Dupa cum sustine Jean-Christophe Piffaut, ordinea istorica a determinarii marilor competitii de tenis unele de catre altele ofera un aparent paradox. Pentru ca Wimbledonul este cel mai vechi turneu din lume si pentru ca intuitia ne \u00eendeamna sa descoperim o prioritate \u00een sensul primatului cronologic al turneeelor individuale \u00een dauna celor pe echipe, s-ar parea ca mai \u00eent\u00e2i au fost organizate competitiile de Mare Slem (\u00een speta: cele mai mari, bogate, vechi si prestigioase), iar abia apoi, pornind de la succesul si prestigiul international al acestora, si-a facut aparitia Cupa Davis, \u00een calitatea ei de competitie mondiala a tenisului masculin pe echipe.
\n\u00cen realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cu exceptia ce confirma regula, turneul de la Wimbledon, \u00eentr-adevar, cel mai prestigios, \u201ebatr\u00e2n\u201c, bogat si celebru turneu. Altfel, p\u00e2na prin anii ’30 ai secolului trecut, totii tenismenii visau sa c\u00e2stige Wimbledonul si Cupa Davis. Nu existau alte repere mai puternice dec\u00e2t aceste doua \u00eentreceri. Si asa cum a rezultat din analiza pe care am realizat-o \u00een urma cu c\u00e2teva episoade, \u00een Cupa Davis, p\u00e2na \u00een 1973, doar patru natiuni izbutisera sa-si vada numele gravat pe soclul \u201eSalatierei de Argint\u201c: Australia, Marea Britanie, Franta si Statele Unite ale Americii. Sa fie oare o \u00eent\u00e2mplare ca tot aceste natiuni tenisistice detin c\u00e2te un turneu de Mare Slem \u2013 ele si nu altele? Sa ne amintim ca australienii dispun de turneul de la Melbourne, numit Australian Open, \u00eencep\u00e2nd cu anul 1905; ca englezii au, din 1877, turneul de la Wimbledon; ca \u201egalii\u201c organizeaza din 1928 Internationalele Frantei, in actualul lor loc, cel de la Porte d’Auteuil; si ca iancheii si-au inaugurat turneul international de tenis \u00eenca din 1881.
\nTotusi, dupa cum sustine istoricul parizian, evolutia raporturilor dintre competitiile de Grand Slam si Cupa Davis nu poate fi \u00eenteleasa dec\u00e2t \u00een masura \u00een care studiem contextul aparitiei turneului de la Roland Garros. Si nu este doar patina subiectiva generata de un patriotism exagerat…
\n\u00centr-adevar, sa facem \u00eenca o data apel la memorie. \u00cen 1927, la Philadelphia, echipa \u201ecocosilor galici\u201c, compusa din celebrii \u201eMuschetari\u201c Ren\u00e9 Lacoste, Henri Cochet, Jean Borotra si Toto Brugnon, \u00eei \u00eenvinge pe americani. Pe-atunci, competitia \u201eSalatierei\u201c se disputa \u00een sistemul discretionar si monopolist \u2013 sa o recunoastem \u2013, al Challenge Round-ului. Adica natiunea detinatoare a trofeului avea privilegiul (si avantajul) de a-si apara direct \u00een finala, pe teren propriu, cupa, \u00een vreme ce finalista trebuia sa dispute mai multe tururi preliminare, contra unor adversari dificili. Faptul ca Franta a c\u00e2stigat pe sol american Cupa Davis, \u00eempotriva tuturor previziunilor, sparg\u00e2nd monopolul anglo-saxon, a avut drept consecinta o provocare la care m\u00e2ndria nationala din Hexagon a trebuit sa gaseasca o solutie: Parisul nu avea o arena de tenis pe masura unui asemenea eveniment, cum era organizarea finalei Cupei Davis. \u00centr-un an totul trebuia rezolvat. Nu mai reiau \u00eentreaga poveste, o puteti citi \u00een episodul 31 al acestei saga a tenisului.
\n\u00cen schimb, construirea \u00eentr-un timp record a Roland Garros-ului si mai ales aflarea rapida a unui spatiu parizian care sa gazduiasca complexul tenisistic a avut un impact teribil asupra realei internationalizari a competitiei individuale franceze. Conceput de marele arhitect Louis Faurre-Dujarric, cel care proiectase si Stadionul Olimpic Colombes, Roland Garros-ul nu se mai gasea \u00een exteriorul capitalei franceze, \u00een Bois de Boulogne, la Croix Catelan, acolo unde \u00eesi avea sediul Racing Club de France si unde erau organizate Internationalele de Tenis ale Frantei \u00eenca din 1891, ci \u00een perimetrul parizian, chiar daca undeva, mai la margine (dar ce margine de lux!), la Porte d’Auteuil… Stadionul era o bijuterie a arhitecturii sportive a epocii si putea gazdui p\u00e2na la zece mii de spectatori. Inaugurarea sa are loc la 19 mai 1928, cu prilejul unei \u00eent\u00e2lniri dintre echipele feminine ale Frantei si Marii Britanii, un fel de uvertura a Internationalelor de Tenis ale Frantei. Dar pentru ca pe aceeasi arena urma sa se dispute ulterior finala Cupei Davis, tenismenii americani, englezi si australieni, care preferau de obicei sa participe la competitiile de pe Riviera, au hotar\u00e2t sa ia startul la turneul parizian tocmai pentru a se familiariza cu atmosfera si terenul de joc.
\nPe ianchei \u00eei putem \u00eentelege, ei fiind direct interesati. \u201eCangurii\u201c si englezii voiau \u00een schimb sa arate ca dominatia lor \u00een sportul alb nu poate fi amenintata de orgoliosii gali. Asa ca, din pricini diferite, editia inaugurala a Roland Garros-ului a \u00eentrunit la start cele mai valoroase rachete din lume \u2013 si tot astfel Roland Garros-ul a intrat \u00een circuitul exclusivist al marilor turnee de tenis ale lumii…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Dupa cum sustine Jean-Christophe Piffaut, ordinea istorica a determinarii marilor competitii de tenis unele de catre altele ofera un aparent paradox. Pentru ca Wimbledonul este cel mai vechi turneu din lume si pentru ca intuitia ne \u00eendeamna sa descoperim o prioritate \u00een sensul primatului cronologic al turneeelor individuale \u00een dauna celor pe echipe, s-ar parea… Cite\u0219te mai mult »Inventarea tenisului (38)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[8713],"class_list":["post-15554","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-jean-christophe-piffaut"],"views":950,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15554","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15554"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15554\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15554"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15554"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15554"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}