{"id":15577,"date":"2013-05-23T15:02:26","date_gmt":"2013-05-23T13:02:26","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=15577"},"modified":"2013-05-23T15:02:26","modified_gmt":"2013-05-23T13:02:26","slug":"tradarea-cititorului","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/tradarea-cititorului\/","title":{"rendered":"Tradarea cititorului"},"content":{"rendered":"

Titlul ascunde o capcana \u00een genul celei din titlul binecunoscutului eseu al lui Julien Benda: nu cititorul este subiectul acestei sintagme, ci scriitorul; mai precis, nu lectorul este cel care tradeaza, ci, autorul. Pentru a limpezi, sper, o posibila nedumerire despre ce intentionez sa spun, voi da, pentru \u00eenceput, doua exemple din literatura europeana de data relativ recenta, desi clasice, as zice: Barbusse si Knut Hamsun, doi scriitori uriasi, nu insist. Ambii si-au compromis cariera literara \u2013 fireste, timpul vindeca multe rani \u2013, trad\u00e2ndu-si cititorul \u00een favoarea unei himere politice, unul d\u00e2ndu-se pe m\u00e2na rusilor, celalalt pe m\u00e2na nazistilor, ambii ignor\u00e2nd ca scriitorul nu are dec\u00e2t o singura datorie, din clipa \u00een care asterne pe coala de h\u00e2rtie primele slove: datoria fata de cititor. Cineva, intention\u00e2nd sa faca un joc de cuvinte, a spus ca scriitorul trebuie \u201esa moara de g\u00e2t\u201c cu cititorul asa cum doctorul trebuie sa \u201emoara de g\u00e2t\u201c cu pacientul. Faptul ca scrie poezie, proza, teatru \u2013 bine, rau \u2013, conteaza mai putin, de fapt, nu este treaba lui, generatiile viitoare vor avea grija de acest aspect. Asa s-au \u00eenteles lucrurile de la romantici \u00eencoace. S-a \u00eenvatat ceva din aceste experiente, altfel, graitoare? Que non!<\/strong><\/em>
\nCe este rau \u00een acest tip de \u201etradare\u201c?, se va \u00eentreba lumea. Oare scriitorul nu este si el om, nu are si el sentimente, nu are si el dreptul la optiuni politice, asemenea oricarui alt cetatean etc.? Cu siguranta, doar ca un raspuns afirmativ nu duce automat si la rezolvarea unei probleme: scriitorul, ca particular, poate crede ce doreste, poate sa voteze pe orice lista pofteste, necazul \u00eencepe \u00een momentul \u00een care se hotaraste sa-si transfere autoritatea c\u00e2stigata \u00een c\u00e2mpul literar \u00eentr-un domeniu \u00een care nu are, practic, nici o competenta, domeniul politic; respectiv, se coboara dintr-un simplu cetatean votant \u00eentr-un agent de influenta, dintr-un eventual-posibil lider spiritual \u00eentr-un propagandist ordinar.
\nDupa 1989, \u00een peisajul literar rom\u00e2nesc s-au petrecut numeroase astfel de tradari greu de calificat: critici cu autoritate si-au oferit, senini, serviciile ca portari la Cotroceni, intelectuali cu staif au stat capra \u00een fata scrumierelor prezidentiale, etc. Ce credit mai pot sa acord eu, cititorul, unor astfel de minti at\u00e2t de putin boieresti, luciditatii judecatii lor? Acestea sunt elitele noastre?!!
\nDar mai exista un fel de tradare a cititorului, la fel de paguboasa, desi oarecum mai soft, cea care \u00een termeni populari s-ar putea numi \u201ecine iubeste si lasa\u201c. Unui astfel de pacat i-a cazut prada, de pilda, Petru Dumitriu. Nicolae Breban \u00eencepuse sa alunece si el, la un moment dat, pe o astfel de panta, c\u00e2nd a hotar\u00e2t sa ram\u00e2na \u00een strainatate(1971). Din fericire, si-a dat seama la timp de multiplele si gravele implicatii ale gestului sau sinucigas si si-a corectat rapid traiectoria. El si-a sacrificat, \u00een cele din urma, cariera politica (cu mari costuri fizice, nervoase etc.), \u00een mod \u00eentelept, \u00een favoarea (re)numelui literar.
\nUn caz oarecum mai special este cel al lui Petru Popescu (n. 1944), copilul teribil al literelor rom\u00e2nesti din anii \u201970. Dupa cum se stie, romanele lui de mare priza la public, \u201ePrins\u201c (1969) si, mai ales, \u201eDulce ca mierea este glontul patriei\u201c(1970) au facut din autorul lor un veritabil idol al cititorului cu precadere t\u00e2nar. Provenind dintr-o familie de literati (cu priza politica), vorbitor de engleza, \u00eentr-o vreme c\u00e2nd limba lui Shakespeare devenise foarte chic, poet, chipes, cu priza la sexul frumos, bursier Herder, stagiar la Iowa \u00een celebrul program de creative writing, cu o cariera politica ascendenta etc… \u00centr-un cuv\u00e2nt, lumea, se parea, era la picioarele lui.
\nEste greu de gasit un alt scriitor nascut sub o stea at\u00e2t de norocoasa. Si totusi, Petru Popescu se satura repede de at\u00e2ta bine si ia drumul strainatatilor. Niste interviuri pe la Europa Libera, \u00een care, printre altele, blama limba rom\u00e2na pentru posibilitatile ei reduse de expresie etc., \u00eei pecetluiesc trecutul\/ viitorul, scot\u00e2ndu-l definitiv din atentia publicului de acasa.
\nAsemenea celor care au ales exilul, p\u00e2na la momentul 1989, nu s-a mai auzit mare lucru despre el. Se auzea ca n-o duce tocmai rau, ca a facut o casatorie benefica pentru cariera sa literara, ca a cazut \u00een mrejele Hollywood-ului, ca ar fi publicat c\u00e2teva carti, una dintre ele bucur\u00e2ndu-se de un oarecare succes, \u00eentr-un cuv\u00e2nt, ca s-a descurcat. Departe \u00eensa de succesul pe care-l avusese \u00een tara, departe, foarte departe de sutele de mii de cititori pe care-i abandonase. Asemenea lui, la urma urmelor, mai erau\/sunt numerosi alti profesionisti ai scrisului \u00een Statele Unite care nu o duc tocmai rau. Nimic \u00eensa, cum spuneam, din statutul de star de prima marime la care se ridicase \u00een Rom\u00e2nia.
\nMomentul 1989, marcheaza, surprinzator, \u00eencercarea lui Petru Popescu de a reveni \u00een atentia publicului rom\u00e2nesc, parasit din calcul politic (egoist, mai degraba). Am asistat, prin natura obligatiilor redactionale, la cel putin doua dintre tentativele lui de a-si \u00eennoda biografia fracturata: conferinta de presa de la Rompres din 1990 (1991?), la prima revenire \u00een tara, si o \u00eent\u00e2lnire cu cititorii de la Casa Vernescu, din anii 2000; am citit relatari de la alte \u00eent\u00e2lniri ale sale cu fostii si mai noii lui cititori \u2013 \u00eentre timp i s-au retiparit unele dintre romanele sale de succes etc., toate menite sa-i \u00eenlesneasca recuperarea timpului pierdut. La \u00eent\u00e2lnirea din Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor am avut chiar sansa sa stau alaturi de sotia lui, care se foia pe scaun dezorientata de primirea putin ospitaliera de care se bucura scriitorul Petru Popescu cu aceasta ocazie (\u201eDar ce au, domnule, cu Petru?\u201c, se mira ea obsesiv, crez\u00e2nd, banuiesc, ca este vorba de invidie, rautate si alte asemenea sentimente, socotite rom\u00e2nesti). Numitorul comun al tuturor acestor demersuri de marketing l-a constituit nedumerirea, aproape obsesiva, a unora dintre cei care s-au \u00eenscris la cuv\u00e2nt legata de hotar\u00e2rea Petru Popescu de a parasi tara lui; nedumerirea lor si raspunsul total neconvingator al scriitorului, care proba, \u00een cel mai bun caz, ca nu \u00eentelege nimic din ceea ce i s-a \u00eent\u00e2mplat \u00een urma cu mai bine de 20 de ani, ca nu este dispus sa-si asume trecutul, cu bune si cu rele. Daca nedumerirea parea, totusi, legitima, raspunsul nu era nici pe departe menit sa limpezeasca \u00een vreun fel apele. Mai mult, lamuririle lui Petru Popescu, aceleasi de fiecare data, dovedeau ca el nu poate pricepe deloc ca parasirea tarii, normala, poate, \u00een cazul unui cetatean obisnuit, satul de realitatile Rom\u00e2niei comuniste, nu-si gasea \u00een nici un fel o justificare satisfacatoare \u00een faptul ca Ceausescu era un dictator s\u00e2ngeros, ca Zoia, fiica acestuia, se tinea de capul lui, ca nu i s-ar mai fi permis sa scrie cum ar fi dorit etc. Admit\u00e2nd, admit\u00e2nd ca aceasta era realitatea pura, raspunsul care \u00eeti vine imediat \u00een minte este: OK, sa zicem ca lucrurile chiar asa stateau, ca nu mai vedeai nimic durabil pentru care sa merite sa traiesti \u00een Rom\u00e2nia ca scriitor, dar, atunci, ceilalti confrati, at\u00e2tia, cum au reusit sa scrie? Unii sa scrie chiar foarte bine. Si mai ales, ai \u00eencercat sa scrii si nu ti s-a permis? Sau presupusa (anticipata) interdictie pe care o invoci era o scuza convenabila pentru un drum fara \u00eentoarcere? \u00cen sf\u00e2rsit, \u00eemping\u00e2nd lucrurile \u00een extrem, \u00eentrebarea: de ce nu ai \u00eencercat sa fortezi m\u00e2na Puterii cu scrisul tau? Aveai oric\u00e2nd de ales solutia martiriului, nu-i asa? Daca, sa zicem, ai fi fost \u00eenchis, torturat, ars pe rug \u00een piata Victoriei sau alungat din cetate \u2013 cum au fost alungati Hugo sau Soljenit\u00een \u2013, nu ti-ai fi asigurat \u00een memoria concetatenilor un viitor aere perenius?
\nCramponat \u00een unele explicatii care nu conving pe nimeni, continu\u00e2nd sa creada \u00een justetea infailibila a gestului sau, Petru Popescu a transpus si \u00een roman esafodajul fragil al explicatiilor vehiculate prin conferintele de presa si interviuri. Rezultatul nu s-a dovedit nici pe departe convingator, prob\u00e2nd ca nu doar omul Petru Popescu a iesit sifonat din confruntarea cu timpul, dar si (mai ales) scriitorul. Suficient sa citam o singura fraza dintr-o cronica a lui Daniel Cristea-Enache, din 2010, cunoscut prin echilibrul comentariilor sale, la romanul \u201eSupleantul\u201c: \u201eVocea lui se aude fals, strident, \u00een aproape toate minidiscursurile si pseudoanalizele pe care le monteaza \u00een carte\u201c. Si este firesc sa fie asa. Nu doar minciuna are picioarele scurte, ci si tradarea; tradarea cititorului cu precadere. Ca o paranteza: nu l-am auzit niciodata pe Popescu preocupat, macar la nivel declarativ, de soarta sutelor de mii de cititori \u201esedusi si abandonati\u201c, care, spera el, nevinovat, ar fi trebuit, nu-i asa, sa-l astepte cu bratele deschise; doar el \u00eesi luase portia de libertate (si) \u00een numele lor. Discursul lui se \u00eenv\u00e2rteste, monoton, \u00een jurul aceleiasi scuze fragile, echivalenta frazei rostite din v\u00e2rful buzelor de sotul adulterin: attends, que je t’explique!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Titlul ascunde o capcana \u00een genul celei din titlul binecunoscutului eseu al lui Julien Benda: nu cititorul este subiectul acestei sintagme, ci scriitorul; mai precis, nu lectorul este cel care tradeaza, ci, autorul. Pentru a limpezi, sper, o posibila nedumerire despre ce intentionez sa spun, voi da, pentru \u00eenceput, doua exemple din literatura europeana de… Cite\u0219te mai mult »Tradarea cititorului<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8887,1586,8886],"class_list":["post-15577","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-cititor","tag-public","tag-scriitori-si-cititori"],"views":1048,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15577","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15577"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15577\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15577"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15577"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15577"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}