C\u00e2stigator \u00een 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, \u201eOprit din drum\u201c are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. \u00cen primul r\u00e2nd, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu \u00eel spectacularizeaza din cale afara.
\nAsemeni recentului \u201eAmour\u201c, \u00een \u201eHalt Auf freier Strecke\u201c, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. \u00cen al doilea r\u00e2nd, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala. Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala \u00een familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, \u00een termeni medicali, sau deadline-ul, \u00een termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline \u2013 pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea \u00een materie a celui care pune diagnosticul e \u00eendoielnica). Frank traduce acest deadline \u00een termeni melodramatici, atunci c\u00e2nd \u00eesi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, Craciunul vine si trece, dar aceste momente nu \u00eendeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.
\nAici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data ce e clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce \u00een ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze p\u00e2na la capat. Nimic nu intervine \u00een calea acestui traseu \u2013 niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol (\u201eAll That Jazz\u201c), nici nu e tratata \u00een cheie intelectualo-licentios-comica (\u201eInvaziile barbare\u201c). Frank e umilit, fara sa fie totusi umilit p\u00e2na la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza), din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd gaseste resursele de a \u00eencerca sa-si distreze copiii si, \u00een cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu ar putea sa se plictiseasca repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat); drept umare, se impune sa fie distrat.
\nDin ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu maladia lui, ci si cu o noua casa. \u00cen paralel, descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank \u00eesi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece \u00een mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale (cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie \u00een care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect \u00een regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur \u00een fata unei camere).
\nDe la un punct \u00eencolo, si aceasta gaselnita \u00eesi epuizeaza resursele, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t teritoriul pe care protagonistul \u00eel ocupa se restr\u00e2nge (lumea, casa, apoi patul), moment \u00een care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca \u00een \u201e127 Hours\u201c al lui Danny Boyle, vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta \u00eentr-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se \u00eemputineaza, Frank \u00eesi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni \u00een chip de expert medical, d\u00e2ndu-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, \u00eempreuna cu doua momente \u00een care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc \u00een fata camerei pentru a da bine \u00een tot at\u00e2tea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui \u201eHalt Auf freier Strecke\u201c sa fie pendularea \u00eentre realism moderat si o excentricitate vecina cu kitsch-ul.
\nChiar daca filmul nu e stralucit, faptul ca e improbabil ca vreun spectator sa nu fi avut \u00een familie macar o moarte cauzata de cancer \u00eel face sa para asa, ceea ce \u00eei permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la v\u00e2rsta a treia \u00een \u201eWolke 9\u201c din 2008, sa \u00eesi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
C\u00e2stigator \u00een 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, \u201eOprit din drum\u201c are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. \u00cen primul r\u00e2nd, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu \u00eel spectacularizeaza din cale afara. Asemeni recentului \u201eAmour\u201c, \u00een \u201eHalt Auf freier Strecke\u201c, pregatita… Cite\u0219te mai mult »Deathsploitation festivalier: \u201eHalt Auf freier Strecke\u201c de Andreas Dresen<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[8894],"class_list":["post-15590","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-dilm-halt-auf-freier-strecke-de-andreas-dresen"],"views":853,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15590","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15590"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15590\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15590"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15590"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15590"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}