in fine, poezia (p. 16); pentru Nisard, \u201eistoria poeziei franceze nu poate fi dec\u00e2t un comentariu la versurile lui Boileau\u201c, clasicismul ilustr\u00e2nd o culme a \u201espiritului francez\u201c. Abia Sainte-Beuve tulbura \u00eentruc\u00e2tva acest consens, prin \u201eTableau historique et critique de la po\u00e9sie fran\u00e7aise et du th\u00e9\u00e2tre fran\u00e7ais au seizi\u00e8me si\u00e8cle\u201c (1828) \u2013 o \u201eistorie reconstruita\u201c care, dupa Murat, \u201emanifesta, mai putin agresiv, dar nu mai putin radical, divergenta \u00eentre o istorie interna a poeziei (istoria genului, devenirea poeziei moderne) si o istorie literara nationala \u00een care clasicismul joaca \u00een orice caz rolul de episod fondator. Aceasta divergenta ram\u00e2ne, de-a lungul timpului. Istoria poeziei franceze se scrie la dublu\u201c (p. 16).
\nRomantismul francez nu e nici el scutit de conflict: \u201eclasic prin tratamentul formelor si al versului, precum si prin mentinerea unei discursivitati retorice; modern prin adoptarea tripartitiei genurilor si prin conceptia sa despre liric ca poezie a subiectului\u201c, romantismul e scindat \u201e\u00eentre doua Frante, cea a vechiului regim, aparatoarea Muzei franceze si cea a Revolutiei\u201c (p. 21). Aceasta \u201eambiguitate\u201c, continua Murat depanarea angoaselor, \u201e\u00eei creeaza stilul propriu \u00een peisajul romantismului european, fac\u00e2nd, \u00een acelasi timp, dificila integrarea sa \u00eentr-un discurs global, care va pune \u00een mod necesar accent pe unul sau altul dintre acesti poli\u201c.
\nExista apoi \u201eo istorie a poeziei care \u00eencepe cu Baudelaire, ca \u00een biblioteca lui Des Esseintes\u201c. Dar, puncteaza Murat, \u201eaceasta istorie nu e cea a poeziei franceze: e cea a poeziei moderne. Asa cum bine arata cartea lui Hugo Friedrich \u00abDie Struktur der modernen Lyrik\u00bb, e o istorie interna a genului si, din nou, e o istorie europeana\u201c (p. 21). Daca despre Baudelaire \u2013 ca si despre Ronsard, dar cu at\u00e2t mai mult! \u2013 daca despre Baudelaire deci se poate spune ca nu initiaza o poezie (\u00een primul r\u00e2nd) franceza, \u00een orice acceptie s-ar folosi acest calificativ, afirmatia venind \u00een plus din condeiul unui universitar sorbonard, se poate spune ca traim \u00een postumitatea argumentului etnic. Sigur, se poate afirma ca Murat cedeaza prea usor fascinatiei structuriste a lui Friedrich, ca, la o adica, ar fi putut bate moneda pe ceea ce s-ar fi putut considera drept eminamente francez \u00een acea poezie moderna inaugurata de Baudelaire (cum, \u00eentr-o buna masura, scria o istorie franceza a poeziei Marcel Raymond, \u00een a sa \u201eDe la Baudelaire la suprarealism\u201c, 1933) \u2013 \u00eensa cert este ca, pe de o parte, acest argument al esentei etnice pare sa-si fi epuizat, \u00een paradigma academica actuala, puterea de convingere si, pe de alta parte, ca solutiile oferite de metanaratiunile postbelice (cartea lui Friedrich apar\u00e2nd \u00een 1956) par astazi mai credibile dec\u00e2t \u00eensusi documentul epocii despre care trateaza.
\nBref, antiesentialismul etnic acumulat via Evul Mediu latin, universalismul Luminilor si modernitatea europeana, \u00een oglinda cu acel esprit fran\u00e7ais ireductibil, ilustreaza, dupa Michel Murat, tensiunea sub care se am\u00e2na proiectul unei istorii franceze a poeziei. (C\u00e2t despre o \u201eestetica franceza\u201c a poeziei \u2013 specificitatea ei ar sta \u201e\u00een conjugarea acestor doua criterii: un criteriu al socialitatii, care face din limba poetica o forma \u00eenfaptuita si \u00eempodobita conform codului retoric, al limbii comune; si un criteriu al rationalitatii, care supune rima ratiunii si impune articulatiilor discursului \u00abjusta cadenta\u00bb, prin intermediul concordantei metrice\u201c, p. 15).
\nAsadar: \u201edoua Frante\u201c, \u201edivergenta\u201c, \u201eambiguitate\u201c, \u201eintegrare dificila \u00eentr-un discurs global\u201c, poezia se joaca pe o \u201escena foarte restr\u00e2nsa\u201c, nimic cu adevarat francez dincolo si dincoace de clasicism \u2013 sunt tot at\u00e2tea argumente pentru o reconsiderare sceptica a relatiei spiritului francez cu genul liric. Spre aceasta concluzie converg si unele dintre ideile expuse \u00een capitolul urmator, \u201eDeux paysages avec figures\u201c, unde \u2013 de la Rivarol la Thierry Maulnier si Gide \u2013 la \u00eentrebarea \u201eExista o poezie franceza?\u201c \u2013 raspunsurile migreaza \u00een mod cov\u00e2rsitor spre: nu. Dupa Maulnier, autorul unei \u201eIntroduceri \u00een poezia franceza\u201c (1939), apud Murat, \u201eFranta e \u00absingura tara care n-a dezvoltat legaturi \u00eentre traditia sa, istorica, populara, legendara, si traditia sa poetica\u00bb. Rezulta deci ca poezia noastra nationala (a se \u00eentelege: republicana) nu e dec\u00e2t literatura proasta. \u00abMarseieza\u00bb e un poem prost, iar cei mai populari dintre poetii nostri sunt si cei mediocri: publicul francez \u00eel va prefera mereu pe Rostand \u00een locul lui Val\u00e9ry\u201c (p. 35). Concluzia la care ajunge Maulnier este ca propriu-zis nu exista poezie franceza: \u201e\u00abPatria francezilor e Franta (\u2026) Patria poeziei franceze este \u00een cele treizeci de secole de poezie universala\u00bb\u201c. \u201eDar\u201c \u2013 continua Murat revenind la argumentul etnic \u2013 \u201etocmai prin asta e ea franceza, \u00een cel mai \u00eenalt grad: \u00abPoezia franceza constituie cea mai literara dintre toate activitatile literare, \u00eentr-o tara \u00een care literatura e obiectul unui cult, ca sa zic asa, national\u00bb\u201c (p. 35).
\nPentru un familiar al istoriei literare franceze, datele si interpretarile vehiculate aici nu sunt noi \u2013 \u00eensa montajul si climaxul generat de interpretarea lui Michel Murat fac sa se decanteze acea radicalitate proprie unui vector deconstructor care loveste \u00een avalansa: ori Franta n-a fost o cultura organica, de vreme ce e populata de timpuriu de conflicte de genul etnic\/ generic (estetic); ori conflictele de acest tip sunt recurente \u00een orice tip de cultura \u2013 caz \u00een care autoflagelarea lipsei de organicitate a tinerei culturi rom\u00e2ne si militanta pentru o evolutie asa-zis \u201enaturala\u201c pare gest gratuit. \u00cen tot cazul, ipoteza unui Baudelaire care, la originea poeziei moderne st\u00e2nd, se dezbraca de francitate \u00een asa fel \u00eenc\u00e2t nu mai poate participa la o istorie a poeziei franceze ar fi sunat extrem de straniu \u00een prima parte a secolului, chiar si \u00een discursurile celor mai decisi \u201einternationalisti\u201c de la noi sau din alte parti.
\n2. Vicisitudinile unei istorii franceze a poeziei. Concurenta cu romanul
\nDaca tensiunea universal (latin)\/ national marcheaza deja istoria poeziei \u00een Franta prin arcul \u00eentins \u00eentre Ronsard si Malherbe, spre 1730, se arata \u00een \u201eLimba zeilor moderni\u201c, apare \u201eprima criza a versului\u201c \u2013 vazuta ca o criza a genului, independenta de presiunea nationalului, dar specifica, \u00eentr-o masura bine definita, Frantei: dupa Ronsard, arata Michel Murat, secolele gonesc spre o \u201econsecinta frapanta: primul rol de \u00abliric francez\u00bb, ocupat mai \u00eenainte de Ronsard, ram\u00e2ne vacant. Racine se situeaza pe alt plan, iar La Fontaine se prezinta ca traducator al lui Esop si al Fedrei. Nu exista un Milton francez\u201c (p. 17). Si asta fiindca \u201epoezia se sustrage cumva propriei sale istorii, se insularizeaza (\u2026) se deplaseaza spre roman, \u00eentre fictiune si meditatie spirituala (la Rousseau si apoi Chateaubriand si Senancour). Romanul mosteneste pentru moment prerogativele lirismului modern. E vorba de un fenomen francez: \u00een Anglia, care pentru acea epoca e cel mai bun comparant, nu se \u00eent\u00e2lneste un fenomen echivalent\u201c (p. 18). \u201eDincolo de romantism, marcat de \u00abcompleta si insuportabila emancipare a eului\u00bb (Bruneti\u00e8re)\u201c, continua Murat, \u201eliteratura se salveaza prin roman, ajung\u00e2nd prin Balzac si Flaubert la un nou clasicism (\u2026) Clasicismul ca manifestare a geniului national trece astfel de la poezie la roman: apare astfel o divergenta majora \u00eentre istoria genului (liric, n.m., T.D.) si cea a literaturii care-l \u00eenglobeaza. O separare de acelasi ordin ca aceea pe care, \u00een tabara cealalta, Mallarm\u00e9 a pronuntat-o \u00eentre cele doua \u00abstari ale cuv\u00e2ntului\u00bb\u201c (p. 13).
\n\u00cen aceste conditii, observa profesorul francez, \u201eaparitia lui Baudelaire pe firmamentul poeziei franceze (\u2026) are ceva din aerul unei catastrofe\u201c (p. 20), i.e. o irupere cu o forta de a disocia si a coagula nemai\u00eent\u00e2lnita: Baudelaire contine postulatele fundamentale ale clasicismului si ale romantismului, dupa cum \u201etoate scenariile modernitatii si antimodernitatii se afla \u00een el\u201c (p. 21).
\nConcomitent \u00eensa cu promovarea \u201ecatastrofei\u201c Baudelaire, devine problematica reg\u00e2ndirea locului delegat lui Hugo \u00een aceasta noua istorie a poeziei\/ a literaturii (caci Hugo e \u201esuprarealist\u201c c\u00e2nd nu e \u201eidiot\u201c, dupa Breton; Hugo e un poet modern si cvasi-baudelairian, un artist al formei \u2013 dupa Val\u00e9ry; adevaratul Hugo ar fi D’Aubign\u00e9, dupa Maulnier; Aragon vede \u00een Hugo un realist etc.), operatie ce nu se poate face \u2013 observa Murat \u2013 fara scoaterea lui Baudelaire si a simbolismului \u00een afara ei! O recuperare sistemica a genului, care sa cuprinda toate verigile angajate de-a lungul epocilor de istoria literara a Frantei, se reveleaza de-a dreptul imposibila: spatiile albe din istoria genului sau lecturile inverse ce tind sa le acopere (prin rationari de tipul: Ronsard are \u201epresentimentul\u201c poeziei romantice (Bruneti\u00e8re); Hugo \u00eel \u201epremerge\u201c pe Baudelaire sau, dimpotriva, e \u201eanuntat\u201c de D’Aubign\u00e9 etc.) descurajeaza, \u00een realitate, ideea unei dezvoltari organice.
\nDiscut\u00e2nd mecanismul selectiei din \u201eAnthologie de la po\u00e9sie fran\u00e7aise\u201c (1949) \u00eentocmita de Gide, Murat constata, \u00een fine, ca acesta \u201eilustreaza teza lui Mallarm\u00e9 privind \u00abintermitentele\u00bb poeziei franceze: doua mari secole (\u2026) un secol XVI, care merge p\u00e2na la Ludovic al XIII-lea, si un secol XIX care se sf\u00e2rseste, fara ruptura sau restauratie, cu Val\u00e9ry\u201c (p. 42). Concluzia e sceptica: abia La Fontaine \u201ese ridica singur \u00een acest desert\u201c \u2013 \u00een conditiile \u00een care rigiditatea generica a antologiei nu-i permite lui Gide atenuarea impresiei de \u201edesert\u201c prin anexarea \u201epoeziei\u201c lui Racine. (\u00cen orice caz, antidotul acestui pesimism e si el destul de convingator, \u00eempotriva scenariului anti-organicist si deprimist al spatiilor goale din antologiile lui Gide si Arland sau din \u201eIntroducerea\u201c lui Maulnier pled\u00e2nd, \u00een opinia lui Murat, o mai buna documentare \u2013 politica hiatusurilor oglindind, de fapt, \u201eproasta cunoastere a culturii medievale, filtrata prin reconstructii romantice, nereformata de opere de eruditie contemporane. \u00cen lipsa cunoasterii codurilor si a contextelor sociale, Gide sau Maulnier n-au acces la semnificatia literaturii medievale, nici la estetica sa: de aceea o citesc mereu pe dos, \u00eentr-o logica a prefigurarii\u201c, p. 36. Lectura inversa \u2013 procedeu predilect al recuperarilor de tip calinescian, \u00een treacat fie zis \u2013 atenueaza, sigur, pe de o parte, impresia de intermitenta \u00een evolutia unui gen; pe de alta parte \u00eensa, ea tradeaza mina unei educatii carente si mistificatorii, care nu poate reconstitui cumsecade verigile lipsa si atunci se multumeste cu \u201eprefigurari\u201c ale unui deja cunoscut, scutind de investigatii care ar da la iveala diferentele, nu asemanarile dintre verigi.)
\nDetronat de roman \u00een epoca realismului si brazdat, altminteri, de aceste \u201eintermitente\u201c seculare (hiatul dintre Villon si Hugo; Franta n-a avut un Milton etc.), liricul detroneaza romanul, \u00een Franta, abia \u00een anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, c\u00e2nd capacitatea marilor naratiuni de a oferi iluziile cerute \u00eesi pierde efectul. Altminteri, oscilatiile si intermitentele par ca fac parte din destinului liricii \u00een istoria literaturii franceze. O istorie franceza a poeziei care, s-ar putea conchide dupa Murat, e o istorie a \u201elocurilor vacante\u201c, tot asa cum o istorie a poeziei franceze ar fi o una a \u201eloviturilor de stat\u201c.
\nLa \u00eentrebarea \u201eExista o poezie franceza?\u201c, raspunsul autorilor de antologii nationale \u201eeste nu. Gide \u00eel deleaga \u00eenca de la \u00eenceputul prefetei sale unui interlocutor englez care-l \u00eentreaba de ce nu exista o poezie franceza: \u00abAnglia \u00eesi are poezia sa, Germania, pe a sa, Italia asijderi. Franta n-are poezie\u00bb (\u2026) Arland se face ecoul acestui raspuns la sf\u00e2rsitul prefetei sale: \u00abE posibil, cred eu, ca francezii sa se fi exprimat mai fidel si mai puternic \u00een proza\u00bb\u201c, arata Murat (p. 34). Dar nici privind lucrurile dinspre o istorie a genului raspunsul nu devine mai optimist: \u201eRivarol deja spusese despre limba franceza ca e \u00abmai putin propice muzicii si versului dec\u00e2t orice alta limba veche sau moderna\u00bb: Gide si Arland mostenesc acest loc comun\u201c. Nu numai \u201ecap poetic\u201c n-ar avea, deci, francezii, pluseaza aici autorul \u201eLimbii zeilor moderni\u201c, dar nici cu genul romanesc nu stau bine, conchiz\u00e2nd, dupa Gide, ca \u201eFranta e o tara a moralistilor, a artistilor fara pereche, a compozitorilor, a arhitectilor, a oratorilor\u201c; ca \u201e\u00eentre Villon si Baudelaire\u201c nu gasesti dec\u00e2t \u201ediscursuri rimate\u201c, \u201espirit si elocinta\u201c, \u201evirulenta\u201c, \u201epatos\u201c \u2013 \u201emais jamais de la po\u00e9sie\u201c!
\n\u00centrebarea \u201eExista o poezie rom\u00e2na?\u201c (implicita \u00een titlul unei suite foiletonistice lovinesciene orientate, mai larg, spre \u201eExista o literatura rom\u00e2na?\u201c, 1922) nu primeste niciodata un raspuns at\u00e2t de radical negativ. Dar spectrul desertului literar, al locurilor vacante, ideea unor \u201ecatastrofe\u201c care energizeaza brusc un peisaj amorf sau letargic (Baudelaire la francezi, Eminescu la noi) si lectura inversa ca solutie compensatorie (dar si acuzatorie) \u2013 \u00een fine, toate, articulatii ale unui discurs finalist \u2013 au fost experimentate \u00eendelung \u00een discursurile antagonice, critice si istorice, ale primei jumatati de secol XX rom\u00e2nesc. Iar Baudelaire care apare, \u00een acest peisaj, ca o \u201ecatastrofa\u201c sau La Fontaine ridic\u00e2ndu-se \u201esingur \u00een acest desert\u201c \u2013 sunt metafore aproape literal prezente \u00een jargonul unui G. Ibraileanu confruntat cu enigma Eminescu.
\n3. Presiunea metanaratiunilor postbelice. Franta rateaza modernismul
\nNelinistii de a nu putea credita o istorie a poeziei nici din perspectiva imanenta a evolutiei liricii \u00een genere, nici din perspectiva criteriului national \u2013 altfel spus suspiciunii de a nu avea o \u201elimba poetica\u201c, o evolutie organica a poeziei pe teren national si poate nici macar o istorie a poeziei franceze distincta de formula genului proxim (latinizant, universalist, europenist etc.) \u2013 i\u00a0 se adauga angoasa de a fi ratat, dintr-un alt complex de cauze, participarea la marile metanaratiuni postbelice. Murat alege sa se ocupe, \u00een acest sens, de speta Apollinaire \u2013 \u201eun poet important\u201c al Frantei, care-si pierde, \u00een istoria genului (reper: \u201eStructura liricii moderne\u201c, a lui Friedrich), locul pe care l-ar avea (\u00eenca) \u00een istoria literaturii sale nationale: \u201elocul lui Apollinaire nu poate fi gasit prin metanaratiunile modernitatii, adica prin constructiile conceptuale si critice produse \u00een a doua jumatate a secolului al XX-lea pentru a rationaliza istoria culturala si a legitima cele mai recente produse ale ei. Nu numai ca (Apollinaire) nu exemplifica aceste metanaratiuni \u00een mod satisfacator, dar obliga chiar la chestionarea presupozitiilor acestora, \u00eentr-un chip ce aminteste de distanta critica pe care el \u00eensusi o luase fata de futurism. Consecinta e usor de prevazut: Apollinaire e ocolit sau lasat la margine\u201c (p. 108). Murat nu ofera el \u00eensusi solutia unei mai plauzibile fixari a lui Apollinaire \u00eentr-o astfel de metanaratiune, orient\u00e2ndu-se spre sarcina, mai ingrata probabil, de a deconstrui esecurile succesive de \u00eencadrare si interpretare a acestui poet \u00een istoria liricii moderne. De a explica, altfel spus, cum a ajuns Apollinaire un \u201emarginal\u201c \u00een acea istorie a poeziei pornite din Baudelaire. Traseele depistarii acestui mecanism al marginalizarii sunt doua: (in)compatibilitatea lui Apollinaire cu o istorie a poeziei franceze si (in)compatibilitatea sa cu metanaratiunile modernitatii literare.
\nApollinaire vs. istoria poeziei franceze. Daca \u00een metanaratiunile postbelice (i.e. \u00eentr-o istorie a genului) Apollinaire nu are o relevanta de prim rang ca aport modernist (spre deosebire de antecesorii sai Baudelaire, Rimbaud, Mallarm\u00e9), trebuie constatat, arata Murat, ca nici \u00eentr-o o istorie a poeziei nationale Apollinaire n-ar putea fi cooptat fara multiple concesii. Si asta pentru ca legaturile lui Apollinaire cu poezia franceza sunt prea putine (!) pentru a \u00eencuraja un codaj etnic al liricii sale: \u201eDintre scriitorii epocii sale, Apollinaire e fara \u00eendoiala singurul care \u00abnu l-a citit pe Baudelaire\u00bb; daca l-a citit pe Mallarm\u00e9 \u2013 un Mallarm\u00e9 \u00abproparnasian\u00bb \u2013 \u00eel ignora aproape complet pe Nerval si l-a frecventat pe Leconte de Lisle mai mult dec\u00e2t pe Rimbaud (\u2026) Aceasta cultura (a lui Apollinaire, n.m.,T.D.) nu e poetica (subl.m.,T.D.); nu e dec\u00e2t \u00een parte literara; \u00een fine, nu e franceza\u2026 (subl.m.,T.D.)\u201c (p. 106). Mai mult \u00eenca: \u201eAsa cum arata \u00abVend\u00e9miaire\u00bb si \u00abZone\u00bb, spatiul sau mental (al lui Apollinaire, n.m.,T.D.) e parizian si european \u2013 Italia, Germania renana, Boemia, adica sfera Contrareformei, cu enclavele ei evreiesti si orizontul sau modern al emigratiei. Dificultatea situarii lui Apollinaire \u00eentr-o istorie a genului care se construieste \u00een Franta \u00een jurul unor genealogii extrem de pregnante \u2013 inclusiv prin rupturile sale, cum arata raportul lui Rimbaud cu Hugo si Banville \u2013 \u00eesi afla aici o explicatie\u201c (p. 107).
\n(Trebuie remarcata \u00eensa, \u00een acest caz, fluctuatia \u201ereperului nenegociabil\u201c Hugo Friedrich, \u00een deconstruirea operata aici de Michel Murat: c\u00e2nd pune la \u00eendoiala dependenta poeziei lui Apollinaire de spatiul francez si implicit calitatea lui reprezentativa \u00eentr-o istorie a poeziei franceze si mai recomandabila \u00eenscriere \u00eentr-o istorie globala a modernitatii lirice, argumentul major invocat de Murat \u00een desemnarea acelei traditii lirice franceze ignorate de Apollinaire este nimeni altul dec\u00e2t Baudelaire \u2013 adica \u201emai mult modernul dec\u00e2t francezul\u201c pe care-l confirmase anterior via Hugo Friedrich!)
\nApollinaire vs. istoria poeziei moderne. O concluzie poate surprinzatoare si abrupta, dar \u2013 se poate constata din argumentatia lui Michel Murat \u2013 Apollinaire, nu-si gaseste locul \u00eentr-o istorie (nenationala) a modernitatii poetice europene tocmai pentru ca \u2013 \u00eentre altele \u2013 desi a inventat modernitatea, conceptual, Franta n-a cunoscut \u201emodernismul\u201c, concept popular \u00een alte culturi (europene si americane) din prima jumatate a secolului al XX-lea, \u00een interiorul carora s-au coagulat apoi acele metanaratiuni care au facut canonul si sinteza poeziei pornite din Baudelaire.
\nVirtutile \u201eglobaliste\u201c ale poeziei lui Baudelaire \u2013 pe care \u00eensusi Michel Murat o certificase, dupa Friedrich, mai degraba drept \u201emoderna\u201c (europeana\/ universala) dec\u00e2t franceza \u2013 au condus, se pare, la bizara consecinta a efasarii progresive a etnicului p\u00e2na acolo \u00eenc\u00e2t chiar un autor prea putin etniciza(n)t ca Apollinaire ajunge \u2013 paradoxal \u2013 sa nu mai fie reprezentativ pentru speta modernista si sa piarda teren \u00een istoriile modernitatii poetice tocmai fiindca e deferit cu totul suprarealismului \u2013 i.e. unui curent \u201einternationalist\u201c, \u00eensa de sursa si expresie predilect franceze.
\nMichel Murat respinge teza \u201eescamotarii\u201c modernismului prin suprarealism intr-o demonstratie care surprinde desincronizarea conceptuala dintre sintezele istoriografice postbelice dominate de hiperonimul modernism si calitatile liricii lui Apollinaire, ireductibile la acest prototip. Dupa Murat, Apollinaire pierde teren fiindca apare ca un \u201econtraexemplu\u201c pentru majoritatea \u201emodelelor explicative\u201c curente \u00een istoriografia poetica, literara, conceptuala a modernitatii-moderniste, de la Friedrich la Compagnon. (Prin urmare, \u201ea face din el o veriga \u00een lantul care-i leaga pe Rimbaud si suprarealisti\u201c, cum face Friedrich, \u00eei pare o ipoteza \u201eartificiala, aproape postisa\u201c \u2013 lucrata probabil \u00een aceeasi \u00eendoielnica logica a acoperirii spatiilor goale care guverna si solutia lecturii inverse.) Narativitatea poemelor lui Apollinaire ar fi, de pilda, un \u201econtraexemplu flagrant al tezelor privind \u00abexcluderea naratiunii\u00bb din poezia moderna\u201c, poezie fidela scenariului \u201eauto-purificarii artei\u201c promovat de \u201eStructura liricii moderne\u201c.
\nInaderent la o istorie a poeziei franceze, dupa nici la o istorie franceza a poeziei, Apollinaire \u2013 tocmai prin acest \u201eregionalism\u201c al sau pro-globalist (\u201eparizian si european\u201c!) \u2013 pare sa fi pierdut pariul at\u00e2t cu metanaratiunile modernitatii, c\u00e2t si cu ale asa-zisei antimodernitati.<\/p>\n

C\u00e2t priveste conceptul punctual de modernism literar, \u00een sfera caruia s-a jucat \u201emarginalizarea\u201c lui Apollinaire dinspre modernism (concept integrator) spre suprarealism (concept-specie), delimitarile angajate aici de Michel Murat sunt de cel mai stringent interes: \u00een Franta n-a existat un curent literar modernist (*). Simbolismul, dadaismul, suprarealismul, \u201ecubismul literar\u201c (eticheta preferata de Apollinaire, caruia i se datoreaza, de altfel, si \u201esurrealismul\u201c) n-au coagulat un front comun recognoscibil \u00een epoca drept modernism: \u201eSa ne reamintim ca daca acest termen n-a circulat \u00een Franta epocii respective, asa cum s-a impus \u00een desemnarea miscarilor novatoare din lumea anglofona si hispanofona, e pentru ca nu era disponibil: \u00abmodernismul\u00bb desemna fara ambiguitate acel curent novator din interiorul Bisericii catolice condamnat recent \u00een epoca de \u00abeuropeanul cel mai modern\u00bb, Papa Pius al X-lea, \u00een enciclica \u00abPascendi\u00bb din 1907\u201c (p. 117). Ca atare \u201emodernismul\u201c lui Apollinaire (vehiculat de Laurent Jenny \u00een \u201eLa fin de l’int\u00e9riorit\u00e9\u201c, 2002) ar fi, dupa Murat, \u201eo reconstructie ce pare dotata cu un soi de evidenta retrospectiva\u201c, un modernism \u201evirtual, ce nu faciliteaza confruntarea cu suprarealismul, acesta din urma bine ancorat \u00een istorie\u201c.
\nAsadar, o desincronizare conceptuala cu concluzii dublu alarmante: pe de o parte, Franta a creat \u2013 prin poetii sai din a doua parte a secolului al XIX-lea \u2013 premisele si substanta a ceea ce azi numim modernism, dar n-a participat la dezbaterile teoretice soldate cu promovarea acestui concept integrator; pe de alta parte, vehiculatorii modernismului par sa fi trecut prea usor peste faptul ca, \u00een unele cazuri, \u201emodernismul\u201c nu e dec\u00e2t un concept forjat \u00een postumitatea curentelor pe care pretinde a le reduce, si nu o realitate vizata pretutindeni de documentul epocii.<\/p>\n

\u00cen conditiile \u00een care modernismul este un concept absent \u00een discursul metaliterar francez din prima jumatate a secolului al XX-lea; \u00een conditiile \u00een care hispanicul el modernismo (datorat unui poet nici macar spaniol, ci nicaraguan \u2013 Rub\u00e9n Dar\u00edo) si anglo-americanul modernism circulau \u00een arii mai putin presupuse a fi influentat miscarea de idei din Rom\u00e2nia interbelica, se pune \u00eentrebarea: cum a ajuns E. Lovinescu \u2013 \u00eenaintea criticilor si a istoricilor literari francezi, sursele sale predilecte \u2013 la uzul si la militantismul at\u00e2t de hotar\u00e2t pro-modernist din \u201eIstoriile\u201c sale?\u00a0 \u00a0\u00a0\u00a0 \u00a0n<\/p>\n

\nNota (*):<\/strong> \u00centr-un text de atragere a contributiilor pentru un colocviu international organizat \u00een 2002 de University of Rochester, New York se vehicula chiar ipoteza unei Frante care n-ar fi contribuit la valorile moderniste dec\u00e2t cu o presa favorabila operei Joyce. O ipoteza mai mult dec\u00e2t marginalizatoare. (http:\/\/www.fabula.org\/actualites\/le-modernisme-litteraire_2457.php)<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Genealogiile conceptului de modernism si ontologia lui sunt at\u00e2t de controversate \u00eenc\u00e2t edificarea \u00eentr-un sens sau altul \u2013 de la c\u00e2te \u201emodernisme\u201c sunt, ce timp si ce spatiu ocupa \u00een istoria literaturii si a culturii si p\u00e2na la \u00eentrebarea asupra existentei (asumarii) reale a acestui concept \u00een epoca \u00een care e prezumata manifestarea lui \u2013… Cite\u0219te mai mult »Modernismul \u2013 document si fantasma. Deriva reperelor<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8962,8964,8965,8963,8966],"class_list":["post-15879","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-conceptul-de-modernism","tag-literatura-franceza","tag-modernism-literar-francez","tag-modernism-literar-romanesc","tag-poezie-franceza"],"views":2209,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15879","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15879"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15879\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15879"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15879"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15879"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}