{"id":1581,"date":"2010-02-25T13:13:11","date_gmt":"2010-02-25T11:13:11","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1581"},"modified":"2010-02-25T13:14:40","modified_gmt":"2010-02-25T11:14:40","slug":"salon-deschis-iv","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/salon-deschis-iv\/","title":{"rendered":"Salon deschis (IV)"},"content":{"rendered":"

Cartea rom\u00e2neasca<\/strong><\/p>\n

\n

Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p.<\/strong><\/em><\/p>\n<\/blockquote>\n

\n

Citit deseori impropriu, \u00een grila unui realism obiectiv ce pune culoare pe obrajii personajelor si semnificatie \u00een faptele lor, \u201eDimineata pierduta\u201c si-a pierdut pe drum o buna parte din critica noastra: acea parte inertiala si necritica, prefer\u00e2nd sa preia si sa redistribuie etichete, calificative, verdicte literare. Personajul mai \u201econvingator\u201c (Vica Delca) umbrindu-le pe toate celelalte si registrul \u201esuburban\u201c, \u201emahalagesc\u201c utilizat cu o arta incomparabila celei puse \u00een constructia verbala a unor Ivona, Sofia, Margo, Titi Ialomiteanu ori Stefan Mironescu: aceste doua \u201eobservatii\u201c au devenit, printr-o repetare obositoare, clisee care \u00een loc sa reconfigureze romanul, l-au saracit si l-au \u00eemputinat.<\/strong><\/em><\/p>\n

De obicei, se \u00eent\u00e2mpla invers. Pe o materie literara mai subtire si pe o structura epica relativ inerta, critica subtila improvizeaza prin suplimentare, adauga, face asocieri si conexiuni flatante, da, prin analiza, senzatia unei ad\u00e2ncimi nebanuite a textului. Parcurg\u00e2nd opul care a suscitat comentariile si interpretarile respective, esti de doua ori dezamagit: de nivelul scazut al cartii si de incongruenta valorizatoare. \u00cen cazul \u201eDiminetii pierdute\u201c, \u00een schimb, cronicarii nostri din anii ’80 si cei care au mers \u00een siajul lor au restante critice si datorii profesionale fata de un mare roman.
\nLas\u00e2ndu-le deschisa posibilitatea relecturii si autoexaminarii, sa revin la marcajele pe care constructia \u201emult prea complicata\u201c a cartii, cu \u201eabuz\u201c de procedee (Nicolae Manolescu), le ofera de un sfert de secol cititorului interesat. Fiecare dintre cele patru mari parti ale romanului, plus epilogul lui, sunt initializate si apoi rulate prin captarea unei voci de personaj. Prin transcriere directa sau \u00een stil indirect liber, prin paginarea unor \u00eensemnari de jurnal, prin consemnare dialogica sau prin intrarea \u00een fluxul unui monolog, fictiunea se centreaza si se \u201edesfoliaza\u201c pe interioritatea unui eu care altfel nu apare \u00een cadru.
\nLa prima vedere, constructia unui asemenea roman interiorizat si psihologizat, \u201evorbit\u201c si \u201esimtit\u201c mai mult dec\u00e2t desfasurat exterior, ar fi un teren ideal de manifestare a subiectivitatii si, pentru un autor, o sarcina fictionala usoara. \u00cen asemenea conditii fluide si mobile ale cartii pe care o scrie, prozatorul poate sa scrie si sa faca orice. Calcul gresit. \u00centr-o astfel de proza, fiecare nuanta conteaza; si fiecare secventa din interioritatea devoalata a unui personaj trebuie sa marcheze un (microscopic) punct psiho-logic. Eroul nu mai este un caracter testat \u00een cursul romanului prin \u00eent\u00e2mplarile acestuia, duse catre un prag hotar\u00e2tor si completate, eventual, printr-un epilog. Daca un critic citeste romanul Gabrielei Adamesteanu \u00een felul \u00een care citeste \u201eScrinul negru\u201c ori \u201eEnigma Otiliei\u201c de G. Calinescu, o face pe riscul lui. \u00cen \u201eDimineata pierduta\u201c, constructia personajului, ca si a romanului, e laborioasa la modul infinitezimal, disec\u00e2nd nesf\u00e2rsit lumi interioare at\u00e2t de diferite. Si \u00eentruc\u00e2t autoarea nu foreaza \u00een interiorul unui personaj supradimensionat si ad\u00e2ncit abisal, central si dominator, ea nu ilustreaza, \u00een propria proza, o filozofie sau o gnoza.
\nNici protagonist nu mai exista \u00een acest univers epic spart \u00een multiple perspective si recompus din confruntarea lor. \u00cen ceea ce spune un personaj nu mai putem descoperi nimic din preconceptiile si teoriile autorului, care satureaza de multe ori romanele asa-zis realiste. Mai mult, personajele nu sunt egale cu ele \u00eensele, reductibile la o axa caracterologica, la un temperament si un comportament prin care sa le identificam rapid. Varietatea tipologica este dublata si dusa mai departe printr-o variatie, de o finete incredibila, a fiecarui eu. Ca si la Camil Petrescu, dar la un nivel artistic superior modelului, personajul este enigmatic sau are macar un rest de ambiguitate. Si nu fiindca un construct artificial sau o necesitate compozitionala ar impune aceasta varianta: ci pentru ca \u00een lumea reala si \u00een ceea ce numim viata omul nu poate fi cunoscut si nu se cunoaste, singur, suta la suta.
\nSpre deosebire de romanele st\u00e2ngaci-realiste, \u00een care anticipezi dupa c\u00e2teva zeci de pagini evolutia ulterioara a protagonistului si deznodam\u00e2ntul \u00een care el va fi parte, aici urmaresti cu o atentie concentrata dialogurile unor personaje care stiu ce vor, dar nu stiu ce vor spune; si analizele interioare facute tot de ele, \u00eentr-un acelasi mod fragmentat si discontinuu, mobil prin schimbare de umoare, capricios rememorativ. Strategia narativa a Gabrielei Adamesteanu este sa contureze un personaj prin interventiile lui verbale, prin amintirile care \u00eei vin, prin senzatiile si sentimentele pe care le \u00eencearca, prin, \u00een sf\u00e2rsit, prisma altui personaj, care \u00eel vede, \u00eel asculta si \u00eei vorbeste \u00een prezent (Vica-Ivona, batr\u00e2ne, sotii Mironescu, \u00eenca tineri) sau care si-l aminteste consistent (Vica pe Sofia, \u00een faza ultima a acesteia, Ivona pe Papa, cu boala sa, Papa \u00eensusi pe mama lui, suferinda). Daca aceasta e strategia (priza directa si filtrare subiectiva), arta romanului vine din far\u00e2mitarea si nuantarea fiecarui profil uman aparent dat; din descompunerea si recompunerea lui din nenumaratele elemente ale unui puzzle interior. Si \u00eenca: un puzzle, oric\u00e2t de dificil, se rearticuleaza pe baza unei scheme, a unei harti care dupa ce a fost atomizata poate fi restabilita \u00eentr-un singur fel. \u00cen \u201eDimineata pierduta\u201c, realitatea \u00eenconjuratoare si epocile istorice \u00een succesiune (de la perioada neutralitatii Rom\u00e2niei, \u00eenainte de primul razboi, si p\u00e2na la faza socialismului real, bine instalat \u00een cotidianul \u201esaptezecist\u201c) par mai stabile dec\u00e2t aceste configuratii interioare, complexe pe toate nivelele lor, pe care autoarea nu le monteaza: le creeaza. Performanta dialogului multiplu caracterizant, cu fire si firisoare duc\u00e2nd \u00een toate directiile (\u00een prezent si spre trecut, catre experientele personale si cele familiale, spre eul care, vorbind, se descopera si receptorul care, ascult\u00e2nd, e angrenat \u00een propriul joc al memoriei), este aceea ca \u00een loc sa sonorizeze un spatiu al romanului altfel gol, sa dea substanta epica pe locvacitatea dramatica, are un efect izbitor de densificare si stratificare, variatie si refractie prozastica. A prinde numai inflexiunile de limbaj muntenesc ale Vicai Delca, vizibile (audibile) de pe prima pagina a romanului: nu e cam putin pentru un analist profesionist?
\nRevenind, acum, la fotografia de familie prin care, ca printr-o trapa, ne trezim deodata proiectati \u00een Casa Mironescu la 1914, \u00een salonul ei deschis, la ora ceaiului si a citirii corespondentei, trecutul populat, socializat, monden si luminat intra \u00eentr-un contrast brutal cu prezentul decrepit si fantomatic. Cu prezentul Ivonei, fosta Yvonne, care-si asteapta \u201epramatia\u201c de barbat si al Vicai, care-si asteapta pomana. \u00cen acest plan, cel cu care se deschide si se va \u00eencheia romanul (epilogul fiind, evident, putin deplasat \u00eenainte), personajele sunt moi, lovite si alterate de viata, consumate de necazurile si nenorocirile prin care au trecut. Momentul \u00eempartit si \u00eempartasit are ceva trist, batr\u00e2nesc \u00een sensul jalnic, degradat. Vietile personajelor sunt pe sf\u00e2rsite, ambitiile lor sunt de acum comice, proiectiile sunt mult mai rare si mai inconsistente dec\u00e2t retrospectiile. Fugitivul Niki, care nu mai ajunge acasa la masa, moare chiar \u00een aceasta zi. Ivona va sf\u00e2rsi cur\u00e2nd. Vica supravietuieste \u00eenca \u2013 dar am vazut cum \u2013 pe ultima pagina a romanului, dupa ce si-a \u00eenmorm\u00e2ntat \u201elighioana batr\u00e2na\u201c de barbat si a \u00eenceput sa dea altora din lucruri. Casa veche de un secol \u00een care cele doua femei stau de vorba si \u00eesi aduc aminte, \u00eempreuna si separat, de toate c\u00e2te au fost e ea \u00eensasi pe punctul de a fi pierduta. Dupa plecarea \u00een Occident a lui Tudor si moartea Sofiei, o data cu disparitia \u00eembatr\u00e2nitei generatii intermediare (Ivona si Niki), ea va trece la Stat. Vitalitatea si proprietatea sunt aici \u00eentrepatrunse si \u201econsumabile\u201c. Ivona si Vica, \u00een casa cu boazeria troznind, sunt ca niste spectre ramase dintr-o tumultuoasa existenta anterioara.
\nPrezentul dramatic, la propriu si la figurat, fuge \u00een zigzag afectiv \u00eentr-un trecut luminos si t\u00e2nar, daca nu copilaros. Vica Delca este de compatimit acum, c\u00e2nd \u00eesi aduce aminte cum a ramas ea orfana si a avut grija de toti fratii sai; acum, \u00een momentul c\u00e2nd nu mai duce dec\u00e2t grija ei si a \u201eomului\u201c zac\u00e2nd \u00een casa. La fel, Ivona, a carei fixatie este sa nu \u00eent\u00e2rzie la cununia lui Tutu, e \u00eentr-o situatie cu at\u00e2t mai trista cu c\u00e2t pare ca nu mai are cine stie ce probleme pe cap. Salonul deschis al prezentului e jalnic. \u201eSuculenta\u201c interventiilor Vicai si savoarea conversatiei lor palesc pe l\u00e2nga drama marginii si a exit-ului de care cele doua femei v\u00e2rstnice se apropie.
\nParadoxal, tocmai trecutul \u00eendepartat \u00een care s-au petrecut at\u00e2tea evenimente casnice si episoade istorice convulsionante da o senzatie mai linistitoare, de \u201ematineu\u201c \u00een care ceea ce ruleaza se integreaza \u00een coordonate benigne. E si efectul de domesticire, \u00een memorie, a unor experiente terifiante. Prin faptul ca le-a \u00eenregistrat si le-a clasat deja, si le-a tot (re)amintit, Ivona nu le mai poate simti, \u00eenca o data, grozavia. Trecutul deodata dezghetat din fotografie si paginile de jurnal din partea a treia a romanului balanseaza astfel fin \u00eentre experientele unei generatii, nedeslusite \u00een momentele parcurgerii lor, si aceleasi experiente (fapte grave, \u00eent\u00e2mplari tragice, agonie, moarte) \u201emuiate\u201c si topite \u00een memoria generatiei urmatoare. Fara a avea nimic generationist sub aspect tezist, \u201eDimineata pierduta\u201c se citeste, cred, si asa: nu numai ca dimineata de s\u00e2mbata pierduta de o Vica aflata \u00een vizita de interes si o Ivona obligata s-o primeasca; nu doar ca dimineata a istoriei rom\u00e2nilor, cum reflecteaza, la 1914-1916, profesorul filolog Stefan Mironescu. E vorba si despre dimineata nu-at\u00e2t-de-senina a parintilor pierduta, cu tensiunile si convulsiile ei, \u00een memoria crepusculara a copiilor.
\nAratam ca Vica Delca este pretextul epico-dramatic al romanului, personajul care, venit \u00een vizita, st\u00e2rneste si angreneaza confesiunea; iar Ivona, \u201eplaca turnanta\u201c si, as spune acum, \u201einterfata\u201c dintre prezentul diminuat si trecutul familiei: personajul introspectiv si retroproiectiv. C\u00e2nd prezentul initial, \u00eembatr\u00e2nit, din \u201eDimineata pierduta\u201c cupleaza cu timpul \u00eenghetat \u00een poza si acesta \u00eencepe deodata sa curga din momentul instantaneului fotografic, lumea romanului se recalibreaza, centr\u00e2ndu-se pe un eu masculin.
\nStefan Mironescu, Papa, \u00eemi pare cel mai greu realizabil personaj al romanului; dar unul care se impune, \u00een aceasta galerie formidabila, drept cel mai realizat. El pleaca, asa zic\u00e2nd, nu din pole position precum \u00eentreprinzatoarea Vica, a carei dominatie asupra criticii literare rom\u00e2nesti continua sa se exercite. Nu are atuurile expresivitatii plebee, dupa cum e departe de seria pitoreasca \u00een care se \u00eenscrie, lejer, Niki Scarlat (var cu Stanica Ratiu al lui Calinescu: lichele autohtone simpatice si memorabile). E un personaj mai scrobit, cu o gestica retinuta, cu un limbaj comme il faut ce agata mai greu fondul sufletesc; si al carui interes pentru specificitatile si defectele nationale se concretizeaza prin tirade \u00eendeajuns de plicticoase pentru membrii familiei si musafirii din salon. Pentru mai t\u00e2nara lui sotie, Sophie, neutralitatea si intrarea Rom\u00e2niei \u00een razboi constituie un subiect monden si un punct \u00een care-si poate verifica agenda relational-erotica. Pentru \u201ediscipolul\u201c Titi Ialomiteanu, e un prilej foarte bun de a se arata informat si util. Numai Stefan Mironescu se pierde (regasindu-se astfel ca personaj) \u00een lungi si meticuloase analize ale deciziilor guvernantilor. Adaptabilul Ialomiteanu va trece din barca liberala \u00een cea conservatoare fara vreo problema de autopozitionare. \u201eGreoiul\u201c Mironescu, profesorul serios, idealist si teoretizant, cauta la nesf\u00e2rsit armonizarea binelui occidental cu cel rom\u00e2nesc, a binelui Patriei, cu cel familial, si a binelui Familiei, cu cel personal. La \u00eent\u00e2iul nivel de expunere a personajului, problemele generale sunt abordate si disecate cu o pasiune specifica intelectualului neinteresat tocmai de chestiunile lui private. Ca structura tipologica, Mironescu este din alt film dec\u00e2t acesti provinciali ambitiosi ajunsi (\u00een prima instanta prin el) \u00een \u00eenalta societate bucuresteana; sau, ca sa ram\u00e2nem \u00een spatiul albumului, e din alta poza… Sub ochii prea seriosi ai capului de familie, sub nasul lui cu narile dilatate de \u00eensufletire discursiva, Sophie si Titi Ialomiteanu se combina adulterin, Margot \u00eesi \u00eensira proiectiile ei extatic-adolescentine, iar \u00eentr-un al doilea calup temporal, Sophie va ram\u00e2ne din nou \u00eensarcinata (dar din amor pentru Titi, nu pentru Papa), Margot se va amoreza de chipesul Geblescu, iar fetita lui, ur\u00e2tica Yvonne, va fi singura sa bucurie. Finetea si distinctia personajului nostru vor atrage, ca un magnet, o boala prost diagnosticata, care \u00eel va izola si mai mult de restul vital si ciripitor al familiei.
\nToate aceste trepte pe care Mironescu coboara \u00een afectiunea si stima celorlalti, p\u00e2na la disparitia completa din cadru, sunt parcurse \u00een aceeasi complexitate dialogica si \u00een acelasi joc de perspective desfac\u00e2nd si refac\u00e2nd romanul. Intelectualul inadaptat social si fara antren monden a dat, \u00een proza noastra, o serie la fel de consistenta ca si cea a arivistului cu priza la realitate, la realitati, si a ofiterului chipes si sec, care ia mintile fetelor. Sotul \u00eencornorat si ridicol, \u201emodelul\u201c prea rigid, pus \u00eentre ghilimele zeflemitoare, stap\u00e2nul casei caruia i se descopera si i se exploateaza punctele vulnerabile, prin lateral si pe la spate, insul nedescurcaret, incapabil sa intre undeva peste r\u00e2nd, desi totul fusese aranjat: Stefan Mironescu ilustreaza bine aceste categorii, prinse ca \u00eentr-un fascicol de proza, nu at\u00e2t de frumoasa, a vietii lui. \u00cen plus, prin continua modificare a unghiului si naveta de la un personaj la altul prins \u00een conversatie, \u201eeroul\u201c nostru pierde necontenit puncte, ca \u00eentr-o partida de carti jucata cu profesionisti ai c\u00e2stigului. \u00cen absenta unei caracterizari auctoriale supra-ordonatoare, \u00eei revine, practic, fiecarui personaj adult si adaptat placerea de a r\u00e2de, \u00een sinea lui, de capul at\u00e2t de serios al familiei; de a-l minti \u00een fata si a-l b\u00e2rfi; de a-l asculta cu falsa atentie si aprobare, retin\u00e2nd un enorm cascat interior. \u00cen capitolul \u201eOra ceaiului\u201c, Mironescu este \u00eenca respectat, statutul lui poate fi doar \u00eentrezarit printre echivocurile erotice dintre Sophie si Titi Ialomiteanu. Doi ani mai t\u00e2rziu, dupa ce \u00een \u201eDupa-amiaza \u00een gradina cu trandafiri\u201c perspectiva s-a deplasat cu totul de la un ego la altul, lasat sa se exprime pe spatii largi (Margot, apoi Titi, apoi el, Mironescu, la urma Sophie), iar \u00een \u201eTerasa cu clematite\u201c, grupul de personaje s-a reunit iarasi conversational, decaderea Profesorului \u00een ochii sticlind de complicitate ai amantilor este evidenta. Dominatia de acum a tinerei si apetisantei Sophie asupra mai v\u00e2rstnicului ei sot: \u201eCu un frou-frou incitant, cu pasi usori, Sophie trece de la unul la altul. Chipul ei grav si copilaresc pluteste acum \u00een penumbra salonului, \u00eentinz\u00e2nd cu gratie ceasca aburinda. At\u00e2t de exacta si de plina de tact, \u00eenc\u00e2t, desigur, nu poate exista un lucru \u00een care sa nu aiba ea dreptate. \u00cenc\u00e2t nu poate exista eroare… \u2013 Stefan! Te rog!… I-a luat din m\u00e2na prea fierbinte clestisorul, iritata de ne\u00eendem\u00e2narea cu care el \u00eencearca sa prinda cubuletul de zahar. Privirea pe care i-o trimite pe sub genele lungi spune \u00eendeajuns despre grija ei autoritara si posesiva.\u201c (p. 261). Tusea de bolnav si febra morala a sotului care suspecteaza ceva: \u201eVorbeste, rasturnat comod \u00een scaun. Pete mari de roseata nesanatoasa i-au invadat fruntea plesuva, pometii, maxilarele. Febra. Vorbind, nu pierde nici o clipa din vedere chipul musafirului: o atentie \u00eencordata, ce vrea si nu vrea sa vada daca exista ceva vinovat \u00eentre june si Sophie. Evident, nu poate sa se scuze si sa paraseasca salonul, las\u00e2ndu-i fara supravegherea lui pe cei doi. Va trebui sa mai \u00eent\u00e2rzie aici, de parca ar astepta sa se \u00eent\u00e2mple ceva, cu toate ca este constient ca nu se poate \u00eent\u00e2mpla nimic. Si, pe masura ce \u00eel deranjeaza tot mai mult sentimentul neplacut, amestecat cu o tandrete tulbure fata de cei doi, vocea si-o aude tot mai prevenitoare. At\u00e2t de m\u00e2ng\u00e2ioasa, \u00eenc\u00e2t numai el si-ar putea detecta cele c\u00e2teva note false.\u201c (p. 274). Si, din semi-deschiderea acestui ascuns, inavuabil sertar interior, al sentimentelor tulburi cu care-si traieste deopotriva boala si tradarile celor din jur, Profesorul evadeaza din cercul \u00eenchis tipologic al intelectualului idealist. Personajul va creste, de acum \u00eencolo, din propria interioritate avida, accept\u00e2nd absolut totul, pentru a avea ce procesa. Cum se desprinde de conversatia plicticoasa picanta Sophie? \u00centr-un mod destul de banal: develop\u00e2nd o amintire placuta. Dar de ce alimenteaza si prelungeste sotul ei dezgustat de usuratatea mondena aceasta discutie de salon? Din curiozitatea celui care stie si care, stiind, vrea sa se ad\u00e2nceasca \u00een intimitatea celor ce-l \u00eenseala. Idealism, dar si sado-masochism, voyeurism, gustul plin si proaspat al propriei umiliri, \u201einterminabila interpretare\u201c, implicare de sot si detasare de observator lucid. Curiozitatea de a \u00eenregistra reconfirmari si a le rumina…
\nPornisem la drum cu un intelectual de mare noblete morala, \u00e0 la Camil Petrescu, si am ajuns \u00een infernul discutabil al personajului de tip Anton Holban. Mai autentic dec\u00e2t Ladima, Stefan Mironescu este, daca nu mai pervers, \u00een orice caz mai subtil dec\u00e2t Sandu: \u201eProfesorul sur\u00e2de, dar o usoara grimasa de vinovatie \u00eei tremura \u00een coltul gurii. Simte umbra de pe chipul sotiei sale care s-a uitat staruitor la el, apoi la pendula. Continu\u00e2nd sa vorbeasca, \u00eencepe sa aseze, cu \u00eencetineala, h\u00e2rtiile \u00een pomiera. Nu, pe ea n-are cum s-o \u00eensele cu vesela lui logoree, de ea nu-si poate ascunde nici nelinistea mai ad\u00e2nca. Se poate \u00eencrede \u00een intuitia ei asa cum se \u00eencrede \u00een sanatosul ei simt moral (chiar daca, intr\u00e2nd \u00een lume si simtind ca flirtul este \u00een moda, se sileste sa aiba si ea un curtezan, pentru a nu fi ramas tot o t\u00e2nara provinciala!) Caci ce rost are sa se prefaca a ignora la nesf\u00e2rsit motivul logoreei lui \u2013 gheara puiului de vulpe, suferinta geloziei? Un lucru simplu, pe care doar naivitatea ei \u00eel complica. Pentru ca este at\u00e2t de naiva si at\u00e2t de prost vede \u00een jur, \u00eenc\u00e2t nici macar lasitatea cavalerului ei nu este \u00een stare sa o observe, ca sa se dezguste! Poate atunci s-o lase lipsita de supravegherea lui? Desigur, ar da mult ca sa i se ofere si cel mai mic fapt, \u00een loc de aceasta interminabila interpretare a fiecarui gest si a fiecarei vorbe, cu care se oboseste de at\u00e2ta vreme. Dar, \u00een ciuda suferintelor umilitoare pe care i le provoaca usuraticul lui discipol si \u00een ciuda faptului ca se \u00eendoieste daca i-a fost discipol vreodata, curiozitatea \u00eel tine atent, acum si aici.\u201c (p. 288). Q.E.D. \u201eCapitolul\u201c Stefan Mironescu este cel mai fascinant din roman.
\nMai cur\u00e2nd citat dec\u00e2t citit, redus frecvent si simplificator la registrul \u201emahalagesc\u201c al Vicai Delca, interpretat prin aceleasi c\u00e2teva elemente pe care le-a retinut si le-a comunicat lectura grabita a unor critici superficiali, \u201eDimineata pierduta\u201c e o capodopera de realism subiectivat si interiorizat, pus \u00eentr-o multiplicitate de perspective la care nu s-a adaugat, h\u00e9las!, tocmai perspectiva analitica a criticii.
\nAm avut nevoie de acest parcurs destul de lung ca sa demontez si sa corectez cliseele cu care majoritatea comentatorilor (cu doua-trei exceptii onorante) au ramas datori unuia dintre cele mai bune romane rom\u00e2nesti. Dar daca studiul psihologic, dupa cum am vazut, nu duce la un roman-cronica, cronica facuta unei asemenea carti se poate transforma fara probleme \u00eentr-un studiu critic.<\/p>\n

\n


\n<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cartea rom\u00e2neasca Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p. Citit deseori impropriu, \u00een grila unui realism obiectiv ce pune culoare pe obrajii personajelor si semnificatie \u00een faptele lor, \u201eDimineata pierduta\u201c si-a pierdut pe drum o buna parte din… Cite\u0219te mai mult »Salon deschis (IV)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1036,925,1198],"class_list":["post-1581","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-dimineata-pierduta","tag-gabriela-adamesteanu","tag-opere"],"views":2399,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1581","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1581"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1581\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1581"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1581"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1581"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}