Omul este singurul animal captiv \u00een gradina zoologica a ratiunii. Acesta este unicul g\u00e2nd care m-a \u00eencercat pe parcursul \u00eentregii zile. Si ce zi! Aproape si ce noapte! Totul e posibil c\u00e2nd stai la coada… Ce negatie! Ce abnegatie! Ce corvoada! \u00cen viata trebuie mers p\u00e2na la capat… Ce stima noastra si m\u00e2ndria! Ce doamne! Ce Doamne iarta-ma? De unde at\u00e2ta putere, bere, fiere fara miere, politichie si chiar amnezie? De ce esti impulsiv, tovarase domn? De ce v-ati lasat tandretea acasa, doamna? Nu vedeti ca ratiunea \u00een fata cozii este oarba? \u00cencotro va \u00eendreptati cu at\u00e2ta hotar\u00e2re \u00een trup si spirit c\u00e2nd semaforul mai are doar un pic si va da verde? Verde-n fata! Mura-n gura! Mai, mai ca te si \u00eenjura! Critica de ratiune pura! Dincolo de bine si de rau, nu e chiar de ici, de colo atunci c\u00e2nd vrei sa traversezi. Baga de seama si baga bine, omul revoltat poate fi oriunde, verdictul asteapta dupa fiecare colt, sacrul si profanul umbla uneori aiurea \u00een tramvai, iar lumina ce se stinge, de s-ar stinge odata!
\nDa, aveam nevoie de apa, de o cafea, de un cico, de un brifcor madrigal macar. Am baut si eu o singura data Cico, cred ca eram la Hala Obor, dar cum nu prea am apucat vremurile de aur, savoarea mi s-a parut cam diluat-capitalista. Dar de ce scriu eu toate acestea? La mine n-are farmec. Nu am carisma oamenilor care se baga \u00een seama cu mine sau cu tine \u00een RATB: \u201eDomnule, astia ar trebui executati, domne!\u201c, \u201eDaca ai sti tu c\u00e2t m\u00e2ncam eu \u00eenainte la CCA, pe Elisabeta acolo. Mama, mama. Si cica nu avea lumea de m\u00e2ncare pe vremea lui Plumbuitu. Prostii!\u201c sau \u201eHai sa-ti povestesc unde am lucrat eu!\u201c. Vai de mine, dar va rog, ca am timp! \u00cenca mai am timp sa ajung la metrou, adica. Macar jos acolo nu prea auzi nimic din cauza vitezei si a sc\u00e2rt\u00e2itului metafizic din subteran. Daca ai ghinion, \u00eel vei auzi pe conductor anunt\u00e2nd urmatoarea statie \u00een locul acelei voci amabile de care ma \u00eendragostisem la un moment dat. Liniste! Anchetatori, faceti-va datoria! Dusmanul poporului e peste tot. Timpuri noi, timpuri vechi, dar toate sunt timpuri grele, oameni buni. Mai ales daca esti nevoit sa-ti faci pasaport pentru o deplasare \u00een strainatate si trebuie sa aluneci cu troleibuzul peste tot.
\nAsadar, eram eu si soarele. Nu, nu e bine. Eram eu si Bucurestiul. Ca doi vechi prieteni la o plimbare. \u00cel cunosc pe Bucuresti de c\u00e2nd ma stiu. E de treaba, dar are prea multi \u201eprieteni\u201c. \u00cen fine, cum va spuneam, era ziua mea libera si venisem pentru pasaport. Precaut ca orice rom\u00e2n, decid sa ajung acolo devreme, de la prima ora de program, ca sa evit drumul spre Golgota. \u00cen schimb, ca orice rom\u00e2n, m-am trezit cam t\u00e2rziu si cred ca de aceea am si turnat cafeaua \u00een pahar si am pus dopul \u00een ceasca. Poveste scurta, nu ma lungesc acum cu asa ceva. Ajung la sediul Directiei Generale de Pasapoarte din strada Nicolae Iorga pe la ora 14.10, asadar cu vreo cinci ore \u00eent\u00e2rziere fata de obiectiv. Numai oamenii care traiesc \u00een Bucuresti pot cunoaste sentimentul acela straniu al linistii profunde de pe strazile adiacente marilor bulevarde. Uneori tacerea este at\u00e2t de apasatoare \u00eenc\u00e2t fie te st\u00e2njeneste, fie te cutremura. Nu de putine ori m-am oprit din mers pret de un minut pentru a-mi savura singuratatea. Din pacate nu a fost cazul si acum. Mare mi-a fost mirarea c\u00e2nd nu am vazut nimic! Glumesc, desigur. Nu am vazut nimic de c\u00e2ti oameni asteptau la coada, asta era de fapt. Cu chiu si cu mult vai, am reusit sa-mi fac loc \u00een curtea institutiei cu pretul unei zg\u00e2rieturi si a unui vaier babesc care mi-a adus aminte de finalul filmului de groaza \u201eSuspiria\u201c din 1978. Sau de chemarea lui Chtulu. Sau de Ian Gillan. Punct. Punct? Nu, ar mai fi exemple.
\n\u00centr-o lipsa acuta de optiuni, am decis sa nu mai caut optiuni. Nu, nu! Nu pentru ca m-am decis dintr-odata sa ma preschimb \u00een vreun Terminator T-800 sau altceva, ci pur si simplu pentru ca am cazut \u00een ghearele resemnarii. Cine nu a vazut filmul \u201eBen-Hur\u201c (1959), cu Charlton Heston \u00een rol principal, nu are cum sa priceapa zadarnicia unei astfel de \u00eentreprinderi. Scena cu sclavii fortati \u00een mod brutal de catre romani sa v\u00e2sleasca la viteza maxima (\u201eramming speed!\u201c) este de referinta pentru mine. Ma imaginam depun\u00e2nd un efort colosal, herculean, dar rezist\u00e2nd cu demnitate; exact ca Ben-Hur. Apropo, filmul dureaza aproape patru ore, ceea ce echivaleaza cu tot procesul de asteptat la coada, oricum. Stiu ca toata analogia asta nu are niciun sens, av\u00e2nd \u00een vedere ca noi nu ne miscam deloc acolo, fata de sclavii aceia violentati din film, dar o paralela mai buna nu puteam sa gasesc pentru a-mi\u00a0 exprima frustrarea abisala. Amintirile ma rascolesc, dar e timpul sa ma potolesc. P\u00e2na la urma nu fac o recenzie pentru un film aici. Asadar, ce s-a \u00eent\u00e2mplat de fapt? Care este evenimentul central al acestui nefericit p\u00e2rjol de rabdare? Prieteni, e vorba de un lucru care \u00eenca \u00eemi da senzatia ca nu mi s-a \u00eent\u00e2mplat de fapt si ca l-am auzit de la altcineva. Similar unei experiente \u00een afara trupului.
\nCa sa nu mai zic de peisajul uman din curtea institutiei. Mai ceva ca la o \u00cenviere organizata la biserica Capra. Reclamatii, politie, nervi, \u00eenjuraturi, chistoace peste tot, r\u00e2sete deformate, treninguri patate de orice, numai de ulei de masline nu etc. \u00cen mijlocul haosului originar, chiar \u00een momentul separarii luminii de \u00eentuneric si a ratiunii de sentiment, apare o venerabila doamna. Pe la vreo saptezeci de ani, era genul de cucoana batr\u00e2na, soacra cu trei nurori, dar cu un simt al elegantei care nu se erodase complet. Ochii \u00eei tradau experienta unei scoli de bunicie pline de satisfactie. Nu parea o fire vesela, totusi. Ceva o m\u00e2nca si aceasta nu era peruca usor de depistat la lumina zilei. Vorbea singura si \u00eeti puteai da seama ca ceva era nelalocul lui \u00een legatura cu ea. \u201eCam afurisita aceasta doamna\u201c, ma g\u00e2ndeam eu. \u201eCred ca ar putea sa-l creasca foarte bine pe Kim Jong-un. Ar iesi un copil mai cuminte cu o asemenea bunica\u201c. Nici nu apuc sa-mi duc g\u00e2ndul p\u00e2na la capat, c\u00e2nd bunica noastra \u00eencepe un atac furibund la adresa unui politist mai grasun dec\u00e2t restul, oricum supraponderali.
\n\u201eNu va e rusine, mai? Stam aici de patruzeci de minute si nu se misca nimica? Hai, frate draga, odata! Iar dupa ce ca stam pe loc, mai vine si umflatul asta sa ne \u00eenvete cum sa stam civilizat \u00een r\u00e2nd! Uitati-va la el. Pai daca vine hotul, poate el? Poate el sa alerge sa-l prinda? Halal sa va fie! Ooo-ooof! Eu sunt din Cluj si traiesc \u00een Bucuresti de patruzeci de ani, dar mie tot acasa \u00eemi place mai mult! Nu aici la smecherii astia fara rusine!\u201c
\nAm fost, \u00een primul r\u00e2nd, impresionat de vocea doamnei. Eram chiar curios daca nu cumva \u00een tinerete a si c\u00e2ntat. Desigur, reactia nervoasa a reusit sa ne deranjeze un pic, dar cum toata lumea era deja \u00eentr-o stare de \u201eramming speed\u201c, episodul a racorit un pic atmosfera. Dupa c\u00e2teva minute, observ ca bunica pusese ochii pe mine si, mai mult, se mai si deplasa \u00een directia mea. \u00cencercam sa nu o urmaresc prea mult, din politete, dar si din speranta ca nu eram eu cel caruia voia sa-i spuna ceva. Degeaba. \u00centr-o secunda deja era l\u00e2nga mine. M-am uitat la ea, amabil, \u00eencerc\u00e2nd parca sa o \u00eentreb din priviri daca doreste ceva. Ceea ce a urmat m-a lasat efectiv fara raspuns.
\n\u201eAuzi, mama, pe tine te vad mai cuminte asa, mai serios. Pot sa te rog ceva? Poti sa-mi spui pentru ce ai venit aici, acum?
\n\u201e\u00cemi cer scuze, dar de ce vreti sa stiti?\u201c
\n\u201ePai uite de ce. M-am enervat asa de tare adineauri cu politistul ala ca am uitat pentru ce am venit. Ma g\u00e2ndeam si eu ca daca \u00eemi spui de ce ai venit tu, poate \u00eemi aduc si eu aminte.\u201c
\n\u201ePoftim\u2026 Nu cred ca\u2026\u201c
\n\u201eAoleu, hai ca m-am zapacit! Aici e la pasapoarte, nu? Gata, mi-am adus aminte. Sa-i dau un telefon lui fii-miu.\u201c
\nAm r\u00e2s \u00een sinea mea de \u00eencurcatura doamnei. \u201eVa fi si mai savuros c\u00e2nd am sa ajung acasa pentru a asterne lucrurile acestea pe h\u00e2rtie\u201c, ma g\u00e2ndeam eu, fara a fi constient de faptul ca ziua nu se \u00eencheiase \u00eenca. Ce \u00eent\u00e2mplare de o stranie inocenta. Avea ochi frumosi bunica lui Kim Jong-un.
\nBen-Hur \u00eesi \u00eencheiase si el misiunea de c\u00e2teva minute, iar dupa o binemeritata apa rece, arunca v\u00e2slele la o parte si se \u00eendrepta spre troleibuz. Bulevardul Dacia este superb, mai ales \u00eenspre amurg, c\u00e2nd lumina parca se topeste pe zidurile si ferestrele frumoaselor case boieresti, scapate de dementa demolatoare a lui Ceausescu. \u201eDaca ar fi lasat acest oras \u00een pace, ce frumos ar fi fost totul. V-ati batut joc de el, banditilor!\u201c
\n\u00cen adevaratul parlament al Rom\u00e2niei, RATB-ul, dezbaterile erau \u00een plina desfasurare. Un joc de cuvinte \u00eemi g\u00e2dila mintea. \u201eParlament. Parla ment. Parlamentabil. Parlament abil? Par lamentabil. Par lamentation\u201c. \u00cen fine, cred ca se vorbea despre noua constitutie si recentul congres al PSD. Cei mai multi dintre calatori stabilisera deja verdictul: a fost un congres de lemn Nastase! Alti calatori se reunisera \u00een Comisia pentru sanatate publica. Fara sa vreau, am surprins o discutie despre efectele novice (sic!) ale tutunului \u00eentre un sexagenar cu caciula minuscula si o doamna \u201ebine\u201c, ceva mai t\u00e2nara dec\u00e2t el. Cei doi stateau jos, fata \u00een fata, la geam. Subiectul era construit \u00een jurul unei cunostinte comune, un prieten care cazuse, ce sa vezi, saracul de el, tocmai \u00een patima fumatului.
\n\u201eDaaaaa. Pai fumeaza ca un sarpe, draga\u201c, spuse el, de-a dreptul indignat. \u201eToata ziua \u00eel vezi cum suge din tigara aia, cum bea la tutun. El cica e smecher, umbla cu tigara \u00een gura si se duce pe la fete ca sa-l vada. Si ce gesturi pe capul lui! Phaaaa, numai daca-l vezi\u201c, continua, lovindu-si ambii genunchi cu palmele.
\n\u201eNu e bine, nu e bine\u201c, spuse si ea, cu un accent grav. Afisa un r\u00e2njet deschis \u00een partea dreapta de jos a gurii, dar barbatul nu baga de seama, continu\u00e2ndu-si expunerea.
\n\u201eSi i-am zis, nu mai fuma, ma! Vrei sa pleci mai devreme dintre noi? No, n-are nicio treaba, el e smecher. Cu pachetul dupa el toata ziulica.\u201c
\n\u201eNu e bine, nu e bine. Dar ce l-a apucat, neica?\u00a0 El crede ca mai e la 83 de ani? Doamne fereste!\u201c, spuse ea pe un ton si mai grav. \u00cei disparuse si r\u00e2njetul de pe fata.
\nSe pare ca era cu adevarat \u00eengrijorata de soarta acestui James Dean octogenar autohton. Eu eram \u00eengrijorat sa nu cumva sa explodez \u00een r\u00e2s, asa ca \u00eencepusem sa ma g\u00e2ndesc la Nietzsche pentru a ma linisti. Dupa doua statii de troleibuz, Comisia decisese sa \u00eesi mute dezbaterea \u00een strada. Adica a cobor\u00e2t \u00een statie si de acolo cine mai stie ce s-a ales de legea fumatului lui James Dean. Mult noroc si fara filtru!
\nP\u00e2na acasa am ramas doar eu cu Bucuresti si Black Sabbath. O zi savurata din plin sub bl\u00e2ndele raze ale soarelui de aprilie.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Omul este singurul animal captiv \u00een gradina zoologica a ratiunii. Acesta este unicul g\u00e2nd care m-a \u00eencercat pe parcursul \u00eentregii zile. Si ce zi! Aproape si ce noapte! Totul e posibil c\u00e2nd stai la coada… Ce negatie! Ce abnegatie! Ce corvoada! \u00cen viata trebuie mers p\u00e2na la capat… Ce stima noastra si m\u00e2ndria! Ce doamne!… Cite\u0219te mai mult »Dazed and Confused (III) \u2013 Verdictul<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-15552","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":995,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15552","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15552"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15552\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15552"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15552"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15552"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}