Tin minte ca am fost bucuroasa c\u00e2nd mi s-a oferit posibilitatea, prin 1995, \u00een Olanda, sa lucrez ca sociolog \u00eentr-un proiect european pentru nevazatori. O organizatie internationala avea un program de \u00eenzestrare cu computere a liceelor pentru elevii cu handicap de vedere din tarile Europei de Est. Aceeasi organizatie sustinea \u00een universitati formarea unor laboratoare speciale pentru studentii nevazatori, laboratoare \u00een care ei \u00eenvatau sa se foloseasca de tehnica cea mai avansata \u00een mijloacele specifice de comunicare computerizata.
\nPrima etapa a lucrului la acest proiect a fost pentru mine deosebit de grea. Fiindca trebuia sa ma pun la punct cu ceea ce urma sa implementam pe teren. Nu stiam alfabetul Braille, dactilografia oarba, nu stiam ce \u00eenseamna syntetiser, voce sintetica, programe speciale si organisme internationale care le detineau cu drepturi de autor, si asa mai departe. A doua etapa a fost ucigatoare. Fiindca toti cei implicati \u00een proiect am fost c\u00e2teva ore pe zi timp de c\u00e2teva luni legati la ochi si lasati sa umblam prin sali, prin cladiri, prin curti, prin oras, pe la magazine, cu mijloacele de transport \u00een comun. \u00cenainte de a fi pusi \u00een fata computerului cu programe speciale, trebuia sa stim cui vorbim. Din interiorul grupului, nu din afara lui. Numai pun\u00e2ndu-ne \u00een situatia lui speciala, puteam sa apreciem rezultatul muncii noastre asupra subiectului.
\nAceasta experienta a avut pentru mine rolul unei lectii de viata. \u00centelegerea pe care am dob\u00e2ndi-o m-a facut sa evaluez cu o masura mai exacta anumite prestatii.
\nNu mai prididesc sa ma mir de atunci \u00eencoace cum \u00een scoli pot da lectii profesori care nu stiu sa scrie corect si n-au mai citit o carte de ani, cum \u00een universitati de arta \u00eei \u00eenvata pe studenti meserie dascali care nu au jucat vreodata un rol ca lumea si nu au facut un spectacol c\u00e2t de c\u00e2t rasarit sau un film. Mirarea ma \u00eensoteste seara de seara la emisiunile noastre de televiziune, pe care, multumita tot tehnicii, le urmarim acum peste tot pe glob.
\nSenzatia mea este ca cei care ne prezinta aceste programe habar nu au dece sunt d\u00e2nsii \u00een studiouri. Sau, probabil cred ca se afla \u00een fata becului rosu sa-i vada vecinul Mitica ca s-au ajuns, frumosi si destepti. Ei ne propun aparitii si tonalitati care nu au nimic de-a face, \u00een majoritatea cazurilor, cu subiectul pe care-l sustin. Sau, mai general spus, cu rolul pe care ar trebui sa-l joace televiziunea, acela de-a transmite idei si atitudini.
\nSi mai abitir se manifesta aceasta ne\u00eentelegere atunci c\u00e2nd este vorba despre prezentatoarele femei. Tin minte ca socul cel mare l-am avut prima data c\u00e2nd am vazut-o pe ecran pe adorata publicului rom\u00e2nesc Andeea Marin, \u00een emisiunea \u201eSurprize, surprise\u201c. Emisiunea era de import. Ea prelua o idee veche pe ecranele europene si nu numai europene. Oameni care se cauta, oameni care traiesc emotia unei nesperate regasiri, se gasesc peste tot \u00een lume. \u00cen general, prin toate tarile, emisiunea e realizata de femei. Exista la ele un ton al participarii la drama si fericirea existentiala, o tinuta, o \u00eentelepciune a alurii, o decenta a aparitiei. Biata Andeea a facut din dramele lumii un show personal de vedeta ratata. \u00cencep\u00e2nd cu melodia stupida, apoi cu aparitia provocatoare,\u00a0 cu tinta sexuala la un public vulgar, cu tonul pitagaiat al remarcilor lacramoase pe l\u00e2nga cei intervievati. Ca sa nu mai vorbim de prezentarea cadourilor, prezentare care p\u00e2na la urma devenea show \u00een sine, de nu te mai interesa cine cu cine s-a regasit dupa decenii de pierdere a sperantei, ci cine da g\u00e2sca.
\nM-am g\u00e2ndit atunci ca aceasta emisiune ar fi trebuit asigurata, prin rotatie, de oameni din diaspora. Oameni care stiu ce \u00eenseamna sa nu-ti vezi ani de zile copiii sau parintii, cei care au trait neputiinta de a-si plati un bilet de avion timp de decenii, care s-au dat pierduti din rusinea de a-si da \u00een vileag insuccesul \u00een viata profesionala, sociala si personala. Nu i-ar fi lipsit fatucai asteia, g\u00e2ndeam urmarind-o, vreo c\u00e2tiva ani de umblat printre nevazatori cu batul. P\u00e2na la curajul inconstient de-a vorbi despre lucruri despre care nu e facuta de destinul ei de duzina sa aiba habar. Cred ca s-ar fi gasit multi printre noi care sa fie \u00een stare sa prezinte o asemenea emisiune.\u00a0 Cred ca ea\u00a0 ar fi putut astfel c\u00e2stiga un spor de bun simt. Lucru de a carui lipsa nu pot dec\u00e2t sa ma minunez tot mai des.
\nAsa mi s-a \u00eent\u00e2mplat si cu c\u00e2teva seri \u00een urma, privind\u00a0 o emisiune a televiziunii rom\u00e2ne despre somaj. Emisiunea punea \u00een discutie neputinta sau greutatea de a se anjaga \u00een tara a tinerilor care au studiat ani de zile \u00een strainatate si au o calificare de top. Lucrurile se exemplificau prin ratele uriase ale somajului \u00een anumite tari, printre care si Rom\u00e2nia.
\nPotrivit celor de mai sus, cei care au curajul sa se arunce asupra unui aemenea subiect ar fi trebuit \u00een prealabil sa \u201eumble cu batul\u201c. Adica sa fi fost obligati sa-si dea c\u00e2teva sesiuni de examene \u00een universitatile lumii, sa vada si d\u00e2nsii cum se iau calificarile prin alte parti. Dupa care sa fie lipsiti de salariu vreo jumatate de an, sa simta cum e sa fii somer, sa cauti de lucru si sa ti se dea cu flit, pe ideea ca faci pe grozavul ca ai studii cu greutate.
\nPe ecran a aparut o cuconita aproape despuiata. Cu o rochie de iesit poate la opera \u00een timpuri revolute, o \u00eencropeala cu spetii goi, prinsa pe g\u00e2t \u00eentr-o bordura numai margele. Fardata gros, vopsita si coafata din greu. A urmat expunerea de picioare, pantofii cu toc cui de 15 cm. La vederea carora te g\u00e2ndeai ca oamenii, saracii, astfel \u00eencaltati, au ajuns sa nu mai poata merge pe drumuri dec\u00e2t daca se tin unii de altii. Domnita juca rolul unei persoane vioaie, cu aplomb, plina de buna dispozitie. Ne-a citit niste statistici. Un fost comisar european, alaturi de ea, a spus ca nu stam bine deloc. El parea mai normal, dar n-as fi pregetat sa cer si pentru d\u00e2nsul taierea salariului pe c\u00e2teva luni, \u00eenainte de a-si face aparitia \u00eentr-o asemenea emisiune. La care mai participa o doamna cu genunchii grosi, neabatuta \u00een a spune banalitati, si d\u00e2nsa cu pleoapele at\u00e2t de fardate, \u00eenc\u00e2t parea sa fi suferit de cur\u00e2nd o bataie zdravana, numai pumni peste ochi. Doamna era de importanta locala, pe undeva pe la directia unor centre de plasament.
\nCel de-al patrulea vorbitor avea si d\u00e2nsul functii importante \u00een stat. Fapt pentru care ridica ochii la cer si spunea din doua \u00een doua cuvinte ceva despre \u201emodelul european\u201c, sintagma din care nu se dadea dus deloc.
\nAveam la mine \u00een salon o fosta studenta la universitatile din strainatate, care se \u00eentorsese plina de speranta \u00een Rom\u00e2nia, dupa terminarea studiilor. Si, vaz\u00e2nd cum stau lucrurile, revenise \u00een tara universitatii pe care o absolvise, poate-poate aici\u2026
\nDe la ea am aflat ca, \u00een perioada de cautari de acasa, participase la o cercetare, \u00een cadrul programelor europene de reducere a somajului, prin proiecte care sa sprijine oamenii tineri. Fusese platita pentru o colaborare la realizarea unor chestionare, pentru a se vedea cum poate fi \u00eenlocuita \u00eenscrierea directa a somerului la centrele de plasament, prin punctare pe baza unei cartele. Fiindca se cheltuise o avere pentru cumpararea unor asemenea automate, \u00een care Gheorghe, cu stiinta lui de carte \u00een pioneze, nu mai trebuia sa deschida gura \u00een fata unui functionar si sa spuna cum \u00eel cheama si de c\u00e2nd nu i-a mai trecut prin m\u00e2na un ban. El trebuia doar sa bage o cartela \u00eentr-un automat, p\u00e2cap\u00e2c. Dar pentru asta trebuia sa stie niste coduri, sa \u00eenteleaga un mod de functionare, sa\u00a0 participe la un training, \u00een care el era mom\u00e2ie si trainerul lua bani frumosi, angajat fiind \u00een promovarea initiativelor europene.
\nCercetarea asta, \u00eemi povestea fosta studenta, avea si ea doi timpi. Primo tempo, se faceau chestionarele despre cum o sa se deruleze procesul: se scriau alte chestionare, de evaluare, pentru a se vedea daca Gheorghe e multumit de stradania guvernului Rom\u00e2niei si de \u201emodelul european\u201c.
\nCunosc c\u00e2tiva functionari la Comunitatea Europeana. Nu va spun ce salarii au, ca \u201ese sparie g\u00e2ndul\u201c. Ceea ce vreau sa va spun \u00eensa este ca \u00eenainte de a-i \u00eencuraja sa se desfasoare despre eradicarea somajului, i-as lasa si pe d\u00e2nsii fara leafa, macar un an.
\nC\u00e2t despre studenta mea, ea era \u00eentr-un fel multumita. Cu un contract de doi bani, temporar, fara asigurari si fara drept de pensie, ea muncise o luna, doua. Si luase acolo niste banuti, praf \u00een ochi. Fusese platita ca sa mestece nimicul, cu un facalet care nu exista.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Tin minte ca am fost bucuroasa c\u00e2nd mi s-a oferit posibilitatea, prin 1995, \u00een Olanda, sa lucrez ca sociolog \u00eentr-un proiect european pentru nevazatori. O organizatie internationala avea un program de \u00eenzestrare cu computere a liceelor pentru elevii cu handicap de vedere din tarile Europei de Est. Aceeasi organizatie sustinea \u00een universitati formarea unor laboratoare… Cite\u0219te mai mult »Printre nevazatori<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-15778","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1238,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15778","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15778"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15778\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15778"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15778"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15778"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}