{"id":15582,"date":"2013-05-23T15:10:44","date_gmt":"2013-05-23T13:10:44","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=15582"},"modified":"2013-05-23T15:10:44","modified_gmt":"2013-05-23T13:10:44","slug":"eugen-simion-80","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eugen-simion-80\/","title":{"rendered":"Eugen Simion 80"},"content":{"rendered":"

T\u00e2narul octogenar<\/strong><\/p>\n

AUGUSTIN BUZURA<\/strong><\/p>\n

Ca de obicei, nu stiu cum sa \u00eencep. Scriu Eugen Simion si, brusc, \u00eemi vin \u00een minte c\u00e2teva superlative pe care sunt convins ca sarbatoritul le merita cu prisosinta. \u00cen ceea ce ma priveste, indiferent de regim si indiferent de contextul politic sau literar existent, am spus \u00eentotdeauna ceea ce am crezut fara sa astept, \u00een schimb, vreo multumire sau macar o jumatate de z\u00e2mbet. Se sub\u00eentelege, cred, ca nici nu m-am iluzionat ca as putea fi prieten cu cei ce nu admiteau ca si altii ar avea dreptate, dar am ramas \u00een cele mai bune relatii cu propria-mi constiinta. C\u00e2t despre v\u00e2rsta, ma urmareste replica unui \u00eenalt prelat caruia, la cei 80 de ani \u00eempliniti, i s-a urat sa prinda centenarul: \u201eMultumesc, i-a raspuns acesta, dar sa nu limitam bunavointa Celui de Sus!\u201c. Sper din toata inima ca Domnul va fi foarte generos cu Eugen Simion, caci, la aceasta v\u00e2rsta, are o putere de munca extraordinara, mari si importante proiecte de dus la bun sf\u00e2rsit. Iar \u00een epoca noastra at\u00e2t de aberanta, terorizata de impostori, circari si lichele sau, cum ar spune Marin Preda, \u00een plina \u201eera a ticalosilor\u201c, este nevoie si de intelectuali adevarati care sa le spuna lichelelor ca sunt lichele si tarii ca exista, ca mai exista, dar ca directia pe care a pornit-o este gresita. Si, pe parcursul existentei noastre, nu pentru prima oara. \u00cen anii comunismului primitiv de dupa ultimul razboi, victorioasa pe front, dar \u00eenvinsa \u00een timp de pace, Rom\u00e2nia exista mai mult \u00een amintirile oamenilor \u00een v\u00e2rsta, a militarilor rasplatiti cu \u00eenchisoarea pentru eroismul de care dadusera dovada pe front si al intelectualitatii adevarate cu care partidul comunist umpluse \u00eenchisorile si lagarele de munca. Pe atunci, studiam istoria URSS, si nu istoria Rom\u00e2niei, geografia URSS, biologia plina de exemple aduse din acelasi spatiu, iar marii scriitori erau nascuti cu totii dincolo de Nistru. \u2013 Marii scriitori care nu erau interzisi, ca Dostoievski, de exemplu, si ca \u201enebunul \u00eentru Domnul\u201c, contele Tolstoi. Scriitorii rom\u00e2ni, cei cu adevarat mari, facusera imprudenta de a nu fi presimtit victoria comunistilor, a clasei muncitoare, \u201eclasa cea mai progresista\u201c. Lumina venea desigur numai de la Rasarit, iar luminatorii, cum se stie, tot de acolo, dar pe tancuri. Din cauza acestora, Rom\u00e2nia a \u00eenceput sa se schimbe brutal, cu consecinte \u00eenspaim\u00e2ntator de grave. Nu erau importanti cei cu carte, ci cei ce educau multimile dupa o reteta stalinista, careia unii \u00eei adaugau \u201especificul rom\u00e2nesc\u201c asa cum se pricepeau \u2013 ba cu pistolul la t\u00e2mpla, ba cu inovatiile \u00een materie de tortura gen Pitesti. \u00cenvataturile \u201enemuritorilor dascali ai omenirii\u201c trebuiau aplicate de catre reprezentantii \u201eclasei celei mai avansate\u201c. Asa au aparut, cum se glumea pe atunci, activisti, militari si securisti cu trei cizme: doua \u00een picioare si una \u00een fund, cum de altfel avea sa li se \u00eent\u00e2mple, \u00een timp ce \u00een literatura aceleasi idei erau propovaduite, asa cum au fost ele \u00eentelese, de catre Nicolae Moraru, Ion Vitner si Mihai Novicov printre multi altii care l-au saltat pe A. Toma tocmai l\u00e2nga Eminescu, ba chiar si mai sus. Numai cei de buna-credinta si sincer interesati de cultura pot \u00eentelege c\u00e2t de complicat a fost drumul de la realismul socialist si de la proletcultism la adevarata literatura. Spun asta si pentru a sublinia rolul unor critici mari, ca Eugen Simion, \u00een impunerea unor valori incontestabile, dar si a unui mod de a g\u00e2ndi si \u00eentelege literatura. \u00cen acest context, cine si-ar fi putut imagina ca, dupa Revolutie, \u00een plina libertate, fiii si nepotii vechilor kominternisti aveau sa devina cei mai fiorosi anticomunisti? Cine ar fi crezut ca acestia, urmati de numerosi frustrati fara opera, dar cu carnete de partid sau de simpli mercenari remunerati cu generozitate de diversii veleitari ai clipei, ne vor obliga sa ne reamintim metodele si atmosfera de dupa razboi? Internationalismul proletar de odinioara are un pseudonim: european. A fi sau a nu fi european. Azi, cea mai fioroasa acuza este sa fii antieuropean si antiamerican. Dar nici rom\u00e2n nu e prea bine sa fii. Acum, lumina vine de la Apus, iar practicile din vremea comunismului primitiv se aplica \u00eentocmai: nimeni nu trebuie sa ram\u00e2na curat, nepatat. Si chiar nu stiu daca a scapat cineva. Tucalarii si lichelele viseaza o lume asemenea lor. Sigur, exista si diferente la care nimeni nu se astepta: vechii securisti \u00eesi tineau turnatoriile \u00een dosarele ascunse \u00een arhive. Cei de azi, mult mai numerosi si mai agresivi, se grabesc sa le faca publice. Mai mult: nu e cool sa afirmi ca avem o cultura adevarata si o istorie demna de tot respectul. Noua inchizitie functioneaza, si literatura \u201eacceptata\u201c, sustinuta cu mare consum de energie de eunucii criticii acestui moment, este la \u00eenaltimea politicii. Sau invers. \u00cen acest context, Eugen Simion este una dintre personalitatile si prezentele cele mai necesare. Un mare si important reper. A scris, as \u00eendrazni sa spun, o adevarata biblioteca, iar pe unde a trecut, a reusit sa-si aduca partea de nou, de nespus \u00eenca.
\nDe asemenea, \u00eei ram\u00e2nem \u00eendatorati pentru o alta biblioteca, dupa modelul Pl\u00e9iade si, \u00een egala masura, pentru manuscrisele lui Eminescu. De fapt, pe unde a trecut ca presedinte al Academiei Rom\u00e2ne sau ca slujbas al acesteia, a lasat \u00een urma dictionare, studii si sinteze absolut indispensabile cercetatorilor nostri si oamenilor de litere. Prin urmare, nu am nici o \u00eendoiala ca Eugen Simion \u2013 o complicata personalitate \u00een care Caragiale si Nichita Stanescu fac, nu stiu cum, casa buna, nu trebuie judecat dupa v\u00e2rsta, ci dupa marea lui putere de munca si, fireste, dupa proiectele at\u00e2t de necesare culturii noastre pe care o slujeste cu un devotament total.<\/p>\n

 <\/p>\n

Criticul m\u00e2ntuit<\/strong><\/p>\n

HORIA BADESCU<\/strong><\/p>\n

Distins, protocolar, elegant, Eugen Simion este, poate, cea mai senioriala personalitate a criticii rom\u00e2nesti contemporane.
\nDistant, at\u00e2t c\u00e2t trebuie pentru a para mojiciile funciare ori familiarismul agresiv. Discret, c\u00e2t \u00eei permite puternica-i personalitate. Mereu stap\u00e2n pe sine, politicos p\u00e2na la exces, \u00eesi \u00eengaduie \u00eensa, nu de putine ori, o ironie subtire, cu care-si drapeaza copioasele delicii interioare, st\u00e2rnite de variile \u00eentruchipari ale neghiobiei.
\nDar cum \u201ele style c’est l’homme\u201c, ori poate invers, Eugen Simion ram\u00e2ne egal cu sine \u00eensusi si \u00een critica. Cu adaosurile de rigoare ale \u00eendeletnicirii. Care comporta, din plecare, un orizont axiologic ce nu este la \u00eendem\u00e2na oricui. Vreau a zice ca discursul Domniei Sale pastreaza distinctia si eleganta omului. Pastreaza distanta ( nu \u00eensa raceala !) care da perspectiva judecatii. Si, evident, acea subtila ironie sub care criticul \u00eesi ascunde rezervele, m\u00e2hnirile fata de ne\u00eemplinirile scriitoricesti ori optiunile estetice \u00een care nu crede, amuzamentele st\u00e2rnite de veleitarism.
\nMai mult \u00eenca, acea rezerva, care-l asaza \u00een afara trecatoarelor agitatii existentiale, \u00eei plaseaza judecatile aproape exclusiv \u00een orizontul esteticului. M\u00e2ntuindu-l, at\u00e2t c\u00e2t se poate, de zgura cotidianului. Ca si \u00eenaintasul sau E. Lovinescu, Domnia Sa nu pune prea mare pret pe spectacolul biografic. Numai ca, lovinescian \u00een \u00eentelegerea actului critic, Eugen Simion este calinescian \u00een scriitura, dar si \u00een europenitatea cu care \u00eenscrie valorile nationale \u00een peisajul continental. O marturisesc nu numai \u201ecriticele\u201c sale, ci si acel \u00eenc\u00e2ntator jurnal parizian care m-a fermecat la aparitie si m-a facut sa-l astept, cu legitima curiozitate, pe Eugen Simion prozatorul. Nu stiu daca demonul epicului \u00eel va seduce vreodata. Dupa doua decenii de c\u00e2nd aceasta schita de portret \u00eei \u00eensemna trecerea a doisprezece lustri de viata si care ram\u00e2ne la fel de actuala si astazi c\u00e2nd a mai adaugat alti patru, nu am stiinta sa se fi \u00eent\u00e2mplat. Timpul a curs \u00een favoarea actului critic si a unor ambitioase proiecte editoriale si academice, carora s-a daruit cu fervoare si consecventa.
\nCelor patru admirabile volume ale ciclului \u201eScriitori rom\u00e2ni de azi\u201c, fermecatoarei \u201eDimineata poetilor\u201c, amplei lucrari despre E. Lovinescu si altor \u00eent\u00e2mpinari critice li s-au alaturat seria de \u201eFragmente critice\u201c, scrierile despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion Creanga, \u201eFictiunea jurnalului intim\u201c, \u201eGenurile biograficului\u201c ori \u201eConvorbiri cu Petru Dumitriu\u201c, lucrari de referinta care dau masura \u00eenzestrarii acestui spirit critic \u00eenalt, excel\u00e2nd prin gust, obiectivitate, profunzimea si eleganta discursului.
\nNumai ca profesorul n-ar fi fost el \u00eensusi daca dincolo de izb\u00e2nzile critice nu s-ar fi implicat, trup si suflet \u00een coordonarea si finalizarea unor proiecte editoriale de anvergura: \u201eDictionarul general al literaturii rom\u00e2ne\u201c, editarea Caietelor eminesciene, seria de \u201eOpere fundamentale\u201c. Pentru care a platit, dupa tipicul rom\u00e2nesc, cu hula multora, caci vorba lui Marin Sorescu: \u201eSa te fereasca Dumnezeu sa faci un lucru ca lumea sau sa ai succes! Dupa fiecare colt sta unu’ cu ciomagul pregatit!\u201c.
\nA daruit Academiei Rom\u00e2ne, pe care a condus-o cu brio timp de opt ani, acel moment de glorie, sedinta solemna \u00een onoarea ei a celor cinci Academii ce alcatuiesc Institut de France, eveniment unic \u00een istoria academica franceza din ultimele patru decenii. Se petrecea aceasta \u00een octombrie 2002 si am fost acolo!
\nIntelectual si literat de rasa, vietuieste sub semnul datoriei fata de cultura din care s-a ivit, dupa preceptele marilor \u00eenaintasi, pe care sminteala contemporaneitatii pare a le fi \u00eempins \u00een desuetudine. Ceea ce nu-l \u00eempiedica pe academicianul Eugen Simion sa ram\u00e2na egal cu sine \u00eensusi. Adica de neclintit \u00een credinta misiunii sale de ctitor, \u00eent\u00e2mpin\u00e2nd asprimile vietii cu seninatatea aulica pe care i-o confera constiinta unei opere majore si tineretea de spirit pe care si-a pastrat-o \u00een trecerea anilor. Ave magister!<\/p>\n

 <\/p>\n

Discretia consecventei<\/strong><\/p>\n

NICOLETA SALCUDEANU<\/strong><\/p>\n

Aceste g\u00e2nduri nu sunt nicidecum conjuncturale, \u201ela aniversara\u201c. Le-as fi exprimat oricum, fiindca ele se cereau spuse raspicat. A devenit deja un cliseu referirea la vocatia de constructor a Profesorului Eugen Simion. \u00censa de data aceasta ideea de cliseu capata o rara stralucire. Ea nu mai exprima o anume repetitivitate monotona sau o lipsa de originalitate plata, ci reprezinta \u00eensasi originalitatea si totodata recunoasterea unanima a unicitatii tipului de intelectual pe care \u00eel \u00eensufleteste.
\nNu ma voi referi la imensele proiecte duse la capat si reluate doar pentru a conduce perfectibilitatea la un \u00eenalt \u00eenteles, ci la vocatia rara, pe care putini literati rom\u00e2ni au avut-o, aceea de a crea discipoli si de a sprijini pe mai tinerii sai confrati. Poate doar E. Lovinescu, nu \u00eent\u00e2mplator un model asumat de catre Profesor, sa se fi risipit pe sine \u00eentr-at\u00e2t \u00eenc\u00e2t sa creeze o \u00eentreaga literatura vie. Pentru literatura contemporana, Eugen Simion este, mai ales prin cel mai recent proiect asumat, programul POSDRU de cercetare postdoctorala, mentorul si, prin asta, creatorul criticii literare de astazi ca fenomen al germinatiei. Sunt cuvinte pompoase, pot parea exagerate, dar ele nu exprima dec\u00e2t o realitate simpla, de necontestat.
\nEugen Simion este singurul critic literar contemporan care lasa urmasi prin faptul de a-i fi sprijinit si de a-si sprijini \u00een continuare fiii risipitori; cei care \u00eei \u00eempartasesc sau nu opiniile, nu importa. \u00cen dreptul numelui Profesorului, istoria literara va consemna nu doar imensa opera scrisa, dar, poate si mai accentuat, opera sa umana. Fiindca aceasta este cea care \u00eel singularizeaza \u00een peisajul literar contemporan. El opune inertiei si sterilitatii umane a confratilor sai generozitatea, preocuparea, constructia, energia si, nu \u00een ultimul r\u00e2nd, optimismul. Un optimism solar si, la o vedere superficiala, donquijotesc. Scoala de critica si istorie literara pe care a str\u00e2ns-o \u00een jurul sau \u00een ultimi ani a fost un miracol ca lectie a lucrului \u00eenfaptuit, dar si a comuniunii si convivialitatii. Se vor \u00eentreba istoricii literari, peste ani, ce se va fi \u00eent\u00e2mplat \u00een 2013, ce va fi fost acea impresionanta explozie de critica literara ce acum sta sa izbucneasca, odata cu aparitia iminenta a unei serii de lucrari de istorie literara, sub exigentul si totodata blajinul sau patronaj? Fiindca anul 2013 va fi, fara dubiu, cel al criticii literare, unul cum nu a mai fost altul \u00een literatura postcomunista. Exista un singur raspuns. Numele acestui fenomen este Eugen Simion. Este uimitor cum discretia, acel aer de noblete volatila si atotplutitoare, a putut urni o asemenea uriasa masinarie. Pentru asta, cum si pentru celelalte,\u00a0 merita nu doar recunostinta, dar si toata dragostea noastra.
\nChapeau bas, Domnule Profesor!
\nSi la multi ani!<\/p>\n

 <\/p>\n

Conditia criticului<\/strong><\/p>\n

ANTONIO PATRAS<\/strong><\/p>\n

De la Maiorescu \u00eencoace, de c\u00e2nd se poate vorbi si la noi de aparitia criticii literare ca disciplina umanista cu rol preponderent pedagogic, viz\u00e2nd selectia axiologica si educarea gustului public, a devenit un loc comun ideea ca, spre deosebire de scriitor, captiv \u00een propria lui subiectivitate, criticul trebuie sa fie \u201eobiectiv\u201c, \u201etransparent\u201c, \u201eimpersonal\u201c \u2013 mai exact: trebuie sa tinda la obiectivitate, transparenta si impersonalitate, desi nici el nu-si poate \u00eenvinge complet conditia limitata de biet om supus greselii. Maiorescu \u00eensusi a insistat asupra opozitiei dintre \u201epoeti\u201c si \u201ecritici\u201c \u00eentr-un articol celebru, si de atunci \u00eencep\u00e2nd, desi distinctia aceasta mult prea transanta a fost amendata \u00een fel si chip, cu argumente convingatoare (de Gherea, de Ibraileanu, de Calinescu, apoi de toata lumea), nu-i mai putin adevarat ca cei mai credibili critici s-au dovedit tot cei care au reusit sa-si \u00eenfr\u00e2nga subiectivitatea, umoarea printr-un sever autocontrol, p\u00e2na la deplina stap\u00e2nire de sine. Fiindca, la modul ideal, conditia criticului se edifica sub zodia seninatatii imperturbabile, a olimpianismului, a rationalitatii si echilibrului \u2013 iar de aceasta \u201econditie\u201c pare sa se fi apropiat cel mai mult la noi, nu spun o noutate, E. Lovinescu. De aceea, ni se pare firesc sa consideram azi \u201elovinesciene\u201c: obiectivitatea, actiunea dezinteresata a criticului, pledoaria pentru esteticul pur, neamestecat cu alte valori, si nu \u00een ultimul r\u00e2nd atitudinea etica \u2013 e vorba, desigur, despre etica profesiei, care presupune consecventa cu sine si cu propriile principii.
\nEvident, dintre toti criticii nostri cel mai apropiat prin \u00eensusi profilul propriei personalitati si prin multe altele \u00eenca de figura \u201eapolonianului\u201c E. Lovinescu este Eugen Simion, care a contribuit decisiv, prin monumentala sinteza monografica publicata la \u00eenceputul anilor ’70, la reintegrarea \u00een circuitul public a operei si ideilor magistrului de la \u201eSburatorul\u201c. Si daca suntem de acord ca lovinescian este criticul ale carui judecati pleaca de la ideea preeminentei esteticului \u00een evaluarea literaturii, criticul cu spirit de fair play si de concurenta loiala, ce se impune prin maniera empatica, eleganta si nu mai putin transanta de a comenta literatura \u2013 se \u00eentelege lesne de ce am atribuit lui Eugen Simion statutul de cel mai lovinescian (si, implicit, cel mai reprezentativ) dintre criticii nostri. Numai printr-un abuz de neacceptat s-au putut declara \u201elovinescieni\u201c gazetarii lipsiti de talent, fara harul expresiei, ce-si definesc identitatea nu at\u00e2t prin afinitate cu Lovinescu, ci prin contrast cu modelul calinescian, \u00een linia unui eticism rigid, cu radacini resentimentare.
\nDeparte de a fi anti-calinescian (Calinescu era, la r\u00e2ndu-i, lovinescian), Eugen Simion a stiut sa profite de experienta fiecaruia dintre cei doi mari critici interbelici si (cu exceptia \u201eJurnalului parizian\u201c) a refuzat sa scrie literatura, probabil din teama de a nu esua, asemeni lui Lovinescu, de la care a \u00eenvatat ca nimic durabil nu se poate crea dec\u00e2t cu pretul sacrificiului, al \u00eengradirii personalitatii, opt\u00e2nd adica pentru specializarea stricta \u00eentr-un singur domeniu de activitate. Ram\u00e2n\u00e2nd asadar fidel conditiei sale de critic si istoric literar, Eugen Simion nu s-a lasat ispitit de ideea construirii propriului monument, ca majoritatea confratilor, tin\u00e2nd parca mult mai putin la cartile domniei sale dec\u00e2t la alte proiecte, de anvergura nationala, precum Dictionarul General al Literaturii Rom\u00e2ne ori editarea manuscriselor eminesciene si a operelor autorilor nostri clasici \u00een eleganta colectie \u201ePleiade\u201c, ce a depasit deja suta de volume. \u00cen plus, pe l\u00e2nga activitatea neobosita de conservare a patrimoniului cultural, Domnul Profesor s-a interesat permanent si de literatura momentului, sprijinind fara preget pe tinerii talentati din toate colturile tarii, cu spaima ca dificilele vremuri de azi ar putea deturna de la menirea fireasca energiile creatoare ale neamului.
\n\u00cen ceea ce ma priveste, pot spune cu m\u00e2na pe inima ca am fost norocos: am beneficiat de o bursa postdoctorala \u00eentr-un proiect coordonat de Eugen Simion, alaturi de criticii de top din noile generatii, am avut onoarea sa prefatez cea de a cincea editie a \u201eJurnalului parizian\u201c, la recomandarea lui Daniel Cristea-Enache, iar nu de mult am lansat la Iasi, \u00eempreuna cu Bogdan Cretu si \u00een prezenta autorului, unul dintre cele mai recente volume al domniei sale, \u201eIon Creanga. Cruzimile unui moralist jovial\u201c (Editura Princeps Edit, 2011). Av\u00e2nd \u00een vedere ca \u00een ultimii ani atentia Profesorului s-a \u00eendreptat spre personalitati de anvergura universala, precum Eugen Ionescu sau Mircea Eliade (\u201espirit al amplitudinii\u201c), carora le-a dedicat studii fundamentale, simpatia aratata unui autor \u201elocal\u201c si intraductibil precum Creanga (\u201eun Mitica moldav\u201c) tradeaza, am impresia, o surprinzatoare afinitate temperamentala cu spiritul ironic al humulesteanului \u2013 ironie \u00een fond benigna, indiferent de \u201ecruzimea\u201c ei, marturisind toleranta sur\u00e2zatoare fata de om si de umanitate \u00een genere. Ca atare, daca am apreciat cu asupra de masura pledoaria constanta pentru autonomia esteticului, at\u00e2t \u00een comunism c\u00e2t si \u00een postcomunism (atitudine c\u00e2stigatoare pe termen lung), nu pot sa nu subliniez si caracterul umanist, de profunda reverberatie etica, al criticii practicate de Eugen Simion \u2013 care si prin aceasta se dovedeste a fi criticul nostru cel mai lovinescian, deci Criticul pur si simplu.<\/p>\n

 <\/p>\n

Ontologia curiozitatii<\/strong><\/p>\n

AL. CISTELECAN<\/strong><\/p>\n

\u00cen 1981, c\u00e2nd Eugen Simion a emis primul decret de \u00eentoarcere a autorului, acesta \u00eesi consuma aproape consolat exilul si nu prea erau semne ca perioada de relegare \u00eei va fi scurtata. Dimpotriva, \u201edictatura metodologica\u201c, \u00een contra careia e pornit eseul lui Simion, era bine asezata si dadea impecabile explicatii ale literaturii fara sa mai aiba nevoie de \u201eipoteza autor\u201c, asa cum Laplace n-avusese nevoie de \u201eipoteza Dumnezeu\u201c \u00een explicarea lumii. Ba chiar mai mult, scolile critice la moda decretasera si ele, printr-un fel de decalc nietzscheian, ca \u201eautorul a murit\u201c. Se-ntelege ca, dupa paricidul suprem, acesta devenea chiar de rigoare si era executat de \u00eendata ce scriitorul \u00eesi lua m\u00e2na pe de opera. Punctul final pe care-l punea era chiar piatra lui funerara. Dupa toata lunga si glorioasa istorie a mitologiei demiurgice, autorul ajunsese o biata sigla conventionala, de tot irelevanta. O sigla ce, la urma urmei, putea fi stearsa fara nicio pierdere. \u00cen locul numelor de autor se putea, eventual, pune X1, X2, X3 etc. Dante, bunaoara, nu spunea mai mult dec\u00e2t un X20.
\nAm exagerat putin, dar cam acesta era tabloul metodologic \u00een problema si cam aceasta era situatia ingrata a institutiei \u201eauctoriale\u201c c\u00e2nd Eugen Simion a vrut s-o ia de la capat si sa se \u00eentrebe din nou \u201ecine vorbeste \u00een opera\u201c (p. 5; e vorba de prima editie din \u201e\u00centoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera\u201c, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, Bucuresti, 1981). S-o ia de la capat \u00een sensul \u00een care aceasta a fost una din primele \u00eentrebari adresate literaturii, chiar \u00eenainte de a se sti ca literatura e literatura. Fireste ca primul raspuns a fost ca zeul vorbeste \u00een literatura, ca el \u2013 sau muza \u2013 doar \u00eenchiriaza un muritor pentru a-si putea procesa mesajul. De la acest prim raspuns se trage, de fapt, totul: si eroizarea autorului, si declasarea lui. Varianta eroizanta l-a \u00eennobilat pe muritorul cazut la sorti, consider\u00e2ndu-l intim cu zeii (p\u00e2na dupa romantism). Conditia acestui muritor \u201eales\u201c era \u00eensa ambigua din pornire: l-a luat zeul \u00een posesie cu biografie cu tot ori doar cu ce era nevoie pentru opera? Iar daca l-a luat fara biografie, cu identitatea indiferenta, \u00eenseamna ca, \u00eentr-adevar, el e irelevant, \u00eentruc\u00e2t nu e altceva dec\u00e2t un pasaj de trecere, un releu. Un releu inocent, \u00eensa, ori unul distorsionant? Din aceasta cooperare, licita ori ilicita, iese conceptia teandrica despre literatura, valabila \u00eenca, bunaoara, la Arghezi. Nu-i de mirare ca, pe drum, zeul a fost dat deoparte si ca, \u00een final, va fi scos din cauza si omul. Practic se ajunge la un fel de metafizica absoluta a operei, care-si devine deopotriva cauza si scop, folosindu-se de autor (\u00een simpla sau dubla sa calitate) doar ca de o cauza instrumentala. La capat, opera se scrie pe sine (poate n-am ajuns acolo, dar nici departe nu suntem). (E fatal ca \u00een aceasta dialectica a eliminarilor sa se ajunga la eliminarea literaturii \u00eensesi, care, zice Eugen Simion cu tristete caustica, \u201en-are\u201c, \u00een viziunea noii noi critici, \u201ealt scop dec\u00e2t acela de a face posibila aparitia Metodei\u201c, p. 90). Pe acest trend teoretic se asaza, de-a curmezisul, Eugen Simion, solicit\u00e2nd, din nou, recunoasterea drepturilor si prerogativelor autorului, relegalizarea pozitiei sale constitutionale si a prezentei sale eficiente, nu doar efective, \u00een opera.
\nEseul e, fireste, o pledoarie. Dar ca sa obtina o noua recunoastere a autorului (implicit a paternitatii), Eugen Simion trebuie, \u00een prealabil, sa autentifice prezenta acestuia \u00een opera, sa-i puna, \u00eenca o data, la vedere urmele, dar mai ales sa-i reconfirme responsabilitatile creative. E premisa de la care \u00eencepe o dezbatere, focalizata pe relatia creator-opera, la care e convocata, cu prioritate, critica moderna \u2013 si neo-moderna \u2013 franceza (plus c\u00e2tiva invitati de onoare din alte neamuri critice sau eseistice). O dezbatere vivace, inteligent condusa si str\u00e2ns argumentata, \u00eentr-un ton agreabil de dialog al ideilor, cu o specifica lui Eugen Simion colocvialitate amicala. Nuante si transante trec pe r\u00e2nd \u00eentr-o scriitura de colocviu ce-si urmareste firul nu fara bucuria unor mici ocoluri priitoare la argumentatie. Dezbaterea porneste de la punctul crucial \u2013 cel proustian \u2013 al ruperii identitatii auctoriale, al eliminarii omului cotidian din chimia creativitatii si trecerea tuturor competentelor creative asupra unui eu \u201eprofund\u201c, ascuns si \u00een relatii de tot nesemnificative cu cel social\/socializabil. Nu voi urmari peripetiile dezbaterii \u2013 ele au fost cu asupra de masura evidentiate \u00een comentariile de \u00eent\u00e2mpinare din ’81-’82 \u2013, ci ma voi opri doar la c\u00e2teva aspecte care par a fi ramas (si azi) problematice ori doar delicate. Nu sunt ceea ce de obste sunt considerate \u201eobiectii\u201c (chiar n-am nici una, dezbaterea e dusa cu at\u00e2ta delicatete si atentie la nuante si la potentiale contradictii \u00eenc\u00e2t, pe c\u00e2t posibil, anuleaza orice opozitie de idee); cel mult ezitari \u00een a accepta pe loc unele lucruri.
\nUnul dintre ele e, pentru pledoaria lui Eugen Simion, fundamental, \u00eentruc\u00e2t pare a fi chiar cauza pledoariei. Si anume e vorba de legitimitatea \u2013 si, \u00eentr-un fel, prin repetitie, imperativitatea \u2013 curiozitatii fata de omul care a scris opera. Eugen Simion nu vrea sa lase o asemenea curiozitate la nivel facultativ; vrea sa faca din ea o obligatie de interpretare (de post-interpretare ar fi mai corect, caci admite fara rezerve ca putem \u201esa citim cartea\u201c si \u201es-o apreciem la valoarea ei adevarata\u201c \u2013 p. 124 \u2013 si fara anchete duse prin preajma ei), s-o justifice, daca nu moral, macar uman. Curiozitatea aceasta \u2013 oarecum meta-critica \u2013 devine premisa majora a efervescentei argumentative. O gasim legitimata (adica, impusa ca legitima) mai la tot pasul, de la \u00eenceputul demonstratiei p\u00e2na la sf\u00e2rsit. Asa cum e enuntata chiar de la \u00eenceput, curiozitatea fata de omul care face opera (oriunde s-ar piti acesta, \u00eentr-un eu profund, \u00eentr-un altul, \u00eentr-un eu pur etc.) e un imperativ, o constr\u00e2ngere imediata (desi, fireste, mediata de opera): \u201eDiscut\u00e2nd despre opera si accept\u00e2nd, ca un dat fundamental, prioritatea si autonomia ei, suntem nevoiti sa ne g\u00e2ndim, totusi, si la cel care a scris-o, la omul pe care noua noua critica l-a eliminat din ecuatia analizei\u201c (p. 6). \u00cen unele cazuri, constr\u00e2ngerea e doar de natura morala iar curiozitatea doar proba de seriozitate (dar devine ca tot obligatorie): \u201ear fi o dovada de usuratate din partea noastra sa zicem ca nu ne-ar interesa \u00een nici un fel ce s-a petrecut \u00een existenta filosofului\u201c (Kierkegaard aici, p. 125). Cam de aceeasi natura e si motivatia curiozitatii pentru spectacolul biografic al lui Victor Hugo: \u201eA zice ca nu ma intereseaza viata celui care a scris \u201eLegenda secolelor\u201c (…) este o ipocrizie sau dovada unei patologice lipse de curiozitate\u201c (p. 131). As zice ca, totusi, culpabiliz\u00e2nd at\u00e2t de absolut incuriozitatea fata de o biografie \u2013 ce-i drept, extrem de patetica \u2013 si fac\u00e2nd din ea fie o vina, fie o maladie, Eugen Simion merge, totusi, prea departe. Sugestia \u2013 nici macar prea strecurata pe dedesubt \u2013 e ca toti cei necuriosi sunt niste alienati, moral sau psihic; caz \u00een care curiozitatea devine norma de sanatate (morala, critica etc.). Exemplele pe care le foloseste Eugen Simion (mai sunt si altele) sunt alese anume pentru a impune curiozitatea ca obligatie, ca somatie brutala: sunt biografii spectaculare, dramatice, varsate din plin \u00een opera, de unde se revarsa, fireste, peste cititor. Niciunde nu e invocata o biografie discreta, liniara, banala. Sunt biografii-argument, biografii vehemente, biografii-manifest; agresive \u00een orice caz \u2013 ceea ce e, desigur, un abuz de favor argumentativ. Dar si c\u00e2nd cazul devine general, regula de obligativitate nu se \u00eenmoaie prea tare: \u201eSigur ca geniul a spus totul \u00een opera lui, dar, \u00eenca o data, opera nu ma lecuieste de dorinta de a sti ceva despre omul din geniu, nu numai despre geniul din om\u201c (p. 132). Se poate (n-avem de ce ne \u00eendoi) ca pe Eugen Simion sa nu-l lecuiasca; dar se prea poate ca alti cititori sa fie saturati cu ceea ce le ofera opera. Nu stiu care din cele doua clase se poarta mai bine cu opera, dar e posibil ca lui Eugen Simion opera sa-i lase o insatisfactie (desi zice ca nu). Nu e un lucru rau, asta trebuie sa faca o opera, sa duca cititorul si mai departe.
\nAl doilea coeficient oarecum abuziv (\u00een favoarea demonstratiei, fireste) vine din faptul ca sunt preferati poetii (dar sunt adusi si destui prozatori) ca surse de incitare. Cred ca dezbaterea acestei relatii decisive (autor-opera) si legitimarea curiozitatii fata de primul nu se poate duce lu\u00e2ndu-i de-a valma pe poeti si pe prozatori; poezia e mai aproape de subiectivitatea autorului (mai aproape si dec\u00e2t confesiunile directe) si, prin urmare, reclama imperios o ancheta (de subterane cel putin). E o alta calitate a implicarii eului dec\u00e2t cea \u2013 poate mai elaborata, mai sofisticata \u2013 necesara \u00een cazul prozei. Dezbaterea ar trebui, delicat, bifurcata. Pe de alta parte, ea trebuie bi-tri-quadri-furcata si-n cazul prozatorilor (sa nu se creada ca Eugen Simion n-o face), \u00eentruc\u00e2t curiozitatea care-l re\u00eenvie pe autor depinde numaidec\u00e2t de gradul de biografie (fie c\u00e2t de \u201elauntrica\u201c) exhibata (prin ascundere, refulare sau etalare directa). Sunt scriitori care nu pot exista fara biografie (cea creata de opera, cea creata de viata), dar sunt si scriitori pentru care biografiile, de orice fel, n-au nici un rost. Homer e o sigla, dar Dante nu se poate lipsi de biografie. Sau, ca sa nu dau exemple at\u00e2t de distantate: Vergiliu e un nume de conventie, pe c\u00e2nd Catul e un autor \u00een carne si oase (nu-i totdeauna un avantaj). As zice, deci, ca anumite opere reclama un interes neaparat pentru un fel de remorca biografica (pe care si-o ataseaza structural ori doar necesar), pe c\u00e2nd altele sunt total indiferente la prezenta sau absenta vreunui fel de remorca \u00eencarcata cu te miri ce. Oricum, nici \u00eentr-un caz, nici \u00een altul, omul la care se ajunge nu e mai mult dec\u00e2t o ipoteza construita de exeget. Ontologia curiozitatii propusa de Eugen Simion mi se pare prea tare si excesiv universalizata (at\u00e2t \u00een privinta autorilor, c\u00e2t si a cititorilor). Oare ce se \u00eent\u00e2mpla daca Eugen Simion era un exeget (mai) blazat?<\/p>\n

 <\/p>\n

\u201e\u00cen ariergarda avangardei\u201c<\/strong>
\nPaul CERNAT<\/strong><\/p>\n

Pe 25 mai 2013 Eugen Simion \u00eemplineste o v\u00e2rsta neverosimila, pe care nici omul, nici scrisul sau n-o arata. Caci, daca puterea de munca, prezenta publica si prospetimea discursului critic au ramas neschimbate, raza de actiune culturala si editoriala a sporit \u00een ultimul deceniu cu c\u00e2teva mari proiecte colective. Si aceasta, \u00een conditiile \u00een care cvasi-totalitatea colegilor sai de generatie au \u201eiesit la pensie\u201c ori au redus sensibil motoarele, obositi, blazati sau tentati de ocupatiuni mai confortabile. Spre deosebire de ei, Eugen Simion n-a abandonat niciodata critica literara \u00een favoarea angajarilor politice (cu riscul de a fi acuzat de fals \u201eapolitism\u201c), nici nu s-a servit de ea \u00een vederea unor ambitii egoiste. Din 2000 \u00eencoace, a publicat mai multe volume-reper, printre cele mai importante din prodigioasa si \u00eendelungata sa cariera critica. Pe linia deschisa de \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c, dar si de \u201epractica\u201c personala din \u201ejurnalul francez\u201c (\u201eTimpul trairii, timpul marturisirii\u201c) s-au \u00eenscris, la \u00eenceputul anilor 2000, trilogia \u201eFictiunea jurnalului intim\u201c (cea mai valoroasa abordare rom\u00e2neasca \u00een materie de p\u00e2na acum) si, ceva mai t\u00e2rziu, cele doua volume din \u201eGenurile biograficului\u201c. Ele vin sa legitimeze, la v\u00e2rful canonului critic, cea mai importanta revelatie a literaturii rom\u00e2ne post-1990: literatura diaristica si memorialistica, refulata \u00een deceniile de cenzura a intimitatii si individualitatii. Iar preocuparea pentru corifeii \u201etinerei generatii\u201c interbelice (cei care au impus, la noi, literatura biografista, nonfictionala), e manifesta \u00een \u201eFragmentele critice\u201c pe care Eugen Simion le-a publicat \u00een deceniul zece, ca si \u00een \u201eMircea Eliade, un spirit al amplitudinii\u201c s-a \u00eembogatit, \u00een anii din urma, prin doua impunatoare studii in progress \u2013 \u201eMircea Eliade, nodurile si semnele prozei\u201c (ed. def. 2012, expandare substantiala a celui din 1995) si \u201eT\u00e2narul Eugen Ionescu\u201c (2006, 2010, 2012), abordari \u2013 de asemenea \u2013 de v\u00e2rf. Ambele directii anterior-mentionate ilustreaza latura existentialista a criticului si \u201ecanonizeaza\u201c principalele recuperari\/redescoperiri editoriale din tulburele deceniu zece, at\u00e2t de neprielnic fictiunii. Se adauga zecile de prefete ale editiilor critice sau semicritice de \u201eOpere\u201c din colectia tip Pleiade de la F.N.S.A., unele \u2013 studii ample, merg\u00e2nd p\u00e2na la 150 de pagini. Ele pot intra, oric\u00e2nd, \u00een sumarul unei asteptate istorii a literaturii rom\u00e2ne, o istorie ce ar putea absorbi, de asemenea, ceva din relecturile primilor nostri stihuitori lirici din \u00eenc\u00e2ntatoarea \u201eDimineata a poetilor\u201c sau panoramele \u00een miscare din impunatoarea tetralogie a \u201eScriitorilor rom\u00e2ni de azi\u201c. Pe l\u00e2nga aceste \u201eopere de autor\u201c, Eugen Simion s-a dovedit a fi \u00eensa \u2013 ca nimeni altul din generatia sa si ca foarte putini alti critici din istoria literaturii rom\u00e2ne! \u2013 nu doar un spiritus rector ci si un om de echipa si un constructor de institutii literare \u201ecanonice\u201c. Nici el lipsit de controverse si sabotaje la aparitie, megaproiectul \u201eDictionarului General al Literaturii Rom\u00e2ne\u201c, pe care l-a coordonat si \u00eel coordoneaza \u00een vederea unei noi editii revizuite si \u00eembogatite, s-a concretizat prin sapte volume publicate cu \u00eencepere din 2004, la care se adauga cele doua ale \u201ecompendiului\u201c editat anul trecut. Venit pe urmele unor demersuri sectoriale meritorii (DSR-ul clujean, \u201eDictionarul\u201c iesean al literaturii rom\u00e2ne \u201ede la origini p\u00e2na la 1900\u201c, \u201eDictionarul presei literare rom\u00e2nesti\u201c al lui Ion Hangiu, dictionarul folcloristilor datorat lui Iordan Datcu, \u201eEnciclopedia exilului literar rom\u00e2nesc\u201c a lui Florin Manolescu, \u201eDictionarul analitic\u201c coordonat de Ion Pop s.a.), DGLR le unifica mizele, elabor\u00e2nd, pentru prima data cu mijloace lexicografice, o imagine sintetica si totalizanta a literaturii rom\u00e2ne \u201ede la origini p\u00e2na \u00een prezent\u201c. Paralel cu acest proiect colectiv, profesorul Simion a initiat un altul, nu mai putin necesar: \u201eCronologia vietii literare rom\u00e2nesti postbelice\u201c, din care au aparut deja zece volume. Iar daca DGLR. nu vine, totusi, pe un teren virgin, \u201eCronologia\u2026\u201c marcheaza o premiera \u00een materie, \u201edefris\u00e2nd\u201c cvasi-totalitatea periodicelor rom\u00e2nesti din perioada 1944-2000 si constituindu-se \u00eentr-un instrument de lucru indispensabil viitorilor cercetatori ai acestei epoci tulburi, marcate de agresiunea politicului. \u00censa DGLR, si \u201eCronologia\u2026\u201c, si zecile de editii tip Pleiade ale clasicilor (inclusiv ale clasicilor moderni), constituie mari proiecte de infrastructura istorico-literara, integrate unor \u201esuprastructuri\u201c de elita: Academia Rom\u00e2na (unde Eugen Simion a fost presedinte pentru doua mandate), respectiv Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si Institutul de Istorie si Teorie literara \u201eG. Calinescu\u201c, pe care criticul l-a preluat acum aproape un deceniu si, scot\u00e2ndu-l din amorteala, a reusit sa-l transforme \u00een cea mai performanta institutie literara din Rom\u00e2nia postdecembrista, reusind sa atraga \u00een jurul sau elita tinerei generatii de critici si istorici literari.
\n\u201eUltimul cerc\u201c al acestui demers institutional concentric ram\u00e2ne \u00eensa cel european, marcat \u00eentre altele prin seria anuala a conferintelor internationale \u201ePenser l’Europe\u201c, initiate la \u00eenceputul anilor 2000 \u00eempreuna cu Thierry de Montbrial. Nu pot zabovi \u00eendeajuns asupra eforturilor profesorului Simion de a \u201etese\u201c \u00een jurul literaturii rom\u00e2ne o \u00eentreaga retea de savanti, comparatisti si \u201ealiati\u201c culturali europeni ai Rom\u00e2niei, ca si asupra viziunii implicite asupra proiectului european si a a relatiei sale cu identitatea autohtona. \u00cen paranteza fie spus, nu prea s-a observat ca o buna parte din demersurile critice ale lui Eugen Simion, de la \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c \u00eencoace, vizeaza deprovincializarea literaturii autohtone prin punerea ei \u00een relatie cu patrimoniul literaturii universale.
\nChiar daca nu acopera \u00eendeajuns identitatea sa spirituala, formula de modern clasic i se potriveste lui Eugen Simion la fel de mult cu sintagma barthesiana la care tine: \u201e\u00een ariergarda avangardei\u201c. Rezervat fata de experimentalismele gratuite si tehnicismele epatante, criticul n-a simpatizat niciodata \u201eoedipianismul\u201c revolutionarilor moderni, ram\u00e2n\u00e2nd mereu atasat figurilor \u201epaternitatii\u201c. Si, implicit, traditiei, pe care a stiut s-o integreze fecund \u00een metabolismul modernitatii si al postmodernitatii. Inclusiv formula sa stilistica este una de tip \u201eclasic\u201c, \u00een care eleganta galica a expresiei, clara si \u00eencarcata de o distinctie naturala, se asociaza constiintei unui moralist al creatiei. Chiar daca se declara adesea un spirit \u201enelinistit\u201c si \u201evulnerabil\u201c, decisiva ram\u00e2ne, totusi, victoria asupra sinelui, capacitatea de a-si \u00eenvinge vulnerabilitatea interioara; ele tin de \u201eclasicitatea\u201c unui spirit unificator, totalizant. Rationalist fara ostentatie, Eugen Simion crede, nu mai putin \u2013 ca si G. Calinescu sau Mircea Eliade \u2013 \u00een forta miturilor, fara de care nu concepe existenta unei culturi. Identitatea sa \u201eploiesteana\u201c pretuieste ironia sau umorul, dar nu si bascalia atotdizolvanta sau gratuitatile inconsistente. Spiritul sudic, muntenesc e corectat printr-o dimensiune \u201eardeleana\u201c, proprie omului care-si duce p\u00e2na la capat, cu seriozitate si temeinicie, proiectele cele mai ambitioase. Defetismul, neseriozitatea, delasarea \u00eei repugna. Iar refuzul de a marsa \u00een directia \u201erevizionismelor\u201c \u2013 mereu dispuse sa condamne \u201ecolaborationismele\u201c scriitorilor cu totalitarismele de st\u00e2nga sau de dreapta \u2013 nu trebuie \u00eenteles ca o modalitate de a ascunde \u201egunoiul sub covor\u201c si de a evita asumarea critica a trecutului, ci ca o respingere a desfigurarii adevarului istoric si estetic prin politizari reductioniste, excluderi si stigmatizari maniacale. Cine a trecut prin experienta deznationalizarii si a politizarii discretionare din anii ’50 nu poate sa nu devina alergic la asemenea \u201elustrationisme\u201c. \u00cen plus, at\u00e2t \u201eCronologia vietii literare rom\u00e2nesti\u201c, c\u00e2t si multe din editiile de opere de la Pleiade au \u00een obiectiv nu ocultarea sau eufemizarea pioasa, ci recuperarea \u201eadevarului integral\u201c legat de angajarile totalitare ale unor autori de patrimoniu. Sine ira et studio. Iar \u00eentr-o perioada a institutionalizarii demitizarilor, a ofensivei anticanonice ce ameninta \u00eensasi supravietuirea literaturii rom\u00e2ne ca institutie si a ofensivei globalismului prezenteist, alimentat intern de o \u201eura de sine\u201c profitabil ideologizata, apararea si ilustrarea canonului literar \u00eempotriva revizionismelor politiza(n)te merita nu doar salutata, ci si sustinuta. Mi-a luat timp sa \u00eenteleg asta, asist\u00e2nd la falimentul si dezastrele at\u00e2tor \u201ereformisme\u201c…
\n\u00cen pofida tuturor adversitatilor postdecembriste, criticul ram\u00e2ne un \u00eenvingator pe care-l \u201eapara\u201c cartile, proiectele si realizarile, cu care nu stiu c\u00e2ti altii se pot m\u00e2ndri, la noi, azi. Daca, \u00eenainte de 1989, \u201ecompetitorii\u201c \u00een materie au fost mai numerosi, dupa 1989 nimeni n-a facut at\u00e2t de mult pentru literatura rom\u00e2na ca institutie c\u00e2t a facut Eugen Simion. Si, \u00een acelasi timp, putini au fost mai calomniati dec\u00e2t el. Chiar daca \u00een ultima vreme contestarile au mai obosit, din varii motive, nedreptatea \u2013 dupa vorba lui Tudor Vianu \u2013 n-a obosit defel. Pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene (visul nerealizat al lui Constantin Noica) sub tutela Academiei Rom\u00e2ne, criticul a fost denuntat, aberant, acum c\u00e2tiva ani la D.N.A., iar pentru editarea critica (realizata prin eforturile lui Marin Diaconu la F.N.S.A.) a operei rom\u00e2nesti a lui Emil Cioran, a fost chemat \u00een instanta de catre directorul editurii Humanitas, din motive si cu argumente pe care ma abtin sa le comentez. \u00cenca o data, nici o fapta buna nu ram\u00e2ne nepedepsita. Cine se \u00eentreaba cum a reusit sa impuna at\u00e2tea proiecte majore, sa scrie aproape 20 de carti de autor \u00eentr-o perioada postcomunista \u00een care altii nu stiau cum sa \u201efuga\u201c de literatura, cum a putut sa \u00eenfrunte, doua decenii si mai bine, at\u00e2tea atacuri si campanii calomnioase care pe altii i-ar fi demoralizat nu trebuie sa piarda din vedere un lucru. Pentru a avea forta interioara necesara unei asemenea rezistente creatoare la cei mai \u00eenalti parametri nu e suficient sa ai talent, creativitate sau ambitie. E nevoie si de o cauza supraindividuala careia sa i te dedici cu sentimentul unei misiuni existentiale. Un asemenea devotament constructiv de o viata fata de literatura rom\u00e2na nu poate fi \u00eenteles \u00een absenta unui profund atasament patriotic. \u00cempotriva conceptiei care identifica abuziv ideea nationala cu xenofobia, etnicismul, societatea \u00eenchisa si provincialismul cultural, acest mare critic al literaturii noastre dintotdeauna vadeste o \u00eentelegere umanista a acesteia ca matrice integratoare, ca unitate \u00een diversitate si diferenta identitara cu deschidere universala. Este cea mai importanta lectie pe care am \u00eenvatat-o de la profesorul Eugen Simion.<\/p>\n

 <\/p>\n

\u00cenvataturile lui Eugen Simion<\/strong><\/p>\n

BOGDAN CRETU<\/strong><\/p>\n

Cum am mai scris un articol cu prilejul aniversarii lui Eugen Simion, cum nu pot refuza invitatia revistei \u201eCultura\u201c de a marca \u00eenca o data acest eveniment, am sa ma multumesc sa \u00eencropesc c\u00e2teva note si comentarii, de o subiectivitate eseistica ce ar putea parea abuziva, pe marginea unei carti aparute \u00een anul 2012, de fapt, al unei reeditari consistent adaugite. E vorba de volumul de confesiuni, de convorbiri cu Andrei Grigor, intitulat, programatic, as spune, fara teama de a intra \u00een cliseu, \u201e\u00cen ariergarda avangardei\u201c (Editura Curtea Veche). Nu e vorba nici de o carte de memorii, desi acestea nu lipsesc, nici de o dezbatere prelungita pe teme exclusiv de istorie literara, desi, fireste, dupa o viata si o cariera dedicate literaturii, criticul ajunge sa respire natural aerul rarefiat al profesiei sale. \u00cen orice caz, ceea ce ma preocupa intens \u00een r\u00e2ndurile de fata este sa \u00eencerc sa extrag din paginile cartii un credo, o marturisire a unor principii, o etica, o deontologie. \u00cen fine, niste \u201e\u00eenvataturi\u201c ale unui clasic catre niste \u00eenvatacei aflati la momentul trecerii catre maturitatea critica. \u00centreaga activitate a lui Eugen Simion ascunde, sunt convins, ca, de altfel, activitatea oricarui mare scriitor, si o lectie tacita, implicita, de care e bine sa stim sa profitam. Pentru ca acest joc, care e unul de interpretare, nu neaparat de rezumare a intentiilor autorului, sa para mai serios, am sa si numerotez ideile profitabile. O mica parte dintre ele, cele cu valoare paideica. Sigur, riscul va fi ca acest articol sa devina un zg\u00e2rcit florilegiu, dar cred ca e un risc profitabil.
\n1. Critica literara nu este doar o problema de perspicacitate, de cultura, de inteligenta, de spirit analitic, de eruditie, ci si una de caracter. Pe l\u00e2nga at\u00e2tea alte calitati necesare, criticul trebuie sa fie \u00een stare de o corecta gestionare a umorilor, a propriei subiectivitati. Eugen Simion discuta, \u00eenca din preambulul confesiunii sale, acest aspect esential, dat fiind ca, sau mai ales, fara voia sa, contemporanii l-au plasat \u00een miezul unor dezbateri aprinse, al unor conflicte de idei, de optiuni pe care nu el le-a generat: \u201eM-am straduit \u00eensa sa stap\u00e2nesc, cum am precizat deja, subiectivitatea si sa n-o las sa degenereze \u00een ura si injurie. Nu spun ca un intelectual nu poate avea momentele lui de revolta si de intoleranta, spun doar ca un intelectual autentic trebuie sa cultive o toleranta activa (o notiune la care tin mult) si sa respecte, \u00een tot ceea ce face si \u00een tot ceea ce scrie, un numar de valori morale si spirituale fundamentale. Fara ele, o comunitate nu poate exista si, chiar daca exista, nu poate rezista \u00een istorie\u201c. Distantarea criticului de propriile umori, detasarea de resentimente si idiosincrazii sunt reguli obligatorii. Ceea ce nu \u00eenseamna ca un critic traieste \u00eentr-un spatiu aseptic, ca este scutit de astfel de omenesti rabufniri. Totul este \u00eensa ca el sa le poata controla, sa nu le permita sa \u00eei pateze judecata de valoare. Aici sta forta spiritului critic. Eugen Simion cunoaste si respecta neabatut aceasta regula, formulata memorabil de E. Lovinescu, legata de \u201eresemnarea\u201c \u00een fata valorii estetice. Opera este cea importanta, nu omul biografic, uneori, prea des poate, sub nivelul talentului sau.
\n2. Scrisul vine de la sine, el este semnul unei bucurii interioare, al unei admiratii enorme pentru literatura. Critica literara este, \u00een esenta sa, un exercitiu de admiratie. Criticul trebuie sa \u00eenteleaga, de fiecare data, ca ceea ce conteaza nu este persoana sa, sistemul sau de valori, stereotipiile, prejudecatile sale; ca din exercitiul critic literatura este cea importanta. Relatia dintre critica si literatura este nu doar una de ordonare, ci si una de altruista si pioasa subordonare. Eugen Simion marturiseste: \u201eNu mi-a disparut bucuria de a scrie. Nu vreau sa devin un simbol institutional si nici un model administrativ. \u201ePuterea\u201c \u2013 relativa, c\u00e2t exista \u2013 nu intra \u00een calculele mele. \u00cencerc s-o exercit corect si benefic pentru lumea intelectuala care m-a ales\u201c. Una dintre conditiile sine qua non pentru a putea reusi \u00een critica literara este \u201eo \u00eencredere mistica \u00een literatura. Trebuie sa iubesti literatura pentru a fi un critic adevarat. Criticul nu trebuie sa aiba vocatie de procuror, ci vocatie de preot. El slujeste un zeu necunoscut care apare de oriunde si nu se reveleaza dec\u00e2t prin opera\u201c.
\n3.Critica literara trebuie sa respecte valoarea, sa slujeasca valoarea, sa promoveze valoarea si sa nu tina mai mult la propriile strategii de promovare, la interesele de grup, dec\u00e2t la adevarul estetic. Revolta cu orice pret nu se numara printre valorile spiritului critic; \u00eencremenirea \u00een fronda e semn de superficialitate. De imaturitate, \u00een orice caz. Spiritul critic este constructiv, nu distructiv. Avangardismul nu poate fi, aprioric, o atitudine potrivita pentru un critic literar. Literatura adevarata este dependenta de propria traditie; criticul nu poate judeca prezentul nerespect\u00e2ndu-i trecutul. De aceea, pozitia optima ar fi, dupa Eugen Simion, plasarea tactica, dar si temperamentala, \u00een cazul sau, \u201e\u00een ariergarda avangardei\u201c. Adica \u00een acea pozitie benefica, din care poate accepta noul fara a se desparti de vechi: \u201eAm mare respect pentru valorile constituite si cred ca nu trebuie sa distrugem periodic lumea pentru a o reconstrui. Accept avangarda pentru ca ea pune \u00een discutie inertiile artei si obliga spiritul critic sa se radicalizeze din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd… Nu-i iubesc pe nihilisti, nu ma \u00eensotesc cu demolatorii de profesie, nu cred \u00een terapiile de soc \u00een domeniul artei. Cred \u00een actiunea spiritului critic si (…) cred ca adevarul exista si este accesibil \u00een domeniul literaturii. Ca sa-l vad mai bine, ma plasez unde am spus: \u00een ariergarda fenomenului de avangarda… Este si asta un fel de \u00abbovarism\u00bb\u201c. Este, de fapt, o pledoarie pentru echidistanta, pentru echlibru. Criticul literar nu \u00eesi permite sa aiba idei preconcepute, teze prestabilite, optiuni de prelectura. Esenta spiritului critic consta tocmai \u00een aceasta distantare fata de tot ce poate influenta judecata critica; nu e vorba de neimplicare, de un act eminamente cerebral (critica presupune si angajament afectiv, marii critici nu sunt niciodata functionari ai literaturii, legislatori ai ei). E, pur si simplu, vorba despre efortul de a te plasa corect atunci c\u00e2nd \u00eeti arogi pretentia ca verdictul tau, analiza ta sa aiba autoritate. E vorba de efortul de a \u00eendeparta toate impuritatile care se interpun \u00eentre tine si opera.
\n4.Criticul literar, chiar atunci c\u00e2nd devine o autoritate de necontestat, un fel de \u201einstitutie\u201c, un reper, un model profesional, dar si moral, pe care altii si-l aleg, nu trebuie sa se \u00eencreada orbeste \u00een propriile calitati, nu trebuie sa nu mai permita \u00eendoielilor, dilemelor, crizelor sa-l viziteze. Altfel spus, nu trebuie sa se dezumanizeze, sa se complaca \u00eentr-o stare de automultumire crasa. Literatura nu este, nu are cum sa fie feuda unui critic, oric\u00e2t de autoritar ar fi acesta. \u201eInfluenta\u201c pe care un critic o poate exercita \u00een cadrul sistemului, prin scrisul sau sau prin pozitia sa \u00een administratia literaturii este una relativa. Am mai scris-o si nu obosesc sa o repet: critica literara, istoria literaturii nu sunt domenii de exercitare a puterii; aceasta putere este iluzorie, ba chiar caraghioasa. Valorile pe care literatura le impune sunt de o cu totul alta natura. Ele tin de lumea nevazuta, nu de suprafata lucrurilor. Si se verifica, oricum, pe termen lung, nu imediat. \u00cen fine, Eugen Simion \u00eentelege toate aceste lucruri: \u201eSigur este ca nu ma consider buricul pam\u00e2ntului, nu \u00eencurajez nicio forma de cult \u00een jurul meu. Nu-mi plac oamenii lipsiti de modestie si consider ca bunul-simt este o calitate esentiala a inteligentei. Limite? Bine\u00eenteles ca am, nu le fetisizez, dar nici nu ma resemnez \u00een fata lor. \u00cencerc sa le \u00eenteleg. Uneori ma simt foarte slab, descurajat, cu un puternic sentiment al esecului\u201c. Nelinistea aceasta este semnul unei implicari vii \u00een actul creativ; pentru ca, e si optiunea lui Eugen Simion, critica literara reprezinta o forma de creatie, o varianta a literaturii de idei. Deci obliga la lucrul cu sine.
\n5.Marea \u00eentrebare, cea mai s\u00e2c\u00e2itoare si cea mai nelinistitoare, care se insinueaza, inevitabil, \u00een constiinta oricarui critic de vocatie este cea privitoare la statutul scrisului sau. Rutina, tonusul uneori scazut, dezamagirile te confrunta, uneori, cu o anumita ne\u00eencredere \u00een scrisul tau. \u00cen ce masura se poate un critic exprima pe sine, \u00een ce masura poate sapa ad\u00e2nc \u00een sine prin demersul sau, aparent rigid, rational, echilibrat, ba chiar, dupa unii, parazitar? \u00cen ce masura \u00eencrederea \u00een meseria sa \u00eel poate \u00eencalzi si multumi p\u00e2na la capat? Eu unul, de pilda, nu ma vad scriind toata viata doar critica literara; dar nici nu ma vad renunt\u00e2nd la ea. \u00cen fine, sunt multe angoase si nelinisti la mijloc. Este inevitabil ca orice mare critic, orice critic autentic, care nu-si exercita meseria decorativ, din inertie, sa si le puna. Contactul nemijlocit, continuu cu literatura te schimba, \u00eeti deseneaza profilul spiritual si moral. Criticul nu capata, precum unii medici, imunitate la \u201emicrobii\u201c (nobili, adaug) literaturii. Se lasa modelat, se lasa, poate fara sa-si dea seama, construit, nu doar ca profesionist, ci si ca om. E ca-n tabloul lui Arcimboldo intitulat \u201eBibliotecarul\u201c: devii, te identifici cu ceea ce \u00eeti place mai mult, preiei trasaturile si valorile \u00eendeletnicirilor tale. Critica literara nu este o preocupare mondena de duminica, ci presupune, ca si literatura, un angajament total; asta \u00eenseamna si un permanent experiment cu tine \u00eensuti. Eugen Simion \u00eencearca sa se autodefineasca din aceasta perspectiva, a constructiei de sine; si o face autentic, fara morga si fara cochetarie: \u201eNu stiu ce-am reusit sa fiu (adica: nu stiu ce-a iesit din efortul meu de a ma construi \u00een interior), dar pot sa-ti marturisesc ce-am dorit sa fiu, dupa ce mi-am dat seama care \u00eemi este firea: am dorit sa-mi stap\u00e2nesc angoasa \u2013 foarte puternica \u2013 sa-mi elimin complexele, sa-mi educ modul impetuos de a reactiona si sa acced la starea de echilibru. Sunt, domnule Grigor, ti-am mai zis, un individ pentru care adevarul exista. Vreau sa fiu un spirit liber, ca sa pot fi un spirit drept. Parca ti-am marturisit o data sau poate am scris undeva: sunt un anxios care aspira la starea de contemplatie\u201c. Ce retin de aici este mai ales efortul consecvent de a se \u201ereeduca\u201c; asa se explica impresia de calm si echilibru, care nu corespunde neaparat cu adevarul interior al omului Eugen Simion. Dar orice critic mare trebuie sa fie capabil sa-si ordoneze temperamentul, sa se construiasca pe sine. Exemplul de nedepasit \u00een aceasta privinta este, fara \u00eendoiala, E. Lovinescu, unul dintre modelele mari ale lui Eugen Simion. \u00cen cele din urma, marea miza este aceea a ameliorarii propriei naturi. Nu suntem oameni, ci devenim oameni. Asimilam, altfel spus, niste valori, ne antrenam un anumit contact cu realitatea, o anumita sensibilitate si un anumit cod moral. Literatura este una dintre probele esentiale \u00een aceasta privinta, unul dintre cei mai buni antrenori. Ea nu exista \u00een afara valorilor mari. Esteticul nu face dec\u00e2t sa problematizeze, sa potenteze, la modul exemplar, autentic, marile dileme, marile nelinisti care \u00eel b\u00e2ntuie dintodeauna pe om. C\u00e2nd acestea lipsesc, opera, oric\u00e2t de bine ar fi ea adusa din condei, suna a gol. Criticul literar participa si el la acest experiment si si-l asuma. De aceea, nu are cum sa ocoleasca marile teme, nu are cum sa nu le resimta actiunea asupra siesi.<\/p>\n

Se poate ajunge la o morala prin intermediul criticii literare? \u00centr-un fel, aceasta este \u00eentrebarea subiacenta din confesiunile lui Eugen Simion. Eu unul cred ca da si aici mi se pare ca sta marea lectie pe care o putem deprinde din scrisul si din \u00eentreaga activitate a lui Eugen Simion. Mai decupez o marturisire a sa, esentiala, de fapt, pentru oricine crede ca \u00eesi poate face o meserie din literatura: \u201eNu sunt sigur ca bunatatea \u00eenvinge totdeauna, dar pot sa-ti spun ca bunatatea te face liber. Omul rau nu poate fi niciodata liber pentru ca rautatea \u00eel tine mereu \u00eentr-o stare de p\u00e2nda si-i altereaza judecatile de valoare. Chiar atunci c\u00e2nd reuseste sa atipeasca, el doarme pe o perna de suspiciuni…\u201c La urma urmelor, deontologia criticii literare nu este straina de morala pe care mai des o \u00eencalcam dec\u00e2t o respectam \u00een viata de zi cu zi. Criticul literar nu este, asa cum cred prostii si incultii, un om rau, ci un altruist, care trebuie sa dea dovada de modestie (fie ea si orgolioasa), de daruire de sine, de implicare.
\nCritica literara poate deveni un destin. Eugen Simion este un exemplu \u00een aceasta privinta.<\/p>\n

 <\/p>\n

Criticul si puterea spiritului<\/strong><\/p>\n

CONSTANTIN COROIU<\/strong>
\nLui Eugen Simion i se reproseaza de vreo 23 de ani \u00eencoace apolitismul. Nu i se imputa si apolitismul de dinainte de 1990! G\u00e2ndind serios la ce ar putea sa \u00eensemne epitetul apolitic, ma tem ca cei care \u00eel folosesc, etichet\u00e2ndu-l astfel pe unul din liderii unei stralucite generatii de scriitori, generatia ’60 \u2013 o \u201egeneratie de creatie\u201c \u2013 o fac cu ne\u00eengaduita usurinta, restr\u00e2ng\u00e2nd as spune abuziv sensul vocabulei, al notiunii. Sa fie oare apolitic cel ce a condus Academia Rom\u00e2na timp de 8 ani, perioada \u00een care prestigioasa institutie a fost scoasa dintr-un pagubitor cvasianonimat? C\u00e2te functii ca aceea de presedinte al Academiei Rom\u00e2ne \u00eeti dau posibilitatea si chiar te obliga sa te afli printre cei mai activi, mai vizibili si mai influenti \u00een planul constiintei oameni ai Cetatii? Sa fie oare apolitic cel care a initiat, a \u00eengrijit, a coordonat si coordoneaza editii ale marilor nostri scriitori (o serie autohtona Pl\u00e9iade) sau \u201eDictionarul General al Literaturii Rom\u00e2ne\u201c; cel care a \u00eemplinit visul ce parea irealizabil al lui Constantin Noica, editarea Caietelor eminesciene, salv\u00e2nd de pe buza neantului un inestimabil tezaur de g\u00e2ndire si creatie si pun\u00e2ndu-l la dispozitia cercetatorilor si a tuturor celor interesati? Ce poate fi mai politic si chiar mai implicat politic dec\u00e2t asemenea fapte, asemenea constructii? Este apolitic criticul, scriitorul, eseistul, publicistul \u2013 e drept, nu dintre cei ce sustin la gazeta o putere sau alta \u2013 care iese \u00een arena si se pronunta ori de c\u00e2te ori sunt atacate si puse \u00een pericol fondul principal de valori al culturii nationale si miturile rom\u00e2nesti? Si, la urma urmei, un critic a carui opera are ca tema fundamentala literatura si cultura rom\u00e2na nu face implicit si politica? Ce ar fi trebuit sa faca Eugen Simion pentru a nu fi considerat apolitic \u00een viziunea \u00eengusta a celor care, dupa decembrie ’89, aplica etichete uneori \u00een cel mai pur stil stalinist? Sa fie militant sau lider al vreunui partid? Sa lipeasca afise electorale? Sa candideze \u00een alegerile parlamentare sau prezidentiale? Sa pazeasca palaria unui \u00eenalt demnitar? Sa expedieze scrisori publice cutarui presedinte, d\u00e2ndu-i lectii de democratie si indicatii privind modul cum trebuie condusa tara? Sa lanseze apeluri catre lichele? De fapt, acestea din urma nu lipsesc de la activul lui Eugen Simion, de vreme ce nici lichelele nu lipsesc, ba se \u00eenmultesc pe zi ce trece, \u00eenc\u00e2t \u00eeti vine sa spui, ca Victor Eftimiu, m-am saturat de lichele, dati-mi o canalie! Numai ca ele, apelurile lui Eugen Simion, au alta forma, alt ton, alta tinuta. Chestie de stil, de talent, de educatie. Lui Simion, pare sa-i repugne pamfletul, mai ales c\u00e2nd este grobian si scris fara talent, altfel spus c\u00e2nd nu e literatura. Undeva, \u00een volumul \u201eFragmente critice\u201c (VI), subintitulat nu fara t\u00e2lc si incitant \u201eNe revizuim, ne revizuim\u2026\u201c, criticul care se situeaza ferm \u00een ariergarda avangardei marturiseste, daca bine \u00eemi aduc aminte, ca nici polemica nu-i este prea draga, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t: \u201eAm \u00eenteles demult ca, la meridianul nostru intelectual, orice polemica este o zadarnicie\u2026\u201c. N-o fi agre\u00e2nd polemica, dar este un polemist redutabil, de o impecabila civilitate a dialogului si a luptei de idei.
\nUnul dintre eseurile polemice ale lui Eugen Simion se intituleaza \u201eLimitele compromisului\u201c. \u00cen memoria mea, el se leaga de un alt text, si anume portretul pe care i-l traseaza lui Ion Caraion, un text antologic despre un destin tragic al culturii noastre. \u00cen \u201eLimitele compromisului\u201c, criticul opereaza cu doua, as spune, concepte: \u201eculpa estetica\u201c si \u201eculpa morala\u201c. Disting\u00e2nd net \u00eentre acestea, Eugen Simion polemizeaza cu \u201eunii procurori morali din zilele noastre\u201c care \u201ese dovedesc, mai t\u00e2rziu, ca au colaborat ei \u00eensisi cu securitatea\u201c. Criticul nu ezita sa-i califice \u201eindivizi odiosi, de doua ori imorali\u2026 O data ca s-au prostituat si, a doua oara, ca devin peste noapte procurorii prostitutiei\u201c. El sustine ca \u00een judecata unui scriitor trebuie avuta \u00een vedere mai \u00eent\u00e2i culpa estetica si abia \u00een al doilea r\u00e2nd culpa morala. Scriitori importanti, ca, de exemplu, Stefan Augustin Doinas sau chiar Nichita Stanescu, Marin Preda, Ana Blandiana, \u00een conditiile grele binestiute, de amestec brutal al ideologicului si politicului \u00een viata literara si \u00een literatura, au fost nevoiti sa faca unele compromisuri, mai mari ori mai mici, care \u00eensa nu au fost de natura sa le desfigureze opera, ci mai degraba sa le-o apere. Nu s-a pierdut aproape nimic. S-a c\u00e2stigat. A c\u00e2stigat literatura rom\u00e2na. \u00centre altele, Eugen Simion le reaminteste celor care \u201e\u00eel ataca pe G. Calinescu pentru cedarile lui estetice si morale\u201c ca marele om a fost dat afara de la Universitate la finele anilor ’40 si nu a mai fost primit niciodata. \u00cemi permit sa adaug ca daca cineva doreste sa se edifice pe deplin asupra a ceea ce a \u00eensemnat Calinescu \u00een ipostaza de profesor nu are dec\u00e2t sa ia cunostinta de marturiile fostilor sai studenti, unii impun\u00e2ndu-se ca nume de prim ordin \u00een cultura noastra, de la Universitatea din Iasi (unde a functionat \u00een perioada 1936-1944) pentru a afla ca \u201eregalul calinescian\u201c, cu vorbele unuia dintre ei, produs la cea mai veche universitate a tarii, a ramas fara asemanare \u00een spatiul academic rom\u00e2nesc. Calinescu a fost o victima a unei istorii iesite din matca. Un geniu \u2013 afirma Eugen Simion si \u00eentr-o conferinta tinuta chiar la Iasi \u2013 cu care epoca sa a fost profund nedreapta si care nu l-a meritat. C\u00e2nd vezi cum este tratat Calinescu astazi, esti tentat sa crezi ca, din pacate, nu doar epoca \u00een care a nimerit nu l-a meritat\u2026
\nSchimb\u00e2nd registrul, ma g\u00e2ndesc ca \u00een acest mai \u2013 frumoasa luna mai a lui Heine \u2013 Eugen Simion intra \u00een r\u00e2ndul octogenarilor. Incredibil! Pe Eugen Simion nu mi-l pot imagina altfel dec\u00e2t foarte t\u00e2nar. Gasesc \u00een notele mele o referire a sa la problema v\u00e2rstei si, vai, a degradarii biologice, \u00eentr-un context \u00een care evoca pe scurt sf\u00e2rsitul lui Cioran, dupa ce aristocratul \u00eendoielii si profetul decaderii ajunsese ceea ce francezii numesc \u201eleguma neputincioasa\u201c. \u00cenfiorat de mizeria \u00een care risca sa decada trupul nostru, \u201efratele porc\u201c, cu expresia lui Noica pe care o citeaza, Eugen Simion se \u00eentreaba si \u00eesi raspunde: \u201ecum poate scapa individul de maladia rusinoasa a batr\u00e2netii? \u00centr-un singur fel, cred: sa nu \u00eencerce sa fuga de ea. Evadarea \u00eentr-o alta v\u00e2rsta este catastrofala pentru ca individul devine o victima, sigura, a deriziunii. Nu are \u00eencotro: trebuie sa mizeze pe spirit. Chiar daca spiritul \u00eel poate trada\u2026\u201c.
\nEugen Simion are pe ce se baza si pe ce miza. Spiritul sau este pe c\u00e2t de fin si profund, pe at\u00e2t de complex si puternic. Ca si opera sa.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

T\u00e2narul octogenar AUGUSTIN BUZURA Ca de obicei, nu stiu cum sa \u00eencep. Scriu Eugen Simion si, brusc, \u00eemi vin \u00een minte c\u00e2teva superlative pe care sunt convins ca sarbatoritul le merita cu prisosinta. \u00cen ceea ce ma priveste, indiferent de regim si indiferent de contextul politic sau literar existent, am spus \u00eentotdeauna ceea ce am… Cite\u0219te mai mult »Eugen Simion 80<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1141],"class_list":["post-15582","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-eugen-simion"],"views":2109,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15582","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15582"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15582\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15582"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15582"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15582"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}